duminică, 30 noiembrie 2014


30 noiembrie: Paul Zarifopol, n. 30 nov. 1874 - d. 1 mai 1934
Decedat pretimpuriu (atac de cord), la numai un an după ce fusese numit director al Revistei Fundaţiilor Regale Carol al II-lea, Paul Zarifopol s-a născut la Iaşi, într-o familie foarte înstărită, a urmat Universitatea ieşeană, apoi a plecat pentru studii de romanistică în Germania, unde a şi rămas mai bine de un deceniu, afirmându-se ca eseist şi filosof, împrietenindu-se cu I. L. Caragiale, a cărui ediţie definitivă o va alcătui cu puţin înainte de moarte. Intelectual cu pregătire temeinică, la curent cu ideile bergsoniene şi freudiene, admirator al lui Marcel Proust, s-a impus ca eseist, critic literar şi istoric al civilizaţiei româneşti. Titlurile cărţilor sale dau seamă despre rafinamentul acestei personalităţi de elită a primei noastre jumătăţi de secol XX: Din registrul ideilor gingaşe, 1926; Despre stil, Artişti şi idei literare române, 1930; Încercări de precizie literară, 1931; Pentru arta literară, 1935. 
Imediat după dispariţia eseistului, Şerban Cioculescu a valorificat inestimabila corespondenţă dintre Zarifopol şi Caragiale.
Se înţelege de la sine că o personalitate de atare rafinament a fost ocultată cu străşnicie în toată perioada noastră comunistă. Şi ce l-ar mai fi trimis pe acest fiu de boier, pe elitistul şi decadentul P. Z. , "cu mânie proletară", direct la Aiud, unde şi-au găsit sfârşitul atâţia scriitori, intelectuali etc...  Dar cumva, la modul virtual, tot au făcut-o... Cum? Pe Google, găsesc în mai multe locuri specificarea: deţinut politic, decedat în detenţie. Stranie greşeală, nu?...
Când în sfârşit am văzut într-un raft de la librăria Sadoveanu  Încercări de precizie literară am avut sentimentul  că la noi s-a intrat în normalitate. Mai mult chiar, am luat-o ca o izbândă personală, deşi nu am vreo contribuţie la aceasta... Dar nu pot să nu mă bucur când reapar cărţi importante precum cele ale cuiva care a putea să gândească astfel: "Frumuseţea e datorie."
Citiţi mai mult:
*
Oricâte străduințe am depus, a fost imposibil să/l conving pe proprietar să aprobe punerea unei plăci memoriale pentru Paul Zarifopol, la adresa din str. Spătarului nr. 28, S.II.
Imaginea casei în care a trăit autorul în ultimii săi ani se află și în albumul Literaturile Bucureștiului, MNLR, 2009.


Ioan Missir, n. 17 februarie 1890 - d. 30 noiembrie  1945   


    

 Dintr-o veche familie de armeni, străbunicul a fost căminar, bunicul un cunoscut junimist, tatăl avocat, care totuşi pleacă în Statele Unite, după ce se căsătorise cu o institutoare elveţiancă; se stabiliesc la New Jersey, în comitatul Huston, unde li se nasc cei patru copii, dintre care al doilea, născut la 17 februarie 1890, va deveni scriitorul I. M.. Fie că ferma din State nu a prosperat pe măsura eforturilor şi aşteptărilor, fie că dorul de patrie a precumpănit, fapt este că familia exilaţilor se întoarce la Botoşani, în 1894. Copilul face şcoala primară în urbea părintească, tot acolo şi liceul Aug. Treboniu Laurian, cu bacalaureatul în 1909, după care urmează Dreptul la Bucureşti, cu licenţa în 1913. Intră în echipa unchiului său, avocat, politician, senator, deputat, chiar ministru; însă după un timp novicele se sastiseşte de deputăţii, de Bucureşti şi revine în Botoşani, înscriindu-se în baroul local. Curând survine mobilizarea pentru front şi sublocotenentul I. M. din regimentul de vânători Botoşani va face toată campania 1916-1917, cu înaintarea în Transilvania, cu retragerea pe aliniamentul munţilor, cu luptele din zona Caşin-Oituz. Răstimp în care I. M. pătimeşte toate rigorile din linia întâia a frontului şi spre finalul războiului avansează până la gradul de căpitan. Imediat după încheierea războiului şi după Marea Unire, fostul căpitan devine ajutor de primar la Botoşani, 1919-1920; ulterior, avocatul prins în luptele politice va fi primar între 1931-1932 şi încă o dată, între 1941-1944. Cu întoarcerea frontului şi iminenţa venirii armatei roşii, organizează refugiul botoşănenilor, iar primarul va părăsi ultimul oraşul. Din păcate, nu mult după aceea, la 30 noiembrie 1945  va deceda, la doar 55 de ani!
A fost o teribilă surpriză pentru toată lumea apariţia în primăvara 1937 a romanului Fata Moartă. Nu-l citise în manuscris decât Petru Manoliu, care îl prezintă unei edituri. Aceasta pune condiţia unui referat de susţinere din partea unui general, în chestiune fiind probleme de război, de organizare şi funcţionare a armatei naţionale. Se vor mulţumi cu o prefaţă-scrisoare din partea marelui Nicolae Iorga, el însuşi uimit de performanţa unui botoşănean de-al său, care făcea şi politica iorghistă. Va nota: "...talentul iese din emoţia lucrului văzut bine, înţeles adânc şi din notarea mişcărilor inimii...".  În anul apariţiei, an de maximă efervescenţă culturală, în care toţi marii scriitori ai momentului ieşiseră pe piaţă cu cărţi importante, romanul Fata Moartă se bucură de o receptare entuziastă dinspre toate fronturile criticii literare, primeşte premiul SSR, în anul următor şi pe cel al Academiei; consacrare instantanee, la cele mai înalte cote, inimaginabile. Primire în SSR, cu derogare de la statut. În următorii 8 ani romanul va avea 5 ediţii succesive, iar altele două, în 1967 şi în 1977, la Minerva, îngrijite de Teodor Vârgolici, care totuşi nu a reuşit să evite croşetele cenzurii, în cauză fiind şi armatele ruseşti, alte aspecte care musai să fie eludate. Stilul de extremă urgenţă, (ce nu lasă să bănuieşti că textul a fost elaborat după trecerea a două decenii!), exprimarea directă, rapiditatea episoadelor, schimbările dramatice de pe linia frontului, tensiunea, moartea camarazilor, incongruenţa ordinelor primite de la superiori - şi până la urmă solidarizarea umană cu soldatul de rând, cu obidele sale, cu umorul din chiar clipele de cumpănă, recviemul final pentru ordonanţa care îl slujise cu devoţiune pe toată perioada ostilităţilor, inserturile de epistole primite de la mama sa, toate acestea însumate şi potenţate de simţul sigur al construcţiei romaneşti, şi un har anume, intraductibil fac din textul Fata Moartă o capodoperă. 
Personal, de câte ori am ocazia, elogiez Fata Moartă, chiar riscând să fiu întâmpinat cu ridicări din umeri. În prezentarea de pe acest blog, printre romanele preferate, al cincelea este Fata Moartă. Întâmplarea face să fi lucrat, ca geolog, în anul 1965, îmi pare, chiar în zona Caşin-Fata Moartă, dar şi pe valea Bucinişului, dar şi la Oituz-Poiana Sărată, am călcat deci cu pasul pădurile, viroagele, crestele de deal unde au combătut ostaşii noştri în 1916-1917; am dat, în zone nemaiumblate de pas omenesc de căşti perforate de gloanţe, de  cranii, de schelete rămase încă din primul război mondial...
Este de aceea inexplicabilă, ca să rămânem la termeni cuminţi, omisiunea acestei performanţe din Istoria... lui G. Călinescu, apărută în 1941 şi care totuşi îl eludează pe acest autor eminent, deşi prezent doar cu un roman. Dar un singur roman a scris, oricât de târziu şi contele Giuseppe Tomasso di Lampedusa, binemeritând un loc de onoare în literatura contemporană italiană. Idem  autorul Cărţii de la San Michele. Este exclus ca lui G. C. să-i fi scăpat anume această apariţie de excepţie, din anul 1037, inclusiv recepatarea elogioasă, premiile, reeditările. Omisiune inexplicabilă, impardonabilă de fapt. Să fi plătit marele critic bir prejudecăţii că pentru a avea un loc în Cetatea literară musai să scrii şi să scrii, să prestezi publicistică săptămânală etc? Imposibil de înţeles. Şi apoi: În ediţia Piru sunt multe copletări, modificări, augmentări făcute de Divinul critic în următoarele 2 decenii, însă nimic în cazul Missir.  Or, G. C. avea ştiinţă de numele Missir, la pagina 498 a Istoriei..., pe jumătate de coloană este fotografia lui "Petre Missir, junimist, prieten al lui I. L. Caragiale".
amărăciune, constatăm că Istoriile lui Marian Popa şi N. Manolescu nu-i fac dreptate autorului Fetei Moarte. Un număr de 75 de ani nu au modificat imaginea deficitară transmisă nouă de Călinescu. Ce şanse are, în veac, autorul atipic, neînregimentat, pe cât de talentat Ioan Missir? Să-i fie reeditată cartea, să fie citită, să ajungă în vreun fel şi la cunoştinţa criticii şi istoriei literare, grav dezafectate amândouă.

Citeşte mai mult: http://astra.iasi.roedu.net/texte/nr39IoanMissir.html
http://agonia.ro/index.php/author/0016023/index.html 
http://www.crispedia.ro/Ioan_Missir 



Scriitorul zilei: Grișa Gherghei, n. 30 noiembrie 1936, Galați
O pagină de jurnal cu poetul Grișa Gherghei
(din Gândirea înceată, jurnal 2000-2006, în manuscris) 

14 iulie 2006. Ziua Franţei, paradă pe Champs-Elisee. La redacția Viața românescă vine Grişa Gherghei, parcă mai viguros ca ultima dată cînd ne văzurăm. Ne amintim multe, căci ne știm de pe la sfâeșitul anilor 60,el foarte activ în lumea scriitoricească bucureșteană. La momentul cuvenit, mi-a dăruit cu autograf volumul lui de poezii apărut în mult râvnita colecție Luceafărul, Nici o tangentă la inimă, cu această dedicație: Pe Ion Lazu, prieten de inimă, vreau să mi-l aleg frate pentru timpul care poate să vină. Grișa Gherghei. Aprilie, 1968.
Îmi povesteşte cum se ducea la Zaharia Stancu pentru împrumuturi – îl simpatiza, dar şi reciproca. ZS ar fi vrut să i se spună excelenţă, fiind membru în Consiliul de Stat, preşedinte al Uniunii Scriitorilor, etc; Da, maestre, îl aproba mucalitul G.G. Odată, aşteptîndu-l la şosea pe ZS, alături stătea un domn cu bască mare şi cu o manta lungă de plastic, galben-aurie. Ieşit de la puşcărie, fără mijloace de existenţă. Petre Ţuţea. Fost guvernator al Băncii Naţionale. GG îl duce la ZS, acela îl pune pe Ţuţea să facă o cerere şi îi oferă un ajutor social, atunci 700 lei, ceva la limită. Tot aşa i-l duce pe Radu Gyr, din fostul guvern legionar, ZS îi dă şi aceluia tot 700 lei şi, în particular, îl întreabă pe GG dacă nu cumva o face înadins, cu aceste prezentări de foşti, ca să-l aibă la mână.
Iar peste exact 40 de ani fiica lui Gyr, Simona Popa, vine la Ziua (unde Grișa era redactor) cu o cerere de reabilitare a lui Gyr, singurul nereabilitat. Grişa publică scrisoarea de protest şi seara, la redacţie, primeşte un telefon: Ce faci, jidane, te-ai dat cu legionarii? Îi spun: Poate a fost chiar un evreu. El se cam miră, deși om trecut prin atâtea. Şi îi povestesc scena cu evreul de la lansarea lui Evtuşenco, zilele trecute. Mai sunt şi evrei proşti, ori extremişti, zic (amintindu-mi o discuție de la masa lor, unde venise și Igor Grinevici. Atunci se punea problema plecării lor în Israel)
Între timp sosise Got, ne povesteşte că în Israel există nişte sate cu fundamentalişti, care te ucid dacă faci focul vinerea, nici maşinile nu au voie să treacă pe lîngă satele lor, statul a făcut şosele ocolitoare. Sunt toleraţi pentru că anumite nuclee din Apus le trimit fonduri mari, pentru a menţine nucleele dure ale Sionismului. Îi spun că ar trebui editată o hartă cu răspîndirea islamului în ţările europene-americane şi a albilor în lumea arabă, ca să conştientizeze oricine cît sunt islamiştii de intoleranţi, fundamentalişti. GG se dovedeşte foarte la curent cu istoria religiilor.
Mai povesteşte cum era la Almanahul Literar, condus de Ben Corlaciu: acela îi dă un vraf de poeţi să aleagă doar 100 poezii pentru suplimentul Poesis. În două exemplare. El şterge numele autorilor cu creiuon chimic, citeşte, selectează 100 de poezii valabile, apoi la confruntare constată că lipsea Zaharia Stancu, Ion Brad şi alţi corifei. Dar nu renunţă la selecția lui. Corlaciu nu vrea să ducă lista selectată, se duce Grişa la Stancu, acele vede, zice: Acum n-ar fi un capăt de ţară că lipsesc eu, dar Poesis nu poate apărea nicicum dacă lipseşte Ion Brad, cutare şi cutare. Căci ei aprobă fondurile, cum bine știi. Pînă la urmă a adăugat încă 6 sau şapte titluri.
Şi ce-mi mai povesteşte Grişa? Că a fost vreo opt veri la Valea Vinului, unde Sadoveanu cumpărase două vile, una cu un etaj, din cărămidă, a doua cu două etaje, din cărămidă şi lemn, pe cînd era acţionar la o mină de pirită (probabil nemţii, pe timpul războiului...). Le-a cedat scriitorilor cele două vile. Sub muntele Ineu, locuri nemaipomenite, poţi face excursii în locuri sălbatice. Lîngă vile este un „pinten al lui Blaga”, unde se ducea Blaga să citească, asta pe cînd nu era reabilitat, desigur. Iar la Salcia, unde a fost după moartea președintelui, casa lui Stancu a nimerit pe mîinile unui nepot cam beţivan, casă pe care scria Stan şi Stana, cu fîntînă la stadă. S-a dus la Macovescu, insistînd să se cumpere casa şi să devină muzeu, acela a promis: să vedem ce se poate face. Nimic. Abia Uricaru a pus o placă la casa scriitorilor de la Neptun, ridicată pe vremea lui Stancu. Teleormăneanul ăsta era uns cu toate alifiile. Pe vremuri s-a prezentat la Arghezi, precum că vrea să intre la Siguranţă. Acela s-a mirat. Peste vreo 10 zile vine din nou Stancu şi îl anunţă: S-a rezolvat! Iar Arghezi a făcut-o şi mai rău, pe vremea războiului le-a semnalizat cu focuri nemţilor să bombardeze Bucureştiul. Mare germanofil.
Scena cu Preda după un accident de maşină, cu piciorul în gips şi baston: merge cu Aurora Cornu la restaurant şi accea, - femeie de o frumuseţe uluitoare, aşa că Grigurcu a declarat că nu a văzut o alta mai frumoasă în viaţa lui -  cochetînd cu nu se ştie cine de la altă masă, Monşerul i-a dat cu bastonul în cap, a năpădit-o sîngele... Şi-mi spune că e adevărat că din seiful lui Preda, la moartea lui, a dispărut inclusiv volumul doi din Delirul, text care era, se pare, o reabilitare a lui Antonescu.
A fost şi la Siliştea, Preda avea o casă părintească de chirpici, a topit-o vremea. Preda începuse construcţia unei case, la vreo 50 paşi de monument, nu a apucat s-o ridice decît pînă la streaşină, aşa a rămas, va fi luat-o cineva din familie?. Îl întreb de sumele imense ce vor fi rămas după Preda, crede că n-au rămas la stat. Copiii au apucat ceva, deschiseseră un restaurant, cafenea... Preda era om ciudat, Grişa juca cu el poker la Mogoşoaia, cu Fănuş, cu Vintilă Ornaru (acum la Paris), cu Ştefănescu Goangă, care nu se uita la bani. Foarte zgîrcit, morometele. O dată a pierdut cam 5000 lei, pe atunci o sumă, de necaz a luat motanul alb angora şi l-a aruncat în şemineul cu gaze, aprins. Oribil! Iar Grişa a cîştigat într-o noapte 35 mii lei la poker, a comandat masă şi băutură pentru toată suflarea din Casa scriitorilor Mogoşoaia. Apoi despre Pîcă, Pucă, Ahoe...


Poezia zilei: Grișa Gherghei
Când nu se mai văd întâmplările

Nu e nici o scofală
să ţi se pară
într-o bună zi
că soarele
a răsărit numai pentru tine
vei umbla atunci
cu această lumânare uriaşă
cântând ce nu se cuvine
despre lumină
ai s-o păţeşti fericitule
ai s-o păţeşti
când nu se mai văd întâmplările
şarpele casei
iese la drum

(preluare de pe internet)


Poezia zilei: Pan Izverna (m. 30 nov. 2013)

Peştera

 Atât de departe iubito în peştera mea
îţi pierd glasul printre amăgitoare gheţuri
Eu te-am chemat şi acum nefiresc mă aud
printre dense hipnotice muzici
Îndelung aplecându-mi mâna
fără nici o chemare
geniului tău îi este ger şi teamă
şi de la un timp umbrit e de moarte
Sunt numai gheţuri şi umbre
şi alte umbre şi iarăşi gheţuri
mult semănând...
Fără vreun reazem aştepţi
pe îngusta galerie
şi somnul tău e noapte îngheţată
şi visul tău e umbră în prăpastie.  

(din Cuaternar, ed. Cartea românească, 1972)


Alţi scriitori:
Andrei Bantaş, n. 1930
Cincinat Pavelescu, m. 1934
Grişa Gherghei, n. 1936
Paul Eugen Banciu, n. 1943



Ion Lazu - O pagină de jurnal, 2004


 28 august. Poate că totuşi Veneticii ţine de stilul realismului magic, aşa cum s-a sugerat, mai ales prima parte, cea care a impresionat-o în principal pe Ana Blandiana, dar şi pe Radu Vionescu. Mi-ar plăcea ca un critic iscusit precum RV să se ocupe în detaliu de poeticitatea Veneticilor. Aici apropierea de Marquez, făcută şi de Ion Murgeanu, este valabilă. În fapt ea a fost afirmată şi de B.A.Stănescu.
30 08. Sf. Alexandru. Aseară închiderea Jocurilor olimpice de vară, ediţia 28 de la Atena; ai noştri pe locul 14, foarte onorant. Incident. Un dement israelit sare la gîtul celui care conducea alergarea la marathon.
Îi duc lui Didi cîteva decupaje cu cronici la Veneticii – nici nu se uită măcar! Le dă deoparte, la modul ostentativ, mitocănesc. Sunt eu atât de naiv? Sau sunt atât de încrezut? Mai curând aş crede că mă simt dator, ca scriitor, să parcurg aceste experienţe, care îmi arată cum sunt oamenii. Fac asta asumându-mi de la început riscul, precum şi durerea afrontului. Se vădeşte că este mai complexă situaţia celui care primeşte afrontul decât a celui care îl produce.
Terminat revizia Veneticii II. Încep partea întîi. După amiază, în parc, foarte multe raţe şi frumoşi trandafiri. Le dăm ocol, îi  “vizităm ca la muzeu”, vorba lui Felix Sima.
Vremurile bune de altădată le-au urîţit oamenii, acum vin vremuri rele de-adevăratelea, calamităţi naturale, furtuni, inundaţii, călduri deșertice. Cum să mai trăieşti frumos? Asta e întrebarea. Cu ce speranţe să faci planuri de viitor?
Pe strada Antim, în faţa mea un ţăran şi o ţărancă, mă simt, se opresc, mă întreabă de Mănăstirea Antim: Înainte!, le spun. Ea ca la 45 de ani, el poate cu ceva mai tînăr, ducînd o sacoşă voluminoasă. Lîngă colţul mănăstirii îi ajung din urmă şi o aud pe femeie: Se leagă ea de mine că de ce am vîndut copilul. Am vîndut-o că am avut nevoie de bani. Ce multă vorbă? (Crezusem că aceşti săteni au bătut drumul pînă la Antim, într-o zi de sărbătoare – Sf. Alexandru -  ca să se roage pentru iertarea păcatelor. Din atitudinea celei care vorbise, mi-am dat seama că altfel puneau ei problemele: veniseră să negocieze cu Dzeu cine ştie ce altă acţiune care să le aducă nu mîntuire, ci bani… Să mă fi ţinut după ei şi să văd ce aveau de gînd; eventual să-l fi avertizat pe preot: Ăştia au vîndut un copil, anatemizaţi-i, goniţi-i! Sau pînă una alta să-i fi văzut ei faţa. Pentru că încă nu ştiu cum poate arăta la chip o mamă care şi-a vîndut copila…
Un cer bizar, făcut din doar 3-4 petece de nor, însă foarte diferite: argintiu, plumburiu, vînăt, siniliu. Un coviltir cîrpăcit din cîteva petece.
Va urma