luni, 1 decembrie 2014

1 decembrie: Miron Costin, n. 1 dec. 1633 -  d. 25 dec. 1691

      
  

Născut pe pământ polonez, ca fiu al unui boier bogat moldovean, ce se aflase în slujba Movileştilor şi acum  se ferea de noul domnitor Vasile Lupu, viitorul cronicar are parte la Bar, în Podolia, de bună şcoală a iezuiţilor, învăţând latineşte, dar şi istorie, filosofie, retorică; tânăr deschis la minte, interesat de mersul lumii, preocupat de artă, poezie, etnografie; revine în ţară pentru prima oară în 1653, căsătorindu-se cu o nepoată a Movilescului, deci consolidându-şi averea, iar din 1660 urcă toate rangurile dregătoreşti: pârcălab, vel-comis, vel-vornic, logofăt. Cunoscător de limbi străine, bun vorbitor, este folosit de Domn în soliile către turci, unguri, polonezi, italieni. Pe propriii copii îi dă la învăţătură latinească, la iezuiţii care controlau comunităţile catolice din zonă, inclusiv din Transilvania. 
Începuse să scrie în limba polonă, probabil pentru a-i desluşi regelui polonez, dar şi sie însuşi originile şi devenirea populaţiei româneşti din Principatele dunărene. Scrie despre Descălecatul dintâi, poeme tipărite pentru prima dată în Psaltirea în versuri a lui Dosoftei, 1673; traduce din latineşte Istoria Ardealului, 1672-1674, elaborează poemul Viaţa lumii, punând la încercare/la lucru posibilităţile literare ale limbii române, rimele, prozodia etc, - un pariu câştigat pentru urmaşii întru ale scrisului, iar până în 1675 lucrează la cronica ţării Moldovei "din locul unde o părăsise Grigore Ureche", deci "de la Aron Vodă încoace". În 1677 dă în poloneză Cronica Ţărilor Moldovei şi Munteniei (cronica polonă). După asediul Vienei, 1683, în care moldovenii combătuseră de partea turcilor, se retrage cu Duca Vodă pentru a doua oară în Polonia, la castelul lui Ion Sobieski, căruia îi dedică o Istorie în versuri tot pe tema Ţărilor Moldova şi Muntenia (poema polonă). Este rechemat în ţară de domnitorul Constantin Cantemir, în 1685, când lucrează la manuscrisul De neamul moldovenilor..., până în decembrie 1691 când este decapitat, împreună cu fratele său Velicico, Vodă fiind îndemnat întru aceasta de boieri răuvoitori; în urmă Domnitorul a plâns şi s-a căit de fapta pripită. La execuţie, la Roman, asistase şi tânărul Dimitrie Cantemir, ce tocmai sosise de la Constantinopol. 
Umanist, preocupat de marea rămânere în urmă a culturii din principatele noastre faţă de ţările europene, avea o înaltă conştiinţă a răspunderii cărturarului pentru consemnarea faptelor istorice: "Eu voi da seamă de ale mele, câte scriu". Ca istoric, s-a bazat pe documente, pe mărturiile mai vârstnicilor martori la evenimente, pe ceea ce aflase de la tatăl său, iar în continuare, pe relatarea înfruntărilor nenumărate la care luase parte el însuşi. Aduna material pentru a duce mai departe scrierea sa de cronicar, oprită intempestiv la 1661. Fire de artist şi de filosof, cronica sa de istoric, filosof, lingvist şi etnograf (direcţii dezvoltate mai apoi în scrierile lui Dimitrie Cantemir, ceea ce le-a făcut perene), pune în lumină o înţelegere adâncă a sensului faptelor relatate. Viaţa lumii face dovada unor temeinice asimilări a clasicilor latini, a textelor Bibliei, a folclorului autohton, dar se remarcă şi printr-o abordare gravă a lucrurilor, fără nimic din tonul festivist, laudativ, conjunctural, ori oportunist, spre linguşirea actanţilor din avanscena istorică, ci dimpotrivă, cronicarul M. C. păstrează un ton rezervat, cu o undă meditativă, melancolică. Nu fără vreun rost îşi pusese scrierea sub mottoul "Deşertăciune a deşertăciunilor... ", deci a omului aflat sub vremi. Sorţii omului sunt schimbători, pe scena lumii actanţii se perindă, ridicaţi de împrejurări, spulberaţi apoi, cu sau fără motive temeinice.. Implicat pe deplin în viaţa politică a Domnitorilor Moldovei, era un patriot din convingere, atent la mişcările domniei, nemulţumit de înscăunarea cu sprijinul armatelor străine. Domnitorului C. Cantemir îi reproşase excesele, reaua gospodărire a ţării. Toate acestea s-au adunat împotriva lui, cu urmarea ştiută. 
A scris două lucrări excelente în polonă, iar literatura şi istoriografia poloneză, antologiile, dicţionarele poloneze, şi-l revendică.  Pentru literatura română, este realmente un întemeietor, deşi întârziat, cu atât mai temerar şi necesar, căci a dat direcţiile principale de dezvoltare perenă ale culturii române.
Aşa cum se prezentau lucrurile la sfârşitul secolului XVII în Ţările Româneşti, scrierile lui Miron Costin nu au avut circulaţia meritată, nu au fost măcar cunoscute şi traduse în limbi europene, la timpul lor. Primele valorificări, tipăriri aparţin paşoptiştilor, lui Mihail Kogălniceanum în speţă. Alt editor şi traducător de mare prestigiu fiind B. P. Hasdeu, după care mai sunt de menţionat: V. A. Urechia, P. V. Haneş, D. D. Perpessicius.

OperaDe neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor, publicată de M. Kogălniceanu (Cartea pentru descălecatul dintâi a Ţării Moldovii şi neamului moldovinesc), în Letopisiţile Ţării Moldovii, I, Iaşi, 1845, 1-32, în Cronicile României sau Letopiseţele Moldovei şi Valahiei, I, Bucureşti, 1872, 1-30; ediţie îngrijită de Const. Giurescu, Bucureşti, 1914; ediţie îngrijită şi prefaţă de P.V. Haneş, Bucureşti, 1936; Letopiseţul Ţării Moldovii de la Aaron Vodă de unde este părăsit de Urechi vornicul de Ţeara de Gios, în Letopisiţile Ţării Moldovii, I, Iaşi, 1845, în Cronicele României sau Letopisiţile Moldovei şi Valahiei, I, Bucureşti, 1872; ediţie îngrijită şi prefaţă de I. Şt. Petre, Bucureşti, 1943; ediţia (Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aaron Vodă încoace) îngrijită şi prefaţă de P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1944; Descrierea Moldovei şi a Ţărei Româneşti în trei cânturi, în versuri polone (traducere şi publicată de B.P. Hasdeu), „Arhiva istorică a României", I, 1865, partea I, 20-22; Viaţa lumii şi Stihuri împotriva Zavistiei (publicată de B.P. Hasdeu), „Satyrul", 1866, 10; Despre poporul Moldovei şi al Ţerei Româneşti (traducere de B.P. Hasdeu, publ. M. Kogălniceanu), în Cronicile României sau Letopisiţele Moldovei şi Valahiei, III, Bucureşti, 1874; Opere complete, I-II, ediţie îngrijită de V.A. Urechia, glosar L. Şăineanu, Bucureşti, 1886-1888; Cronica Ţării Moldovei şi a Munteniei - Cronica polonă, traducere şi îngrijire de Ioan Bogdan, în Cronice inedite atingătoare de istoria românilor, Bucureşti, 1895; Chronicon Terrae Moldavicae ah Arone principe, ediţie îngrijită de E. Barwinski, Bucureşti, 1912; Istorie în versuri polone despre Moldova şi Ţara Românească, traducere şi îngrijire de P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1929; Cartea despre descălecatul dintâi - Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţie îngrijită de I. Pillat, Bucureşti, 1933; Cartea despre descălecatul dentâiu a Ţărei Moldovei şi neamului moldovenesc. Letopiseţul Ţărei Moldovei de la Aron Vodă, de unde este părăsit de Urechie, vornicul de Ţara de Jos, Bucureşti, 1943; Opere, I-II, îngrijită şi prefaţă de P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1965; Opere alese, îngrijită şi prefaţă de Liviu Onu, Bucureşti, 1967; Letopiseţul Ţării Moldovei. De neamul moldovenilor, Iaşi, 1984; Viaţa lumii, ediţie îngrijită de Sanda Vârjoghe, prefaţă de Dan Horia Mazilu, Galaţi, 1991.

Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/Miron_Costin
http://www.faxmedia.ro/personalitatea-zilei/miron-costin/180.htmlâ


Poezia zilei,  Miron Costin

Viaţa lumii

A lumii cântu cu jale cumplită viiaţa, 
Cu griji şi primejdii cum iaste şi aţa:
Prea supţire şi-n scurtă vreme trăitoare.
O, lume hicleană, lume înşelătoare!
Trec zilele ca umbra, ca umbra de vară,
Cele ce trec nu mai vin, nici să-ntorcu iară.
Trece veacul desfrânatu, trec ani cu roată.
Fug vremile ca umbra şi nici o poartă
A le opri nu poate. Trec toate prăvălite
Lucrurile lumii, şi mai mult cumplite.
Şi ca apa în cursul său cum nu să opreşte.
Aşa cursul al lumii nu să conteneşte.
Fum şi umbră sântu toate, visuri şi părere.
Ce nu petrece lumea şi în ce nu-i cădere?
Spuma mării şi nor suptu cer trecătoriu,
Ce e în lume să nu aibă nume muritoriu?
Zice David prorocul: "Viaţa iaste floara,
Nu trăiaşte, ce îndată iaste trecătoarea".
"Viiarme sântu eu şi nu om", tot acela strigă
O, hicleană, în toate vremi cum să nu să plângă
Toate câte-s, pre tine? Ce hălăduiaşte
Neprăvălit, nestrămutat? Ce nu stăruiaşte
Spre cădere de tine? Tu cu vreme toate
Primeneşti şi nimica să stea în veci nu poate,
Ceriul faptu de Dumnezeu cu putere mare,
Minunată zidire, şi el fârşit are.
Şi voi, lumini de aur, soarilă şi luna,
Întuneca-veţi lumini, veţi da gios cununa.
Voi stele iscusite, ceriului podoba.
Vă aşteaptă groaznică trâmbiţă şi doba.
În foc te vei schimosi, peminte, cu apa 
O, pre cine amar nu aşteaptă sapa
Nu-i nimica să stea în veci, toate trece lumea,
Toate-s nestătătoare, toate-s nişte spume.
Tu, părinte al tuturor, doamne şi împărate,
Singur numai covârşeşti vremi nemăsurate.
Celelalte cu vreme toate să să treacă.
Singur ai dat vremilor toate să petreacă.
Suptu vreme stăm, cu vreme ne mutăm viiaţa,
Umblăm după a lumii înşelătoare faţa
Vremea lumii soţie şi norocul alta,
El a sui, el a surpa, iarăşi gata.
Norocului zicem noi ce-s lucruri pre voi
Sau primejdii cându ne vin, sau câte o nevoe.
Norocului i-au pus nume cei bătrâni din lume;
Elu-i cela ce pre mulţi cu amar să afume.
El sus, el coboară, el viiaţa rumpe,
Cu soţiia sa, vremea, toate le surpe.
Norocul la un loc nu stă, într-un ceas schimbă pasul.
Anii nu potu aduce ceasul.
Numai mâini şi cu aripi, şi picioare n-are
Să nu poată sta într-un loc nici-odinioare.
Vremea începe ţările, vremea le sfârşeşte.
Îndelungate împărăţii vremea primeneşte.
Vremea petrece toate; nici o împărăţie
Să stea în veci nu o lasă, nici o avuţie
A trăi mult nu poate. Unde-s cei din lume
Mari împăraţi şi vestiţi? Acu de-abiia nume
Le-au rămas de poveste. Ei sântu cu primejdii
Trecuţi. Cine ai lumii să lasă nădejdii?
Unde-s ai lumii împăraţi, unde iaste Xerxes,
Alixandru Machidon, unde-i Artaxerses,
Avgust, Pompeiu şi Chesar? Ei au luat lume,
Pre toţi stinsu-i-au cu vreme, ca pre nişte spume.
Fost-au Tiros împărat, vestit cu războae,
Cu avare preste toţi. Şi multă nevoe
Au tras hândii şi tătarii şi Asiia toată.
Caută la ce l-au adus înşelătoarea roată:
Prinsu-l-au o fămee, i-au pus capul în sânge.
"Satură-te de moarte, Tiros, şi te stinge
De vărsarea sângelui, o, oame înfocate,
Că de vrăjmăşiia ta nici Ganghes poate
Cursul său să-l păzească". Aşa jocureşte
Împărăţiile, lumea, aşa le prăvăleşte.
Nici voi, lumii înţelepţii, cu filosofia
Hălăduiţi ce lume, nici theologhia
V-au scutit de primejdii, sfinţi părinţi ai lumii,
Ce v-au adus la moarte amară pre unii.
Nime lucruri pre voe de tot să nu crează
Nime-n grele, nădejdea de tot să nu piarză,
Că Dumnezeu au vârstat toate cu sorocul,
Au poruncitu la un loc să nu stea norocul.
Cursul lumii aţi cercatu, lumea cursul vostru
Au tăiat. Aşa iaste acum vacul nostru.
Niminea nu-i bun la lume, tuturor cu moarte
Plăteşte osteneala, nedireaptă foarte
Pre toţi, ci nevinovaţi, ea le tae vacul.
O, vrăjmaşă, hicleană, tu vinezi cu sacul.
Pre toţi îi duci la moarte, pre mulţi fără deală,
Pre mulţi şi fără vreme duci la aceasta cale.
Orice faci, fă, şi caută fârşitul cum vine.
Cine nu-l socoteşte, nu petrece bine.
Fârşitul ori laudă, ori face ocară;
Multe începături dulci, fârşituri amară.
Fârşitul cine caută, vine la mărire;
Fapta nesocotită aduce perire.
Moartea, vrăjmaşa, într-un chip calcă toate casă,
Domneşti şi-mpărăteşti, pre mine nu lasă:
Pre bogaţi şi săraci, cei frumoşi şi tare.
O, vrăjmaşă, priiatin ea pre nimeni n-are,
Naştem, murim, odată cu cei ce să trece,
Cum n-ar fi fostu în veci daca să petrece.
Paimâini suntu anii şi zilile noastre.
Sfinţii ingeri, ferice de viiaţa voastră.
Vieţuim şi viiaţa iaste neştiută,
Şi până la ce vreme iasta giuruită,
Aşa ne poartă lumea, aşa amăgeşte.
Aşa înşală, surpă şi batjocoreşte.
Fericită viiaţa făr de valuri multe,
Cu griji şi neticneală avuţiia pute.
Vieţuiţi în ferice, carii mai puţine
Griji purtaţi de-a lumii; voi lăcuiţi bine.
Vacul nostru cu-mprumut dat în datorie.
Ceriul de gândurile noastre bate jocurie. 




Cezar Petrescu, n. 1 dec. 1892  - d. 9 martie 1961
Tatăl, Dimitrie D. Petrescu, inginer horticol cu studii la Paris, mama dintr-o veche familie boierească dinspre Piatra Neamţ, viitorul romancier s-a născut la Cotnari dar şi-a urmat părinţii la Roman, unde şi-a început liceul. Continuat la Iaşi. Dreptul la Bucureşti, terminat în 1915. Reformat în timpul războiului, se va apuca de gazetărie, dar şi de literatură, urmare a unei vocaţii imperioase: debutase încă la 15 ani cu o proză scurtă, în 1907. 
Situat cu primele scrieri în continuarea neosemănătorismului, prin contactul cu lumea oraşului va deveni un balzacian, ţintind să dea o replică românească, din secolul XX, a celebrei Comedii umane balzaciene, printr-o amplă frescă socială, din care rămân câteva romane de referinţă ale literaturii noastre interbelice. Autor a cca 70 volume, obţine în 1931 Premiul naţional pentru literatură, iar în 1955 devine membru al Academiei. Unul dintre cei mai mari gazetari ai primei jumătăţi de secol, dacă nu cumva cel mai important, a colaborat la majoritatea ziarelor şi revistelor vremii: Adevărul, Dimineaţa, dar a şi fondat reviste de mare deschidere: Gândirea, 1921 (cu Adrian Maniu, Gib I. Mihăescu şi Lucian Blaga), ziarele  Cuvântul, Curentul, România literară, alte numele de ziare pe care le înfiinţase. Ziaristica de după Decembrie i-a reactivat toate numele de ziare la care colaborase. Măcar formal, se revenea la libertatea de expresie, la vremurile bune după care tânjisem... Până s-a văzut că a face gazetărie "liberă", în tranziţia românească, înseamnă a face jocurile ascunse ale unor potentaţi, îmbogăţiţi după revoluţie, cum de altfel existaseră şi îmbogăţiţii de după Primul război.
Gazetar şi scriitor celebru în epocă, cu maximă audienţă de public, în anii liceului meu i-am citit majoritatea romanelor, nu neapărat pe cele mai bine cotate (La paradis general, Baletul mecanic, Carlton, Greta Garbo, Oraş patriarhal, Calea Victoriei, Apostol), din biblioteca unchiului meu, stabilit la Craiova. Mare iubitor de Sadoveanu, dar, deduc, şi de Cezar Petrescu. (Va trebui cândva să-i fac parte dreaptă acestui providenţial unchi Gică, scriind despre el aşa cum se cuvine, căci în mintea mea el reprezintă pe cititorul adevărat, pasionat de ficţiune, deşi fără vreo pregătire din domeniul filologiei, ci simplu contabil sau magaziner, ce va fi fost la IFET. Şi cu care, foarte curios lucru, nu am discutat niciodată despre cărţi...)
Nu-mi explic mefienţa cu care este tratat de Călinescu în Istoria sa decât ca o invidie-ciudă privind imensul succes de librărie al ieşeanului. Or, a nu înţelege corect mecanismele de receptare publică a literaturii mi se pare o limitare, cu deosebire în cazul exegetului. În particular, cred că autorii de sinteze-istorii ar trebui să ia în calcul şi impactul cărţii la public - pentru că , nu contest, sunt foarte importante câştigurile literare de la o etapă la următoarea şi de la un curent la altul; însă toate acestea rămân discuţii sterile/specioase dacă scriitorul, încadrat curentului cu pricina sau distanţat de opţiunile estetice ale confraţilor, nu dă cartea viabilă, de sine stătătoare, citită de contemporani şi luată în seamă de următoarele generaţii.
Personal, m-am nutrit din cărţile lui Cezar Petrescu, am admirat stilul alert, eficient, concreteţea lumii în care se mişcă personajele sale, de la cele comune la altele de tot ciudate – vezi Omul care şi-a pierdut umbra; mai puţin tezismul autorului, faptul că vedea lucrurile în alb şi negru, fără nuanţe, aducându-şi personajele sale inadaptabile în postura unică de victime ale maşinăriei progresului. Am înţeles paseismul lui, nu însă şi fatalismul istorico-geografic - romanul, oricât de "la obiect, nu trebuie să trădeze ideologia autorului, militantismul său, de orice culoare; şi în general vorbind, nu cred că scriitorul trebuie să fie explicit în ceea ce priveşte convingerile sale intime: nu interesează artistic decât realizarea literară, nu şi mobilurile sale ideologice; ce-i drept, nu m-am speriat de finalul catastrofist pe care romanicerul îl pune la capătul tuturor drumurilor şi eforturilor, interesat în continuare de viaţa care foşgăie în paginile romancierului redutabil care este C. P. M-a impresionat în egală măsură iscusita utilizare a fantasticului.
Ca să nu spun ce minunate sunt cărţile sale pentru copii: Pif Paf Puf, Fram ursul polar, Neghiniţă. Au legănat copilăria multor generaţii. O vor face în continuare, cât va mai exista copilăria, adică lumea. Şi am întâlnit oameni în toată firea vrăjiţi de povestea lui Neghiniţă. Mărturisindu-mi cu emoţie acest lucru simplu, pe cât de semnificativ.


Ce va fi scris Cezar Petrescu după instalarea comuniştilor nu m-a mai interesat. Înţelesesem că încearcă o adaptare, de nevoie - pe când alţi mari scriitori interbelici o păţiseră, erau interzişi, scoşi nu doar din manuale dar şi din librării şi biblioteci. Ostracizaţi, închişi sub cele mai sfruntate acuzaţii de subminare a orânduirii. În cartea de confesiuni scrisă cu poetul Ion Murgeanu (Himera literaturii), aduc vorba în mai multe rânduri, cum e şi firesc, despre Cezar Petrescu, poate autorul interbelic pe care, dintr-un motiv sau altul, îl citisem cel mai intens. De fapt este primul mare scriitor pe care l-am văzut în carne şi oase, la o manifestare culturală, în sala SRSC din Piaţa Amzei, spre sfârşitul studenţiei mele. Mai sigur în anul 1960. Descriu scena în Himera literaturii. Un domn complet albit, suplu, foarte bolnav, cum ne-a şi mărturisit. Iar la numai câteva luni, la începutul primăverii 1961, am mers să-l văd pe catafalc, în holul Casei Monteoru.
În cadrul acţiunii " Plăci memoriale pentru marii scriitori”, am fixat o placă de marmoră pe partea din stânga a impozantei intrări în blocul modern de la intersecţia străzilor C. A. Rosetti şi Vasile Conta, la nici o sută de metri în spatele Scalei. Pe cealaltă parte a intrării străjuia de decenii placa memorială a lui Cezar Petrescu, aceasta temeinică, având şi  un basorelief al romancierului.
De câte ori, în lansările mele prin Oraş, de data asta ca să re-fotografiez casele de scriitori (pentru ce a devenit mai apoi albumul Literaturile Bucureştiului, editura MNLR, 2010), nu am privit cu admiraţie la placa memorială, cu foarte reuşit basorelief, a lui Cezar Petrescu, temeinic încastrată pe faţada imobilului, cu frumosu-i text: "Aici a trăit şi creat în ultimii ani ai vieţii scriitorul CEZAR PETRESCU 1892-1961"  - iar ca să spun tot adevărul, este exact modelul pe care l-am preluat în inscripţionarea celor vreo 200 plăci memoriale răspândite prin tot oraşul, cu deosebirea că am renunţat la basoreliefuri, efigii, semnături, ca să reducem drastic costul unei plăci - aşa încât, din aceleaşi fonduri să facem dreptate cât mai multor scriitori... Ca în primăvara acestui an (stupoare, oroare!), să găsesc faţada imobilului fără placa lui Cezar Petrescu devastată, smulsă din piroanele ei...  Şi totuşi, cealaltă placă, tot de marmură, a poetului Virgil Gheorghiu a rămas la locul ei. Ce să faci? Cui să te adresezi, să reclami, să protestezi, să ceri pedepsirea conform legii a huliganilor?! Singura explicaţie ar fi că au smuls placa memorială pentru a valorifica metalul basoreliefului - căci de utilizarea marmorei ca atare nu s-au preocupat: o parte din placă a rămas atârnată de zid...
Oroare, acesta este cuvântul. În chiar centrul capitalei, într-o perioadă fără mişcări sociale, de stradă etc. La ce ne putem aştepta? S-ar spune că aparenţa de civilizaţie se însoţeşte cu sălbăticia crasă, cu inconştienţa şi maleficul...
Nu e nimic de adăugat; decât că apocalipticul sugerat în scrierile lui Cezar Petrescu, neluat de mine vreodată în calcul, considerat încă o figură de stil dintre multele care au asigurat succesul de piaţă al romancierului, îşi amestecă paşii în mod perfid cu ai noştri, trezind din cotloane coşmarul Istoriei.
Imaginea casei în care a trăit autorul în ultimii săi ani se află și în albumul Literaturile Bucureștiului, MNLR, 2009.



Alţi scriitori:
Ieronim Şerbu, n. 1911
Florenţa Albu, n. 1 decembrie 1934 - d. 3 februarie 2000.
Ştefan Radoff, n. 1934




Ion Lazu - O pagină de jurnal, 2004
 29 08. Amicului nu-i convine ce-ai scris despre el, deşi nu l-ai numit; dar, nesincer, nu-ţi spune de-a dreptul: să fi scris numai ce era de bine, ci spune: să fi scris despre alte aspecte ale vieţii mele, mai interesante, care mă reprezintă. Dar cine sunt eu, cumva Dumnezeu, care ne de foarte sus și vede  ca la razele X, în alb și negru?! Sau sunt doar un biet muritor care notează ce se zărește de aici, din colțul modestiei mele…
1 sept. Ziua lui Rebreanu, 60 de ani de la moarte. La Unirii mă văd cu Pucu Negrici, foarte înalt, cu şapcă americană, salută şi dă să treacă mai departe. Îi întind mîna, deci se opreşte. Ce mai faceţi?, întreabă. Fac bine, zic. Mai aud şi eu pe cineva care spune că face bine! Ce-aţi mai scris? Am terminat un roman, Sălbaticul, dar mă gîndesc să nu-i dau încă drumul, să mai aştept receptarea Veneticilor, unii susţin că e un roman foarte important. Aţi apucat să vă uitaţi pe el? Da. E o atestare privind drama Basarabiei. Noi nu avem în literatură aşa ceva, oricât ar părea de ciudat, nici despre Basarabia, nici despre războiul din est, subliniez eu. Şi reiese că soţia lui este basarabeancă, sau interesată de acestă problemă. Se duce la Rom. lit. să-i dea ceva lui N. Manolescu. O ia iute din loc, nu lungeşte vorba. Probabil merge pe jos pînă acolo, ca să facă mişcarea zilnică. Nu-i mai spun: Dacă nu scrieţi dvs, Manolescu, Alex., Dimisianu, Eugen Simion, care aveţi autoritatea necesară, degeaba mă laudă atîţia tineri…
Pe drum mă gîndeam că Petru Dumitriu a scris elogios despre debutul lui Preda, apoi a început să-l invidieze, considerat ca rival; Paul Georgescu era înciudat că nu l-a debutat el pe Preda, ci Ov. S. Crohmălniceanu. Practic, nu poţi forţa pe cineva să te citească, cu atît mai puţin să refere despre ce-a citit. Să-i spui unuia precum Pucu: Domnule, eu am  scris la cartea asta timp de 7-8 ani şi mi-am pus la bătaie toată experienţa acumulată; pune şi dumneata la bătaie o săptămînă, citeşte cartea şi scrie despre ea, bine au rău, nu am nici o pretenţie. Tot aşa ar fi să-i reproşez lui C., care nu doar că nu mă citeşte, dar niciodată nu face referiri la mişcarea culturală din ţară, ci vine mereu cu citate din Apus. Dar nu e deşertăciune?
Azi în ALA, C, Stănescu se dă tare la LIS, care prea scrie prin toate revistele, doar doar va ieşi din anonimat, ca Bobcinski al lui Gogol. Iar N. Coande îl atacă pe Liiceanu care nu-i cultivă decît pe cei 4-5 favoriţi: Pleşu, Cărtărescu, Patapievici, Zografi, precum că piaţa literară îi cere…

 Va urma