vineri, 14 noiembrie 2014

Scriitorul zilei, 14 noiembrie: Ion Cocora, n. 14 non. 1938


Bănăţean prin naştere (comuna Greoni – Caraş-Severin), provenit dintr-o familie de ţărani, şi-a schimbat ca poet numele Blagoe, preluând numele de familie al mamei: Cocora, după procedeul pe care îl aplicase şi Marin Preda. A urmat cursurile unei şcoli tehnice sanitare la Timişoara şi Arad, 1954-1958, apoi a fost metodist la Casa creaţiei populare şi inspector teatral la Cluj. Studii la Facultatea de Filologiei din Cluj, întrerupte în 1963. Se afirmase deja ca poet, debutând în Steaua, din 1970 redactor la Tribuna; poezia sa, imaginativă, este considerată de Marian Popa ca fiind a unui "fantezist cu mutaţii spre galanterie", apropiindu-se de suprarealism; însă scriitorul a devenit notoriu prin nenumăratele cronici dramatice, adunate mai apoi în trei volume, Privitor ca la teatru, 1975-1982.

Opera  literară:  Palimpsest, Bucureşti, 1969;  Dezlegare de chaos, Cluj, 1973;  Suveranitatea lăuntrică, Bucureşti, 1975;  Privitor ca la teatru, I-III, Cluj Napoca, 1975-1982;  Inventatorul de numere, Cluj Napoca, 1976;  Plante de dincolo, Cluj Napoca, 1983;  Ar mai fi de trăit, Bucureşti, 2003. Ediţii: Toma Caragiu, Poeme şi alte confesiuni, prefaţa editorului, Cluj Napoca, 1979.
Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/Ion_Cocora


Poezia zilei, Ion Cocora

Un trandafir roz

Un trandafir roz
priviti doamna nimfa cum alearga pe scarile de marmora
un trandafir roz
auziti doamna nimfa cum necheaza în vai
un trandafir roz
doarme doamna nimfa pe încheieturile voastre de smarald
un trandafir roz
paste doamna nimfa în iarba pâna la glezna
un trandafir roz
înfloreste doamna nimfa în lacrima galbena a albinelor
un trandafir roz
vine doamna nimfa în vizuina de iarna a vulpii
un trandafir roz
nu e amagire doamna nimfa poate fi paznic de far
un trandafir roz
nu e amagire doamna nimfa poate da o recolta de lâna merinos
un trandafir roz
sa vorbim doamna nimfa deschis poate fi o piatra de moara
un trandafir roz
râvneste doamna nimfa sa ajunga la academia trandafirilor roz mai mult chiar decât o meduza la academia meduzelor
un trandafir roz
exprima doamna nimfa condoleante rudelor gradinarului decedat
un trandafir roz
îsi aminteste doamna nimfa de salamandre în bataia vântului
un trandafir roz
totdeauna doamna nimfa poate fi o buna calauza
un trandafir roz
se saluta doamna nimfa cordial
un trandafir roz
daca vreti sa stiti doamna nimfa e un trandafir roz



Zigu Ornea, n. 27. iul. 1930 - d. 14 nov. 2001
Cunoscut critic, istoric literar şi editor, născut în Frumuşica, jud. Botoşani; a venit la Bucureşti unde a terminat studii de filosofie, ca să devină redactor la Minerva, cronicar la Gazeta literară, apoi la România literară, unde a susţinut Cronica ediţiilor începând din 1982 şi până în anul morţii sale - un adevărat tur de forţă şi totodată o probă de înalt profesionalism! - , s-a remarcat prin acribie şi printr-o putere de muncă ieşite din comun, dar şi printr-o perceptibilă (iar cu timpul tot mai mai bine disimulată) poziţie de stânga, niciodată trădată în nenumăratele sale monografii tematice:  Junimismul, Ţărănismul, Sămănătorismul, Poporanismul, Mişcarea culturală de la Contimporanul etc., având de fiecare dată grijă să se plaseze fără echivoc pe poziţiile analizei marxiste a societăţii capitaliste, ideologia cu caracter de clasă a fiecărei mişcări, a oricărei personalităţi analizate fiind relevată neabătut. În 1996, la apariţia volumului Anii 30. Extrema dreaptă românească, deci în deplină libertate de exprimare, fără altă cenzură decât cea a propriei conştiinţe şi a ataşamentelor contractate prin destin, ne putem face o idee corectă cu privire la "echidistanţa" cercetătorului şi comentatorului fenomenului ideologic, social, cultural, cu privire la reacţia sa în problema atât de sensibilă a antisemitismului interbelic de la noi.  Cum spuneam, este impresionantă puterea de cuprindere a cercetătorului, mai ales în lucrări de tip monografic, precum Viaţa şi Opera lui Constantin Stere, Viaţa şi Opera lui C. Dobrogeanu Gherea, dar şi monografia despre Titu Maiorescu.  O lucrare precum Viaţa lui Constantin Stere, de peste 600 pagini format mare (viaţa unui titan, pe drept cuvânt) nu o laşi din mână. Problemele sunt de acum un secol şi mai bine, dar bogăţia factologică şi forţa evocării sunt mereu cuceritoare pentru cititor. La sfârşitul lecturii, cum s-ar spune, am avut intensul regret că astfel de cărţi monumentale, nu mă sfiesc a le numi astfel, de citit la vârsta formării intelectuale, mi-au ajuns în mână cu mare întârziere.
Pe Zigu Ornea l-am ştiut din cronicile sale, mereu aplicate, niciodată plutind în vagul speculaţiilor, dar şi din vedere, în trecerile mele prin redacţii, oricât de rare, în perioada Meridiane, când toate editurile erau comasate în imobilul din Ana Ipătescu, dar şi mai apoi, pe când lucra la Minerva. Doi dintre prietenii mei de tinereţe lucrau în aceeaşi redacţie cu Z.O. şi mă ţineau la curent cu mişcarea cărţii.  Un G.B., fost coleg de an la spaniolă cu fosta-mi soţie şi un G.P., prieten cu acesta. Eram în vizite, cum se spune la modul generic, şi puneam ţara la cale, ca tineri din domeniul literaturii. Pe unul dintre ei ni l-am făcut vecin la subsolul din zona Statuii Aviatorilor, până să-şi obţină o locuinţă decentă, în Berceni, cum de altfel şi noi, rămânând în mod fatal vecini în continuare. Nici o mirare că aceşti doi amici care ne vizitau insistent, nu m-au ajutat în nici un fel, când a fost să-mi prezint manuscrisele la edituri. Se vor fi bucurat sau nu prea de apariţia, oricât de întârziată, a cărţilor mele. În timp ce ei nu au dat nimic pe cont propriu, deşi redactori până la pensie. Poate chiar cumva geloşi că un geolog răzleţit prin munţi şi pe coclauri accede la lumina tiparului, unde ei înşişi vegheau, în tristă sterilitate. Sigur, nu aveam colaborări nemijlocite cu editura lor; şi totuşi, atunci când a fost să lucrez antologia poetului uitat Valeriu Ciobanu, amicul P., care şi aşa luase distanţă,  nu s-a arătat dispus să devină redactorul cărţii.
Şi aşa se face că nişte relaţii foarte intense din perioada anilor 60 şi 70 s-au disipat ca de la sine. E lesne, după decenii, să pui parafe, chiar la nimereală, mai greu e să admiţi că nişte oameni cu care ani la rând ai împărtăşit aceleaşi gânduri şi preocupări, se distanţează, îi înghite indiferenţa, inaderenţa... Mai tresari din când în când, la o amintire ce-ţi păruse din proximitate... Un fel al amintirilor de a-şi semnala stingerea definitivă?
Nu mi-a fost uşor să descopăr imobilul unde urma să-i pun placa memorială lui Zigu Ornea. Undeva la întretăierea bulevardelor Nicolae Titulescu cu Banu Manta, într-un bloc ceauşist (amplasat pe locul a cinci clădiri demolate, purtând deci numărul 95-103), cu mai multe intrări, toate prin spatele edificiului, căci la bulevard erau instalate mulţime de magazine. Când să obţin aprobarea comitetului de bloc, am constatat că nu doar Zigu Ornea binemerita a fi nemurit pe o placă de marmoră, căci acolo trăiseră şi alţi destui scriitori, la aceeaşi scară C, precum: Andrei Ciurunga, Ştefan Crudu, Mircea Mancaş, Corneliu Popescu şi Victor Tulbure, acesta din urmă mutat aici, după ce locuise în alt bloc cu mulţi scriitri şi artişti, cel din Dionisie Lupu 74.  Dintre ceilalţi, pe Ştefan Crudu, traducător şi pe Mircea Mancaş nu i-am cunoscut personal; însă cu Andrei Ciurunga, poetul din Ismail, fost deţinut politic, m-am nimerit într-o emisiune Radio a dnei Georgeta Adam, nu chiar imediat după Decembrie, totuşi la începutul anilor 90, încă în siajul răsturnărilor de situaţii, când formal se acorda o anume importanţă deţinuţior politici, basarabenilor refugiaţi... Cornel Popescu îmi era cunoscut tot de la Minerva, unde mi-a respins (cu discreţie, ca să mă menajeze) un manuscris, apoi de la Cartea românească, unde Mircea Ciobanu mă luase sub aripa sa protectoare. Pe Victor Tulbure l-am cunoscut în compania actorului Ludovic Antal şi am rămas în relaţii formale. I-am prezentat nişte poezii pentru copii, pe când era şef la Luminiţa, nu cred să mi le fi publicat. Mai degrabă nu... Căci nealiniat.
·          
Am pus o placă memorială pentru Zigu Orneaa și alți șase scriitori care au locuit în blocul din Șos. N. Titulescu, nr. 95-103, sc. C., S.I. Imaginea casei în care a trăit autorul se află și în albumul Literaturile Bucureștiului, MNLR, 2009.


Alţi scriitori:
Ilarie Chendi, n. 14 nov. 1871 - d. 23 iunie 1913.
B. Fundoianu, n. 1898
Andrei Brezianu, n. 1934
Ernest Bernea, m. 1990
Constantin Chiriţă, n. 12 martie 1925 -d. 14 noiembrie 1991.



Ion Lazu - O pagină de jurnal, 2003 
 16 august, continuare: Simt nevoia să revin asupra întîlnirii recente la coloanele din Romană cu Mircică D.. Felul cum se lăsa greu, în loc să spună: A, grozav, mă duc să cumpăr cartea, el: S-o răsfoiesc şi dacă consider, o cumpăr. Ca să insist eu? Ca să i-o dau pe gratis? Nu reciteşte decît Faulkner, îl relaxează. Ţinîndu-se ţeapăn, emiţînd aserţiuni de genul: intelighenţia noastră care l-a înlăturat pe Ceauşescu… Zic: Nu ei, ci eterna securitate, cea care a făcut şi face toate jocurile şi acum. Mereu cu morga că ştie el mai bine, are o părere foarte temeinică, nu-l poate schimba nimeni din ideile sale despre ce se întîmplă. Dar ce se întîmplă, în fapt? El, care a fost secretar de partid pe întreprinderea noastră de 5.000 persoane, un ins fără personalitate, pus acolo de alde Croitoru, după ce şi-au făcut propriile jocuri, obedient; insul care a avut tupeul să mă cheme la cabinet pentru a mă mustra că am plecat din coloană; altă dată pentru a mă lua la rost că am vorbit cu subînţeles despre ospitalitatea austriecilor. Ce să-i spun: Domnule, aici e vorba despre calitatea gîndirii, iar nu despre inşi descurcăreţi precum Iuliana, altă oportunistă care a dat cu gura ani şi ani şi care după revoluţie nu a făcut o jumătate de pas înapoi, ba dimpotrivă, a avansat ierarhic pînă a ajuns pe primul loc la Agenţia de resurse, nicidecum ca mare specialistă şi de neînlocuit, ci ca membră PSD şi candidată pe listele lor, persoană care trage sfori şi cultivă relaţii la cele mai înalte nivele; l-a adus alături pe Petrică S., alt ins cu ochi albaştri, brăileanul din Comitetul naţional pentru reabilitarea lui Antonescu. Ăsta măcar a cumpărat fără crîcnire Veneticii şi probabil neplăcîndu-i ce am spus despre legionari, despre Antonescu, tace chitic, când ne vedem, nu spune nici da nici nu. Iar ce va fi fiind la gura lui faţă de amici, nu-mi fac nicio iluzie. Să-i spun lui Mircică, fost secretar de partid pe întreprindere: Tare mult ai vrea să-ţi vorbesc cu dv, ca pe vremuri. Dar merită asta? Că ar fi autorul unui scenariu pentru filmul făcut de George Cornea Vulcanul stins, a luat 20.000 lei. O nimica, i-aş fi spus, eu pentru Capcana… am luat 60.000. N-am ştiut, deşi s-a dat şi la Tv, nici un coleg nu mi-a atras atenţia, nici măcar Romică, el însuşi implicat în filmul La capătul pămîntului. Ar trebui să conchid că filmul era de umplutură, fără relevanţă, chiar printre colegi. Se va fi crezând creator, cum ar veni: doar timpul i-a lipsit ca să se afirme. Energiile investite în PCR. În timp ce eu mă luptam de ani şi ani pentru Rămăşagul, mereu obstrucţionat… Dar bietul Mircică, oportunist şi mic sforar se sumeţeşte în faţa mea pentru că ştie bine că nu are valoarea mea umană, că nu are creativitate, nu are calitatea gîndirii. Precum nici alţi şefi de pe-atunci, precum nici Berbi, care nici el nu mă avea la inimă, un geolog buchisit, bun la muzeul geologic sau ca profesor, dar fără descoperiri, fără idei, fără creativitate. Ce va fi spus el despre Remus Ştefan, de ale cărui rezultate s-a folosit Cosma Stanciu, -are importanţă decât în cercul lor, dar ce scriu eu despre problema asta, în Vreme închisă, asta contează la judecata de apoi a vremurilor pe care cameleonic le regretă, deşi acum o duce mult mai bine… Doamne, dacă ar afla toate astea Gherasie!?
În Adevărul literar… cineva de peste ocean îl face pe Patapievici fascist, un pericol pentru naţiune. Cristian Moraru. Invidia,…vorba lui Pleşu. Sau totuşi...?
Citesc manuscrisul Vlădăreanu şi nu pot răspunde întrebării elementare: Cu ce se deosebeşte de pura grafomanie?!
Va urma



Fotografii... de toamnă.