vineri, 7 noiembrie 2014

Scriitorul zilei:  Mihai Şora la 98 de ani ! (n. 1916)

         

       Născut la 7 noiembrie 1916, marele nostru contemporan Mihai Şora împlineşte astăzi venerabila vârstă de 98 de ani!  O longevitate minunată, invidiabilă şi o tinereţe spirituală  salutară. Mai an, l-am ascultat la Rotonda MNLR într-o evocare a lui Eugen Ionescu la Centenarul naşterii scriitorului francez de origine română, într-un context din care nu lipseau Radu Beligan, Eugen Simion, Barbu Cioculescu, Nicolae Breban.
Bănăţean ca origine, fiu al preotului ortodox Melentie Şora şi al Anei născută Bogdan, şi-a făcut clasele primare în comuna Izvin, a continuat la Timişoara, terminând liceul la Constantin Diaconovici-Loga, după care a urmat Filosofia la Bucureşti, unde i-a avut profesori pe Nae Ionescu şi Mircea Vulcănescu, iar asistent pe Mircea Eliade. În 1939 merge la Paris cu  bursă a statului francez, lucrând la o teză despre Pascal. În 1940, cu invazia hitleristă, se alătură mişcării de rezistenţă. După peregrinările războiului, ajunge la Grenoble, dar în 1948, estimând greşit realităţile din România ocupată de sovietici, revine în ţară şi nu o mai poate părăsi. Va lucra ca referent la Ministerul de externe, ca redactor la Editura pentru limbi străine, iar din 1954 până în 1969 va fi redactor şef la ESPLA, reuşind să relanseze colecţia Biblioteca pentru toţi.
Unul dintre fondatorii Grupului de Dialog Social. După 1990, a fost Ministrul Învăţământului în guvernul Petre Roman.
Am la îndemână o carte cu autograf de la dl Mihai Şora, am asistat la lansare, împreună cu Lidia, la un târg de carte, ţinut pe-atunci la ultimul etaj al Teatrului Naţional.  Am şi fotografii - dar pe unde-or fi ele?  Da, ne cunoaştem de foarte mult timp, în primul rînd de la Restaurantul Uniunii scriitorilor. Aşa se face că jurnalul meu din perioada 1979-1989 este înţesat cu însemnări despre întâlnirile noastre.(între timp a apărut Vreme închisă, jurnalul perioadei menţionate) Unele fragmente au apărut în Scene din viaţa literară, Ideea europeană, 2007. Îmi e uşor să ilustrez.
Dar mai întâi autograful de pe Firul ierbii, Scrisul românesc, 1998: "Doamnei şi domnului Lidia &;Ion Lazu, cu vechi şi minunate amintiri comune şi cu întreaga mea admiraţie pentru amândoi, ca oameni întregi şi ca scriitori. Mihai Şora, 6 iunie 1999".
Cartea are 525 pagini şi este o culegere de articole, conferinţe, interviuri, eseuri, publicate în principal în Secolul 20, în Viaţa românească, în Revista 22, începând din 1980 şi până la data editării cărţii. Iată o frază, îmi e uşor să transcriu, pentru că am citit cu creionul în mână şi sunt nenumărate sublinieri:  "De altfel, filosofia nu vehiculează informaţii, ea este o continuă confruntare, mereu luată de la început, a omului cu sine însuşi şi cu lumea, efectuată în interiorul şi cu mijloacele culturii, adică cu tot ce ştii după ce ai uitat ce aflaseşi". (p. 38)
Nu am avut ocazia să cunosc mulţi filosofi în viaţa mea, dar din ce-am citit ar fi vorba despre persoane însingurate, dificile, greu abordabile, mai ales nu lesne de înţeles şi de suportat de omul obişnuit. Ei sunt cei ce ne văd foarte în adânc, se presupune, dar şi foarte de sus, nu? Elitismul pare "natural" la ei. Or, dl Mihai Şora este un mare domn, un om de societate, de o politeţe fabuloasă (pentru că îi este organică!), cu absolut toată lumea. De parcă i-ar da insului comun şansa să se ridice acolo unde poate ar trebui să aspire a fi mereu, nu doar acum, de faţă cu dl. Şora. L-am observat în cele mai diverse situaţii şi împrejurări... La masă cu ai săi sau în societate, pe stradă cu prieteni dar şi cu oameni abia cunoscuţi, la prezidiu, conferenţiind, intrând în dialog, aşteptând să i se dea cuvântul. L-am văzut la Învârtita Dorului, serbarea oierilor vâlceni de la Vaideeni, vizitând târgul, amestecându-se în mulţime, privind cu implicare dansatorii şi imitându-le tactul, mişcările. Mi-am amintit că acest domn, pe atunci spre 70 de ani, provenit din Apuseni, are în sânge ereditate moţească, o vână ţărănească.  Şi nu este uimitor? Domnia sa are, la cei 95 de ani pe care ieri i-a împlinit, are tinereţea unei gândiri treze, sănătoase, lucide, pe cât de cuprinzătoare. Un om tânăr precum ziua de astăzi, care este totdeauna nouă, începătoare  - şi musai să le cuprindă pe toate şi să le rezolve... În 1938 pleca la Paris cu o bursă de stat. Războiul l-a prins acolo, Rezistenţa. Dar a revenit în Ţară. A pus umărul la întemeierea Editurii pentru literatură, al cărei redactor-şef a fost ani în şir. Eu însă l-am cunoscut când revenise printre muritorii de rând şi Mircea Ciobanu îi era redactor de carte. Acum fac legătura: Prietenii ne aduc prieteni. Am fost împreună la Rm. Vâlcea, apoi la Horezu şi Vaideeni. Cu Radu Cârneci, cu Ioana Postelnicu şi Amita Bhose. A venit la lansările mele, la recitalurile Lidiei, din simpatie omenească, din iubire pentru artă, din solidarizare intelectuală.  Ne-am bucurat să fim împreună, de dragul discuţiei sincere, niciodată urmărind să obţinem ceva, să punem ceva la cale. Şi se întâmplă acest lucru pe drept: când în sala unde îţi lansezi o nouă carte se află Mihai Şora, dintr-o dată lucrurile devin importante, ţi se pare că eforturile nu au fost zadarnice, că strădaniile tale se adresează cui trebuie. Lidia cântă şi recită pentru că asta îi este menirea, dar îmi vine să cred că prezenţa în sală a unei personalităţi precum Mihai Şora, adaugă o vibraţie în plus glasului ei. I-a dedicat o poezie, scrisă într-un moment privilegiat, în sătucul moţesc Gârda de Sus, unde ne-am oprit în excursie spre peştera Scărişoara. În împrejurări deosebite, în locuri miraculoase, sufletul se înfiripă, treaz de-a binelea - el vrea să împartă clipa cu cei dragi sufletului: îi cheamă în preajmă pe cei cu care a împărtaşit înalte emoţii spirituale...

Opera: Du dialogue interieur, 1947, Paris, Editions Gallimard; Sarea pămîntului, 1978, Bucureşti; A fi, a face, a avea, 1985; Eu &; tu &; el &; ea sau dialog generalizat, 1990; Despre dialogul interior, 1995; Firul ierbii, 1998; Câteva crochiuri şi evocări, 2000; Mai avem un viitor? România la început de mileniu, interviuri, 2001; Locuri comune, 2004; Clipa şi timpul, 2005; Despre toate şi ceva în plus. De vorba cu Leonid Dragomir, 2005; Despre toate şi ceva în plus. De vorba cu Leonid Dragomir, 2006; ediţia a II-a revizuită şi adăugită:

Citeşte mai mult: ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_Șora

Poezia zilei;   Lidia Lazu


Bisericuţa de lemn
              se dedică filosofului Mihai Şora

Bisericuţa de lemn se vaietă la fiece pas
Dacă nu ştii să-i fereşti încheieturile bătrâne
Pe pereţi sunt zugrăviţi câţiva meşteri
Cu priviri curate şi o maică neadormită
Care veghează

Enoriaşii cântă slujba de-odată cu preotul -
O doină care ţi se prinfe de inimă
Să ai mai mult spor la drum
Şi bucată aleasă pe masă
Fum albăstrui şi lame de soare
printre brazi

Bisericuţa de lemn este înconjurată de cruci
Ale căror suflete adastă prin preajmă
Şi se bucură de orice pălărie sau traistă
Atârnată direct de braţul de piatră
Aşteptând ca însuţi să mulţumeşti
Fiecărei clipe trecute aici
Fiecărui zbor pe care îl vezi sau îl presimţi

Bisericuţa de lemn ce nu putrezeşte vreodată
Este mai mândră la mine în gând
Dacât o catedrală bogată.

(vara lui 1991, Gârda de Sus, în Munţii Apuseni)

  






 Paul Georgescu. n. 7 nov. 1923 - m. 15 oct. 1989.

Temutul (uneori la propriu) critic literar de direcţie/ de directive!, devenit spre final un romancier de succes şi un memorialist referind tocmai despre obsedantul deceniu, când el însuşi funcţionase ca unul dintre siluitorii literaturii în patul procustian al proletcultismului, a lăsat impresii de neuitat asupra celor ce l-au cunoscut. Poetul şi editorul Florin Mugur a scris o carte de convorbiri cu P.G., Vârstele raţiunii. Or, acest om cu minte strălucită, pe cât de alunecoasă îi era firea, avea o bucurie sadică să-i compromită/maculkeze pe tinerii talentaţi pe care tot el îi lansase, obligându-i să semneze texte festiviste, în plină perioadă de relaxare ideologică, ori şi mai rău încă, scriindu-le chiar el dar semnându-i pe aceşti ciraci ai săi, aşa consideraţi chiar de el, cum ar fi Nicolae Velea, mereu nevinovat dar urgisit. Cu înţelesul: N-o să mă mai vorbiţi de rău pentru că şi voi aţi făcut/semnat toate măgăriile...
Dar iată cum ni-l prezintă Florin Mugur chiar pe prima pagină a cărţii: "... aprecierile iuţi şi răutăcioase pe care, într-un limbaj surprinzător de liber şi de simpatic, le-a făcut despre câţiva scriitori cunoscuţi...", "cel atât de sigur de sine...", "omul acesta cu ochii nebuni de-atâta luciditate,... "de o ironie rece, fără iluzii..."", "spunea răutăţi pe seama cuiva, făcea jocuri de cuvinte..."
A fost o adevărată odisee să-i identific imobilul din str. Sf. Constantin nr. 24, pentru bunul/răul motiv că în tabel adresa fusese trecută greşit: 23.  Nu era defel unicul caz, căci ne aflăm printre visători, nu?  Or, nimeni nu-şi amintea de profesorul şi romancierul "trăgând a lui picior". Am bântuit apartamentele de la ditamai imobilul cu nr. 23, parcurgând momente gogoliene. Şi nimic! Am început să întreb din poartă în poartă, doar-doar... În final, am apelat la George B., care mi-a dat o întâlnire la fosta benzinărie de pe Schitu Măgureanu şi împreună am făcut drumul până la locuinţa acest corifeu, pe care şi G.B. îl cultivase, cândva. Într-o etapă ulterioară am pus o placă memorială, pe cealată parte a intrării, de data asta colectivă: pentru Cella Serghi, Dragoş Morărescu şi Magdalena Rădulescu, pictoriţă de prestigiu, necunoscută mie decât din lucrări, dar de ce să nu-i facem loc pe placa de marmoră, dacă tot se nimerise la aceeaşi adresă?! Îmi amintesc uşoara mirare a lui G.B. că îi dau girul Cellei S. cu al său roman Pânza de păianjen , cu  Cad zidurile  etc. I-am răspuns: da, e un scriitor adevărat, chiar dacă nu de primul raft; şi apoi, astfel de romancieri precum C.S. ne-au adus spre literatură mai mulţi cititori decât alţii, pe care noi îi ţinem foarte sus... Dădeam de înţeles că nu agreez elitismul, în nici un domeniu al culturii. Indiferent de ierarhiile şi canoanele impuse de "agenţii de influenţă" literară, cititorii sunt cei ce decid care le sunt scriitorii români preferaţi. Ca să nu spun că ei se orientează spre ceea ce ne vine din străinătate...
*
Am pus placă memorială pentru Paul Georgescu la intrarea imobilului din str. Sf. Constantin, nr. 24, S. V. Imaginea casei în care a trăit autorul se află și în albumul Literaturile Bucureștiului, MNLR, 2009


    
Alţi scriitori:
Peter Neagoe, n. 1881
D. Ciurezu, n. 7 noiembrie 1897 - d. 5 ianuarie 1978
Ion Bănuţă, n. 7 nov. 1914 – d. 30 dec. 11986


O pagină de jurnal, 2003
30 iulie: ... Lidia, hotărîtă să o ajute pe soţia lui Niki Opriţescu.
 Mai ieri primesc o notă de la directorul bibliotecii judeţene Vîlcea: bucuros că i-am trimis Veneticii, mă roagă să le completez colecţia cu vreo 5 alte cărţi de-ale mele. Acest domn D. Lazăr, care la telefon nu-şi amintea că ne-am cunoscut la un vernisaj, acum se face a nu fi înţeles că îmi doream achiziţionarea a 10-20 de exemplare, deşi i-am explicat destul de amănunţit scopul demersului meu. Ce să faci cu astfel de oameni?
5 august. Ne hotărîm să instalăm centrală de apartament, peste 2000 de dolari, însă o investiţie care poate fi recuparată în 3-4 ani – şi ca să nu mai fim la cheremul sceleraţilor din blocul ăsta! Cadoul nostru pentru Niki şi Ann – să ia produse H. cu 25% mai ieftin, numai de-ar înţelege importanţa acestui gest al nostru. În privinţa filmului, nu-mi fac nici o iluzie, Niki va fi foarte prins în anul ce urmează şi nu ştiu deloc cum va ieşi din această teribilă încercare.
Dau un telefon,”la plesneală”, dnei Micaela Ghiţescu, să o felicit pentru articolul din revistă şi să o întreb dacă i-a parvenit romanul meu. Nu ştie absolut nimic, credea că e vorba despre o carte lăsată ieri-alaltăieri… Nu, încă din martie-aprilie, pentru concurs, cu autograf. Nu ştie, ea a citit ce i s-a dat… Îi spun că oricum nu era o traducere, dar îi dădusem cartea din stimă şi pentru că ne cunoaştem de atîta vreme: Memoria, Muzeul Ţăranului, Pan Izverna, poate ne ştim de pe cînd a terminat facultatea. Îi spun: Nu vă faceţi griji, m-am lecuit, de cînd am citit ce-a scris Al. George, că vrînd să mulţumească celor din juriu pentru că îi acordaseră premiul de proză, a constatat că niciunul nu parcursese cartea… Suntem în România, nu? I-am lăsat cartea cu autograf, am dedicat-o cuiva, am pus motto din cineva – şi niciunul dintre aceştia nu a telefonat să spună: Am primit. Asta e, trăim în România! O s-o întrebe pe dna Ştefănescu de cartea mea…
În Ziua literară, interviu cu Emil Brumaru. Oare aceşti oameni nu pot păstra aparenţele? Oare e fatal să-ţi dai în stambă, să-ţi exhibi ţîcneala, deraierea, abulia? Ce-şi va fi spunînd omul simplu: Or fi frumoşi aceşti nebuni, dar tot nebuni sunt şi n-aş vrea în ruptul capului să fiu ca ei! Sorin Gîrjan, ajuns la a 6-a carte de poezii, altul care se exhibă, copil nedorit, bătut cu pietre, autoexilat etc; (l-am văzut la prima sa lansare, la Cluj, la celebra librărie din centru, am fost singurul care i-a solicitat autograf, mai mult din jenă, asta probabil în 1993), mai acum cîteva numere, aceleaşi lucruri din partea lui Ioan Es. Pop, pedepsit, copil care se ascundea şi încă se mai ascunde şi, precum Swift, nu se simţea bine decît în preajma blînzilor boi. Ce să mai zici de Daniel Bănulescu, pînă mai ieri exhibîndu-se cu fişele medicale de la psihiatrie sau cu amoruri deşănţate, acum exhibîndu-se cu pioşenia sa: Daniel al rugăciunii. Toate de înţeles, a fi poet înseamnă a fi puţin dezaxat – dar acest fapt trebuie ocultat, eludat, din decenţă, altfel efectul poeziei se şterge, nu te mai gîndeşti la har, te gîndeşti direct la nebunie şi te sastiseşti. Ioana Dinulescu, o elegiacă sobră, înţeleg că în ultimul volum îi şfichiuieşte pe primar, jăndar şi redactorul şef; nu e cam puţin? Gh. Schwartz şi Gabriel Chifu, abonaţi la rubricile Z.L., al doilea dînd în vileag ticăloşii strigătoare la cer ale unor securişti de care nu pot scăpa din apartament, nu au forme, nu plătesc chirie, dar pe baza deciziei de evacuare obţin un alt apartament de la stat. Şi el, chiar aşa de neputincios?!
Va urma



Fotografii montane...Valea Prahovei 


Adăugaţi o legendă

Adăugaţi o legendă