vineri, 14 noiembrie 2014

SCUZE TUTUROR!!! INTERNETUL nu a funcționat 3 zile!!!
12 nov, Scriitorul zilei, Mircea Nedelciu,  n. 12 nov. 1950 - 12 iulie 1999
Descriere: * 

Era cât pe ce să scriu aici astăzi despre Emil Botta, luându-mă după Calendarul din România literară, coincident cu Dicţionarul lui Marian Popa, 1977, cu alte dicţionare.. Dar  în  Scrieri I, Emil Botta îngrijite de Ioana Diaconescu (prefaţă de Al Piru) şi pe Google este indicată data naşterii 15 septembrie... Se mai întâmplă şi cu scriitorii contemporani, putem spera că lucrurile stau mai bine cu clasicii?...
Dispărut la doar 48 de ani, măcinat de o leucemie nemiloasă, după ani de suferină, M. N., unul dintre optzeciştii cei mai proeminenţi, constituiţi într-o falangă la cenaclul Junimea (Crăciun, Ene, Lăcustă, Flora, Stan, Iova - dintre care, vai nouă!, numai cel din urmă se mai află pe câmpul de bătaie...), am sentimentul că anume cu  Mircea Nedelciu  literatura noastră a pierdut una dintre marile sale şanse de împlinire.
Născut la Fundulea, absolvent în 1973 al Filologiei, secţia română-franceză, a debutat editorial în 1979 (prozatorii se afirmă ceva mai anevoie...)  cu Aventuri într-o curte interioară,  pe care am citit-o la vremea cuvenită, carte vădind un stilist, un scriitor sigur pe mijloacele sale şi intuind  temele ce i se potrivesc.  Se pare că nu elabora lesne, cărţile lui sunt puţine, chiar ţinând seama că s-a stins atât de rapid.  În 1983 apare într-o antologie optzecistă  Desant, în acelaşi an Cornel Regman îl selectează în antologia sa  Nuvela românească în deceniul opt. Avea cotă scriitoricească foarte bună, apărea în antologii româneşti dar şi în străinătate, în 5-6 limbi, ceea ce e de mare laudă, mai ales având în vedere în ce ani neprielnici se petreceau aceste lucruri.
M-am reîntâlnit cu acest autor de zile mari odată cu apariţia romanului accentuat autobiografic, cum mi s-a părut, Zmeura de câmpie, 1984, un text ce ar face cinste oricărei literaturi europene. În 1987, umblând pe la librăria Cartea românească spre a recupera exemplare din Capcana de piatră, romanul meu ce apăruse în acel an, am solicitat un autograf de la M.N. ("Lui Ion Lazu, cu sinceră stimă colegială, un coş de zmeură de câmp din vara lui 84 în iarna lui 87, Mircea Nedelciu."), pe atunci încă librar la C. R. (funcţiona acolo de prin 1982, îl vedeam adesea, în rondurile mele pe acolo, fiind vorba despre o librărie mai ferită, iar pe de altă parte înţesată cu cărţi bune, care în centru se epuizau îndată. Ce alt refugiu avea intelectualul român decât literatura, teatrul, cinematografia, unele expoziţii, saloanele de artă fotografică. Mereu atent, comunicativ, M.N. se resemnase cu acest post modest dar sigur, după ce încercase alte slujbe, navete etc. Un bun aranjament, în fond, cei de la C.R. îl preţuiau şi îl publicau pe măsură ce îşi definitiva textele. Nu pot spune dacă eu însumi îi dădusem vreo carte cu autograf, dacă mă citise, măcar fragmentar, fapt este că din vedere ne cunoşteam şi desigur, mânuind cărţile din librărie avusese în mâini măcar  Rămăşagul, şi, cum ziceam, Capcana de piatră, apărute chiar la C.R. în perioada când el fucţionase la Librăria editurii.
Oricum, dacă eu în 1987 veneam la el cu o carte cumpărată în 1984, se putea deduce că am citit-o cu bune impresii, chiar dacă, timid, nu voi fi apucat să-i spun asta - se deducea din gestul meu.  Şi îmi dau seama o dată în plus ce lucru de preţ este pentru autor să i se spună acest lucru: "Te-am citit, domnule!" Ce multe nelinişti/îndoieli/aşteptări rezolvă o frază foarte simplă ca asta, pe cât de neutră în fond: Te-am citit. Din care s-ar deduce şi doritul: Mi-a plăcut cum scrii. Credeţi că ar fi vorba de orgoliu aici? Mi-e teamă că e ceva mult mai profund - şi se referă la ecuaţia fundamentală: scriu pentru a transmite ceva, pentru a intra în legătură cu alţi oameni, cu sensibilitatea şi conştiinţa lor. Pentru a obţine confirmări că nu sunt în eroare... Aşa se pun problemele, de fapt. Iar orgoliile, chiar grandomania Autorului nu sunt decât aspecte colaterale, care, ce-i drept,  bine ar fi să lipsească...
I-am pus o placă memorială, pe strada Dionisie Lupu, mai la deal de Sadoveanu, pe cealată parte, a lui Radu Petrescu. O stradă altfel nu chiar lungă, deajuns că pe ea există patru sau mai multe plăci memoriale. Iar dacă punem la socoteală că la nr. 74 e o placă pe care am trecut vreo 8 nume de scriitori, calculele se complică...
Soţia mi-a  comunicat aprobarea, (după ce tratase cu colocatarii), în timp ce îşi continua parlamentările cu partenerii de afaceri. Nici un semn la sugestia mea de a se organiza o dezvelire a plăcii. Ce-i drept, (nu) trecuseră (decât) 8 -9 ani de la înmormântare. De multe ori, în acţiunea mea cu plăcile memoriale, am avut sentimentul că sosisem prea târziu: nimeni nu-şi mai amintea de colocatarul vizat (de eternitate). Dar în unele cazuri l-am trăit şi pe cel contrariu. Se cam practică cifrele rotunde, semicentenarul, centenarul. Istoria se  pare că este domeniul  numerelor mari...
Imaginea casei în care a trăit autorul se află și în albumul Literaturile Bucureștiului, MNLR, 2009.


Alţi scriitori:
N. Jianu, n. 12 nov.1916 – d. 15 oct.1982
Sergiu Al.-George, m. 1981

              
13 noiembrie: Gh. Asachi, n. 1 martie 1788  - d. 13 noiembtie 1869

 Descriere: ANd9GcQH_NoqguqiFHQRB12maqfnr7Sizc9udjrOwj-rq5Ca4mDNpPEKyA  Descriere: ANd9GcQ-Pjs0KsuGnlEFlTGGv9R9hwnUW7WZUuvL65U-vIYCWKvOUA3edg Descriere: ANd9GcQyjQh4JZXVm_MGhT-hsszuqx0nMgt1RR89Fxla9bp9W6XPRZE4Xw

Primul dintre cei patru copii ai preotului Lazăr Asachi, cu ascendenţă ardelenească, cu înfăptuiri eclesiastice, arhimandrit la Iaşi,  discipol al lui Veniamin Costachi, traducător din literatura franceză, viitorul mare cărturar şi ctitor de instituţii culturale s-a născut la Herţa, actualmente în Ucraina, a făcut colegiul clasic din Lvov, continuat la Iaşi, după care îşi continuă studiile la Viena, între 1805-1808, cu învăţarea limbilor clasice, a matematicii şi disciplinelor enciclopedice, după care pleacă la studii în Italia, peregrinând în nordul peninsulei, dar ajungând spre sud până la Napoli, Pompei şi efectuând o escaladare a muntelui Vezuviu,  descrisă apoi cu aplicaţie; între 1808 şi 1812 va studia la Roma, nu doar ştiinţele clasice, matematica, arheologia, geodezia, arhitectura, dar va fi învăţăcelul unor pictori, sculptori şi arhitecţi, va frecventa societatea înaltă, cunoscând pe Humboldt, pe alţi mari învăţaţi şi artişti ai vremii. Italia, arheologia, atmosfera lui Risorgimento îi deşteptaseră sentimentul naţional, dorinţa de a se dedica naţiunii sale, spre a o ridica la nivelul naţiunilor înaintate din vestul european. Scrie poeme în italiană, este răsplătit cu un premiu academic.
Revine în ţară la 1812, tocmai când se consuma dezastrul  aventurii ruseşti a împăratului Napoleon; realităţile fanariote din ţară ar fi fost să-l descurajeze, însă pragmatismul tânărului Asachi, dorinţa arzătoare de a pune umărul la edificarea Moldovei îl mobilizează pentru cele mai îndrăzneţe acţiuni, pe cât de necesare şi salutare. Temeinica pregătire ştiinţifică, enciclopedismul cunoştinţelor, în artă, în literatură l-au ajutat să treacă la înfăptuiri în aproape toate domeniile vieţii sociale: învăţământ,  cultură, publicaţii etc. 
A pus temeliile învăţământului naţional la toate nivelurile, înfiinţând  o şcoală pentru ingineri hotarnici, cărora le-a predat matematica, geodezia, arhitectura, între 1813-1818; între 1820 şi 1849 a diriguit învăţământul de toate gradele din Moldova. A înfiinţat şcoala seminar de la Socola, aducând profesori destoinici din Transilvania, a organizat prima reprezentaţie de teatru în limba română, în 1816; în 1828 a înfiinţat şcoala normală, gimnaziul, iar în 1832 un colegiu. În 1830 participă la redactarea Regulamentului Organic; în 1834 înfiinţează prima şcoală de fete, în 1841 şcoala de arte şi meşteşuguri, după ce în 1836 înfiinţase Academia Mihăileană, sprijinit de domnitorul Mihail Sturza, cu secţii de filosofie, drept şi teologie, după criterii europene. Tot în 1836 a înfiinţat Conservatorul filarmonic şi dramatic, studenţii dădeau spectacole pe textele sale originale sau pe adaptări-traduceri; astfel în 1838 se joacă Norma de V. Bellini. În paralel, organizase Instituţia Albinei, cu tipografie şi editură. Albina românească, cu suplimentul său de literatură şi artă Alăuta românească. Se preocupă de Înfiinţarea Arhivelor statului, valorificând cunoştinţele acumulate în cercetarea bibliotecilor din Roma.
Editează calendare, almanahuri, foi difuzate în lumea rurală. A umplut coloanele publicaţiilor vremii, proprii sau ale altora, cu articole, cronici, note, dări de seamă, multe nesemnate. În timp, înfăptuind din aproape în aproape şi pas cu pas un program de ridicare a conştiinţei naţionale şi de edificare a instituţiilor esenţiale ale unui stat modern, Gh. Asachi s-a trezit în defazaj cu noii militanţi, viitorii paşoptişti, apoi cu unionştii. De-ar fi stat de-oparte, n-ar fi pierdut ritmul vremii, dar stăruinţa în marile-i proiecte, printr-un paradox istoric, l-a împins la marginea tendinţelor înnoitoare, într-o ţară unde vor prevala formele fără fond. Într-un curs ce dădea cîştig de cauză unor francezi aflaţi pe val, Asachi traducea din Dante, Ariosto, Tasso, dar mai ales din Petrarca. Totuşi, simţind rămânerea sa în urmă, la 81 de ani, dar neabandonând ideea de a fi de folos culturii naţionale, a mers la Lvov întru recuperarea manuscriselor lui Ioan Budai Deleanu.

Opera literară:  Poezii, Iaşi, 1836; ediţia II (Culegere de poezii), Iaşi, 1854; ediţia III (Culegere de poezii), Iaşi, 1863; ediţie îngrijită şi prefaţă de N. Iorga, Vălenii de Munte, 1908; ediţie îngrijită de D. Murăraşu, Bucureşti, 1945; Fabule alese, Iaşi, 1836; ediţia III (Fabule versuite), Iaşi, 1844; ediţia IV (Fabule... adăogită cu viaţa lui Esop), Iaşi, 1862; Dochia şi Traian dupre zicerile populare a românilor cu itinerarul muntelui Pionu, Iaşi, 1840; Petru Rareş, I-II, Iaşi, 1853-1863; Ţiganii, Iaşi, 1856; Nouvelles historiques de la Moldo-Roumanie, Iaşi, 1859; Notiţie biografică, Iaşi, 1863; Elena Dragoş de Moldavia, Iaşi, 1863; Turnul Butului, Iaşi, 1863; Voichiţa de Românie, Iaşi, 1863; Nuvele istorice a României, I, ediţia III, Iaşi, 1867; Culegere de fabule, Bucureşti, 1895; ediţia II, Bucureşti, 1905; Fabule, I-II, Iaşi, 1896; Nuvele istorice, îngrijită şi prefaţă de P.V. Haneş, Bucureşti, 1915;Dragoş, Bucureşti, 1926; Mazepa în Moldova, ediţie îngrijită de P.V. Haneş, Bucureşti, 1926; Alexandru cel Bun, ediţie îngrijită de P.V. Haneş, Bucureşti, 1928; Ruxanda Doamna, ediţie îngrijită de P.V. Haneş, Bucureşti, 1928; Svidrighelo, ediţie îngrijită de P.V. Haneş, Bucureşti, 1928; Valea Albă, ediţie îngrijită de P.V. Haneş, Bucureşti; Bogdan Voievod, ediţie îngrijită de P.V. Haneş, Bucureşti; Scrieri literare, I-II, îngrijită şi prefaţă de N.A. Ursu, Bucureşti, 1957; Scrieri alese, Chişinău, 1968; Petru Rareş, îngrijită şi prefaţă de Emil Manu, Bucureşti, 1970; Opere, I-II, îngrijită şi introducere de N.A. Ursu, Bucureşti, 1973-1981; Alăuta lui Alviru Dachienu, DCM, I; Leucaida lui Alviro Corintio-Dacico, îngrijită, traducere şi introducere de George Sorescu, Bucureşti, 1974; ediţia Bucureşti, 1991; Opere, I-II, îngrijită şi prefaţă de F. Levit, Chişinău, 1991; Ruxanda Doamna, postfaţă de Dan Horia Mazilu, Bucureşti, 1992.Traduceri: Ivan Kaidanov, Istoria imperiii rosiene, I-II, Iaşi, 1832-1833; F. Romani, Norma, Iaşi, 1838; August von Kotzebue, Fiul pierdut, Iaşi, 1839, Pedagogul, Iaşi,1839; Florian, Mirul şi Hloe, Iaşi, 1850.


Dumitru Stăniloae, n. 13 nov. 1903 - d. 5 oct. 1993

Descriere: *

Teolog, scriitor, jurnalist, unul dintre cei mai cunoscuţi dogmatici ai ortodoxiei secolului XX. Născut la Vlădeni, judeţul Braşov, îşi desăvârşeşte studiile teologice la Atena, Munchen şi Berlin. Ajunge până la demnitatea de rector al Institutului teologic din Sibiu, după care în 1947 este chemat la Bucureşti. Între anii 1958-1963 face detenţie politică, implicat în grupul Rugul Aprins. Lucrează 45 de ani la traducerea Filocaliei sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii. A locuit în str. fostă Cernica, devenită D. Stăniloae, la nr. 6. Pe frontispiciu se află o placă memorială: "În această casă au locuit între anii 1975-1993 Părintele profesor Dr. Dumitru Stăniloae cu soţia sa Maria. S-a pus această placă comemorativă spre cinstirea memoriei marelui teolog şi mentor al spiritualităţii ortodoxe române. Asociaţia de locatari."
Ar fi de glosat chiar pe marginea acestui text. Deci nu Patriarhia cea prea-bogată, nu Institutul de teologie, ci pur şi simplu colocatarii faimosului teolog. Primit cu  înalte onoruri în marile oraşe ale Europei: Paris, Londra, Berlin, Atena, Roma..., premiat, medaliat, firitisit, devenit membru de onoare al unor academii.
D. Stăniloae se află pe lista celor 403 scriitori arestaţi de regimul comunist. Proiectul unui monument, iniţiat de mine şi adoptat de U.S.R. încă în 2008 a rămas din păcate în stadiul de proiect, nefinalizat din cauza Crizei.  Mi se sugerează că s-a dorit ridicarea monumentului, numai că... am ratat momentul. Da, pentru că în Consiliu nu s-a dus o luptă aprigă, până la anihilarea oricărei opoziţii. Care a existat. Acum, e prea târziu, se consideră. Nu sunt de acord.
L-am citit intens pe Stăniloae, în paralel cu Eminescu, într-un târziu de noiembrie 1996, la Câmpulung Moldovenesc, în aşteptarea de săptămâni a unui camion cu care să transport la Bucureşti  blocurile de lidiene prelevate din zonă. (Este vorba despre o rocă foarte rară, cea pe care bijutierii şi Băncile o utilizează pentru a stabili caratele aurului. A fost prima acţiune de acest gen la noi. Întreprinderea a vândut pe bani buni plăcuţele negre Băncii Naţionale. Eu m-am ales cu ceea ce nu se cântăreşte în bani: gloria. Puţin lucru e ăsta?).
Gazda mea, văduvă de decenii, cu un fiu autist, (venind şi plecând şi acum venind din nou, căci îl înghesuia Iarna), la cei aproape 80 de ani ai ei, continua să bată străzile urbei la orice oră din zi sau noapte, chemată să facă injecţii cine ştie cărui om la ananghie. Diabetici, canceroşi, cardiaci... Afară, un frig năpraznic. Îmi dăduse camera cea mai călduroasă. Citeam în transă, ca naufragiat în mijlocul Oceanului indiferenţei generale. O surprindeam adesea pe bătrână în genunchi, rugându-se. Într-o smerenie deplină. Am înţeles că se ruga nu pentru ea anume, ci pentru oameni în general, pentru bunul mers al vieţii. Deci şi pentru mine. Bătrâna cu rugăciunile ei smerite, invidiată de un Petre Ţuţea, eu cu Filocaliile. Cu Eminescu.. „de vrei s-asculţi un aspru cânt din vechea-mi arfă...”. Ceea ce se apropie de rugăciunea ca atare.
Norocul acesta l-am avut de mai multe ori în nesfârşitele mele campanii geologice. La Tazlăul Mare, în chiar prima mea campanie, multe neştiind încă, bătrânul găzdac Ion Ţuţuianu, o prăjină de om, la apusul soarelui se prăbuşea în genunchi, bătea mătănii, îl vedeam cu braţele ciolănoase ridicate spre icoană, a rugă sfâşietoare. Da, în straturile necunoscute ale poporului există astfel de oameni, există pornirea spre credinţa nereţinută în Domnul Dumnezeu. Într-un fel mai greu de explicat, acest simplu fapt mi-a indus încredere în om şi în lume. Mi-a inculcat convingerea că atâta devoţiune nu se poate spulbera în zadar...

Descriere: *
Placa memorială de pe fațada casei unde a locuit D. Stăniloae, fosta str. Cernica, nr. 6, S.II, zona Pța Rosetti. Imaginea casei în care a trăit autorul se află și în albumul Literaturile Bucureștiului, MNLR, 2009


Eugen Ionescu, n. 28 martie 1909 - d. 13 nov. 1994

    

Viitorul mare dramaturg de talie universală s-a născut la Slatina, jud. Olt, fiu al unui avocat care a făcut şi politică naţionlistă şi al fiicei unui inginer francez stabilit la Bucureşti. În 1912 familia se mută la Paris, unde Eugen Ionescu va face clasele primare. Tatăl revenise în ţară la începerea războiului. Familia îl va urma abia după încheierea ostilităţilor, adolescentul se va înscrie la Liceul Sf. Sava, absolvit în 1928. Din 1929 urmează Literele şi Filosofia, cu licenta în 1932. Va fi profesor de franceză în Bucureşti şi în provincie. În 1936 se căsătoreşte cu Rodica Burileanu, iar în 1938, speriat de vehementa mişcare legionară de la noi, va părăsi ţara. Revine în  1940, dar în 1942 pleacă definitiv. Pe perioada războiului şi a ocupaţiei naziste, va locui în zona neocupată a Franţei. După Război, a fost corector într-o editură cu profil administrativ. A făcut câteva traduceri din literatura română, fără vreun ecou: Pavel Dan, Mihai Ralea, Urmuz. În 1950 a izbucnit dramaturgia lui Eugen Ionescu la Paris; împreună cu Samuel Bechet, alt scriitor venit din străinătate, cu Jean Genet şi cu Arthur Adamov vor revoluţiona arta scenică a secolului.
Debutase timpuriu, în revista liceului, cu poezii, a continuat cu cronici literare şi de artă plastică, cu versuri şi eseuri, publicate în Bilete de papagal, apoi şi în alte mari reviste literare ale vremii. În 1931 îi apare volumul de versuri: Elegii pentru fiinţe mici, care face o impresie nu neapărat favorabilă, lipsite de mari virtuţi stilistice, poezii ce par neserioase, în ton de măscărici, scrise pentru un teatru de butaforie. Un impact cu totul diferit, produce, în 1934, apariţia volumului de cronici, eseuri şi articole de critică literară Nu, menit să scandalizeze prin atitudinea nonşalantă, ireverenţioasă, negativistă, de contestare a aproape tuturor numelor mari din literatura momentului: Arghezi, Barbu, Hortensia Papadat Bengescu, Camil Petrescu, dar şi a corifeilor din critica literară, începând cu Ibrăileanu şi încheind cu G. Călinescu. Practic, din contestările deavalma ale mai tuturor scriitorilor vremii, nu se deduce clar ce ar pune în loc eseistul, poate tot operele care au rezistat timpului, iar nicidecum producţiile congenerilor avangardişti, în ofensivă la acel moment. Dar nici pe ale colegilor de generaţie criterionistă: Eliade, Cioran, Comarnescu. Printre altele, este negată valabilitatea actului critic în sine, sunt produse două cronici literare foarte iscusit conduse, ajungând la concluzii diametral opuse, despre aceeaşi carte: romanul Maitreyi al lui Mircea Eliade.
Însă abia după Război, la Paris, în 1950 se declanşează revizuirea teatrului contemporan, cu Cântăreaţa cheală, Lecţia, Scaunele, prima dintre acestea ţinând afişul vreme de 4 decenii, fapt neegalat vreodată, de o altă piesă. Încununarea dramaturgiei ionesciene a fost cu Rinocerii, jucată apoi pe scene din întreaga lume, mai puţin la Moscova, căci sovieticii, percepând adresarea împotriva oricărui tip de dictatură, nu doar cea fascistă, au cerut câteva modificări pe care autorul nu le-a acceptat, iar piesa intrată în repetiţii nu s-a mai jucat. Este un mesaj clar, puternic şi fără vreun echivoc împotriva violenţei, a extremismului, a ideologiilor de orice fel, care mancurtizeară oameni, populaţii.  Experienţa românească, ascensiunea extremismului legionar, dar până la urmă şi exemplul propriului tată, devenit subprefect în acele împrejurări, l-au marcat pentru totdeauna pe dramaturg. Însă trebuie subliniat că problematica rinocerizării era considerată la cel mai înalt nivel, oarecum abstractizată. Fapt este că Ionesco a rămas în bune relaţii cu Cioran, cu Eliade, cu alţi actanţi români de dreapta, exilaţi în Franţa- Nu doar atât, dar nu a deconspirat în niciun fel trecutul verde al congenerilor săi, cu care s-a revăzut până în ultimii ani de viaţă.
Opera literară: • Elegii pentru fiinţe mici, Craiova, 1931; ediţia Bucureşti, 1932; ediţie îngrijită şi introducere de Nicolae Florescu, Bucureşti, 1990;  Nu, Bucureşti, 1934; ediţia Bucureşti, 1991; ediţia (Non), traducere de Marie-France lonesco, prefaţă de Eugen Simion, postfaţă de Dina Gregori, Paris, 1986;  Theatre, I-VII, Paris, 1954-1981;  La Photo du colonel, Paris, 1962;  Notes et contre-notes, Paris, 1962; ediţia (Note şi contranote), traducere de Ion Pop, Bucureşti, 1992;  Entre la vie et le reve. Entretiens avec Claude Bonnefoy, Paris, 1966; ediţia (Între viaţă şi vis. Convorbiri cu Claude Bonnefoy), traducere de Simona Cioculescu, Bucureşti, 1999;  Journal en miettes, Paris, 1967; ediţia (Jurnal în fărâme), traducere de Irina Bădescu, Bucureşti, 1992;  Present passe, passe present, Paris, 1968; ediţia (Prezent trecut, trecut prezent), traducere de Simona Cioculescu, Bucureşti, 1993;  Teatru, I-II, prefaţă de B. Elvin, Bucureşti, 1968;  Decouvertes, Geneva, 1969;  Teatru, I-II, ediţie îngrijită şi prefaţă de Gelu Ionescu, Bucureşti, 1970;  Le Solitaire, Paris, 1973; ediţia (Însinguratul), traducere de Rodica Chiriacescu, Bucureşti, 1990;  Antidotes, Paris, 1977; ediţia (Antidoturi), traducere de Marina Dimov, Bucureşti, 1993;  Un Homme en question, Paris, 1979; ediţia (Sub semnul întrebării), traducere de Natalia Cernăuţeanu, Bucureşti, 1994;  La Hugoliade. La vie grotesque et tragique de Victor Hugo, traducere de Dragomir Costineanu, postfaţă Gelu Ionescu, Paris, 1982;  Le Blanc et le noir, Paris, 1985;  La Quete intermittente, Paris, 1987; ediţia (Căutarea intermitentă), traducere de Barbu Cioculescu, Bucureşti, 1994;  Eu, ediţie îngrijită de Mariana Vartic, prefaţă de Gelu Ionescu, postfaţă Ion Vartic, Cluj Napoca, 1990;  Theatre complet, ediţie îngrijită de Emmanuel Jacquart, Paris, 1990;  Război cu toată lumea, I-II, ediţie îngrijită de Mariana Vartic şi Aurel Sasu, Bucureşti, 1992;  Teatru, I-V, traducere de Dan C. Mihăilescu, Bucureşti, 1994-1998;  Viitorul e maculatură, traducere de Vlad Zografi, Bucureşti, 1999;  Teatru, I-III, traducere de Vlad Russo şi Vlad Zografi, Bucureşti, 2003.

Alţi scriitori:
Dimitrie Anghel, m. 1914
Georgeta Horodincă, n. 1930
Ioana Crăciunescu, n. 1950
Romulus Cioflec, n. 23 martie 1868 - d. 13 noiembrie 1955.
Eta Boeriu, n. 23 februarie 1923 - d. 13 noiembrie 1984