Scriitorul zilei: Cezar Baltag, n. 26 iulie 1939 - d. 26 mai 1997

          

    

Bucovinean din comuna Mălineşti-Hotin, fiul preotului Porfirie şi al Margaretei (n. Alexandrescu), s-a refugiat cu familia la Dorohoi (unde crescuse tatăl, rămas orfan), în iunie 1940, au revenit la Mălineşti şi s-au refugiat din nou, în martie 1944, de data asta în comuna Spineni-Argeş. În comuna de pe Vedea şi-a făcut şcoala primară, liceul la Piteşti, iar din anul 1955 urmează cursurile Filologiei din Bucureşti, absolvind în 1960. În 1958 se căsătorise cu colega de facultate, viitoarea poetă Ioana Bantaş şi vor avea doi copii. După 3 ani de incertitudini, datorită faptului că era fiu de preot, este corector, apoi redactor cu jumătate de normă la Gazeta literară. Debutează în volum cu Comuna de aur, de care în timp se va dezice. A urmat o carieră de poet de primă linie, alături de Nichita Stănescu şi Ilie Constantin, lansaţi simultan în nou înfiinţata colecţie Luceafărul. Are rubrici permanente, devenite celebre: Ideograme. În 1972 pleacă în SUA, împreună cu poeta Ioana Bantaş în cadrul unor programe pentru poeţi. Îl va cunoaşte pe Mircea Eliade şi va deveni discipolul acestuia, traducând în timp cele 3 volume ale Istoriei credinţelor şi ideilor religioase, 1881-1888, apoi şi Dicţionarul religiilor, 1993, încheind cu Nostalgia originilor, 1994.

Opera literară: Vis planetar (1962); Răsfrângeri (1966); Monada (1968); Odihnă în ţipăt 1969); Şah orb (1970); Madona din dud (1973), Unicorn în oglindă (1975); Poeme (1981); Dialog la mal (1985); Euridice şi umbra(1988); Chemarea numelui (1995); Ochii tăcerii (1996); Eseuri, 1992; Paradoxul semnelor, 1996; antologia Ochii tăcerii, în colecţia BPT, 1996.

Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Cezar_Baltag

http://www.ziarultimpul.ro/cultura/2011/09/cezar-baltag-eseistul/

Poezia zilei,  Cezar Baltag

Răsfrângere de umbră.

Un ochi fantastic mă răsfrânge-n

Oglinda cristalinului.

Plutesc ţinând în palmă rara

Monedă a destinului.

 

Pe-o parte-i chipul tău, iubită

Neîntâlnită nicăieri;

Efigie ce-şi schimbă vârsta –

Femeie azi, fecioară ieri.

 

Pe alta inima mea bate

Un ritm tenace şi avid

Pulsând în hohote viaţa-mi

Spre-un infraroşu bănuit.

 

Vâslesc. Curg frunzele. La capăt

Îl văd pe Cronos, dilatând

Pupila lui săpată-n ora

Smulgerii celui care sunt.

 

Cândva pe irisul albastru

Dintre odată şi nicicând

Va trece discul unei inimi,

Zenitul bolţii eclipsând.

 

Atunci strigat voi fi de plante.

Şi din nostalgicul oval

Mă va privi, furându-mi chipul,

Doamna surâsului final.

 

Lumea fără tine.

 

S-a închis cartea. Diamantul tăcerii

Îmi sângerează faţa.

Nimic nu mai spune

Pasărea neagră la capătul zilei.

Vine o floare. Mă întreabă de nume.

Nimeni, îi răspund. Nimeni dintre cărţi triste, floare.

Nimeni dintre litere şterse.

Mai sus e o poartă a porţilor cu prag rău.

Pe acolo am trecut o dată

De două ori, de trei...

Soarta are chipul palid al unei femei.

Tăcerea zeilor strigă într-una

Numele ei,

Lacrimae sunt verba secutae: Elena, Ioana...

 

O pasăre în mine îşi ascunde

Bocetul

Rana

 

Spirit şi sânge.

 

Vara se aprinde până la durere

Se face pasăre ce urcă la cer

Şi deodată încremeneşte arzând

Deasupra cuibului

 

Pământ, ridică-te cu mine

Să poţi zbura

 

Brusc se lasă tăcerea.

 

O piatră cade din tării

Şi înainte de a atinge ţărâna

Se face iarăşi pasăre

Sângerând peste leagănul lumii

 

Instinctul luminii în oasele ei

Stază de cântec

Hemoragie a soarelui

Deasupra cuibului

 

Noapte

 

Şi eu şi greierul

Din iedera întunecată

De la fereastra camerei mele

Avem conştiinţa scindată:

Amândoi nu putem dormi,

Amândoi căutăm extaza

Care dă putere clipei şi apropie învierea

Amândoi ne temem de cuvinte

Şi nu ne temem de moarte

                                                                   

 Răsfrîngere în memoria soarelui

Toate sunt sub semnul tău, Apollo.
Clipa plouă-n noi torențial.
Ieri a rîs un ulm. O vară-ntreagă
o femeie a iubit un deal.

În stejar, unde septembrie țese
ulii într-un aprig cerc sonor, 
de ieri seară vremea o măsoară
Absalom, pendul nemișcător.

E aici un loc din care-n toate
laturile lumii mă aud.
Nordul e un punct din care-ncepe
Numai sud și sud și sud și sud.

Timpul plouă-n lucruri. Valea țese
ulii într-un aprig cerc sonor.
Unde duci, soție a-ntîmplării, 
Inimile noastre în ulcior?

 

Păsări in amurg

                              Lui Grigore Hagiu, in memoriam

Dezgheata-te, lume, dezgheaţă,

un clopot de clor ne desparte,

aripile-s tot mai în ceaţă,

inima e tot mai departe.

Roteşte-te, lume, roteşte

şi tu soare du-mă în vară

orizontul mă părăseşte

prietenii încep să dispară.

Nu zărisem că norii aleargă

şi nu bănuiam că-i furtună,

eram opt, eram cinci, eram patru

şi parcă zburăm împreună.

Parcă ieri mai era dimineaţă,

soare-n valuri şi-acuma-i doar nor.

Sunt o pasăre singură-n ceaţă

şi abia mai ştiu dacă zbor.

Ion Lazu: DOUĂ POEME DEDICATE LUI CEZAR BALTAG

S.L.D.

             Poetului Cezar Baltag, in memoriam

Vorbiţi în şoaptă,

Ceva se petrece

Sub pragul vostru auditiv.

Aşa cum silabele gurii tale

Sunt sorbite de timpanele ei,

Tot astfel

Acolo, în adânc

Picură ceva –

Pământului îi wscapă lacrimi

Pe care le-nghit rădăcinile;

Acolo, în înalt

Se spulberă ceva –

Văzduhului îi scapă lacrimi

Pe care le-nghit îngerii.

E un plâns fără istov

Cosmic, fertil, -

Doar că se petrece

Sub limita de detecţie.

                           1980

XXXIII

Nu s-ar putea să arunci o privire în

Moarte şi să o tragi înapoi? Să te scuturi

De ea şi să pleci? Cum te-ai arunca pe brânci

într-un lan de lucernă, vara,  - de dragul

lucernei, al calului şi al verii – vrând doar

atât: să înţelegi (în locul lor)? Te duci prin lucernă

de-a buşilea, târâş – altfel cum să înţelegi

lucerna?! Împingând-o în lături cu capul,

cu coatele, strivind-o cu pieptul, cu

genunchii... ţepi uscaţi de mai an, jilăveală,

aici, jos, aer înecăcios, miros de crud, lăcuste gri

sărind  împrejur... târâş pe tarla, numai astfel...

răzbeşti dincolo, unde lucerna a uitat să mai

crească, printre muşuroaiele moi, un smoc ici

altul poimâine. Te aduni de pe jos, te întorci

să priveşti: nici un semn n-ai lăsat, omenesc.

Simţi un jind:  cu nimic n-ai păgubit calul, şarpele.

Doar că îţi e cam ruşine: ce-ţi veni să te târăşti

ca jigăniile? Te ridici popândău, te scuturi de praf

o iei (razna) peste răzoare,

mormăindu-ţi ceva, fluierând ruşinat. Bucuros: nu

te-a văzut nimeni. Te-ai strecurat prin lucernă
ca un ofidian. Ţi-ai aruncat o privire în Moarte

şi ai tras-o înapoi, tocmai la timp...

(1980) 

Alţi scriitori:

Gh. Azap, n. 1939

Al. Tudor, m. 1961

Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 2006

28 oct., seara.  Răsărit contemplat de la fereastră, pentru că nu aveam cheia de jos a vilei. După masă, le citesc celor doi Sonetul despărţirii univoce, fac o parte din bagaj, apoi plec pe drumul din pădure, ajung la lac, unde un fante cu două femei tinere se instalaseră la un chiolhan cu mititei, fleici de ied şi saramură de peşte. Mă invită, eu refuz, fiind ful, dar nu scap fără un mic fierbinte într-o coajă de franzelă. Ambele femeiuşti zîmbăreţe, dispuse la aventură – să şi-l împartă pe fante, să se dea cui le-ar pofti... Insul îmi înşiră la rînd patru cinci poezele licenţioase, parodii, spuse cam fără şir, şi îmi declară că profesia lui de-o viaţă au fost şi sunt femeile. La 35-40 de ani, înalt, cu părul negru cîrlionţat...

Pe lac, doar două lebede, în rest destule lişiţe în plină desfăşurare. Cînd revin, cei trei mă invită la saramură. Refuz net, pentru că nu am timp de ei. Spre cazemată, două trei pietre; stau cam două ore la cazemată, poate mai mult, fac şi o schiţă la scară a amplasamentului. Observ că de sus lucrurile se văd mai mari, cobor la nişte bazinete pe ţărm şi constat că în realitate sunt mai mici decît îmi păruseră de pe cocoaşa cazematei; idem celelalte detalii pe care le văzusem de sus.

Revenire relaxată, pe ţărm, iar cînd intru în livada vilei noastre, dna Stoica îmi face semne de la una dintre mesele din grădină, unde se afla cu dna Cati şi cu nea Vasile, la un coniac boieresc. AS îmi mulţumeşte pentru cele două ilustrate şi spune că a rîs cu lacrimi citind sonetele. Apare şi Gică, apoi şi Nelu şi stăm la taclale pînă spre ora 16, cînd apar ai lui IM – şi mergem cu toţi la masă.

După masă continui făcutul bagajelor, prind un somn.

Seara, IM îmi dă ultimul sonet, iar mai apoi şi Gh. I îmi citeşte unul pe care mîine îl va transcrie pe curat. Plecăm numai noi doi cu trenul de 12:05, duşi la haltă de Vasile, care lansează ultimele apeluri să-l ajutăm, punînd o vorbă bună la Uniune. Iar fam. IM va porni spre casă abia spre seară. Idem cele două doamne, care de dimineaţă dispar pentru o partidă de pescuit..

Luăm bilete direct la Bucureşti-Obor, avem noroc că trenul rapid care s-a desfiinţat după sezon mai circulă dumineca. La transbordarea de la Constanţa ne ajută un licean care ne spusese că se ocupă de muzică, ghitaristul Vlăduţ, săritor, care la început îmi făcuse o rea impresie. Pe peron, Gh.I. se vede în grabă cu amicul poet ţăran Ion Dragomir, care îl mai vizitase de două ori pe parcursul celor 3 săptămîni la Neptun, omul fiind din Valul lui Traian, mereu cu damigenuţa după el... Discuţii pe culoar, ni se ataşază un domn care se dovedeşte a fi dobrogean turc musulman, însă deloc fanatic, dimpotrivă. Gh. I., cu un potop de bagaje, pe care cu greu le manevrăm prin tren şi în gara Obor.

Ne despărţim în staţia de troleibuz, el ia altceva. O să vorbim la telefon. Şi astfel, fiecare cu grijile de bucureştean, ne despărţim şi ia sfîrşit vacanţa bursieră de la Neptun, trei săptămîni în pustietatea de la malul Mării, pe o vreme  superbă, cu mare spectaculoasă, am să-i reţin mugetul de zi şi de noapte. Gîlceava sonetelor...

Va urma

Fotografii pe valea Gresarea, după 40 de ani...

Adăugaţi o legendă