miercuri, 26 noiembrie 2014

26 noiembrie D. Murăraşu, n. 26 nov. 1896 - d. 19 oct. 1984

M Eminescu, Scrieri Politice, comentate de D Murarasu foto    
    

Fiu de preot, s-a născut la Botoşani, - ceea ce îl va lega apoi, pentru toată viaţa, de figura marelui poet naţional -, a făcut liceul la Botoşani, absolvit în 1915; a început Literele la Bucureşti, întrerupte de Război, când a combătut ca sublocotenent; a continuat studiile, cu licenţa în franceză şi română. Profesor de liceu la Reghin, 1921-1923, apoi asistentul lui Mihail Dragomirescu. Obţine o bursă de stat la Paris, 1925-1929, unde a făcut parte din Şcoala Română din Franţa, de la Fontenay-aux-Roses. Specializat în discipline clasice, în latină şi greacă, a scris un studiu foarte apreciat despre poezia franceză neolatină, deci anterioară Pleiadei, publicat în 1928. Revine la Bucureşti, unde în 1932 îşi ia doctoratul cu tema Naţionalismul lui Eminescu. Va fi profesor de liceu, conferenţiar la Seminarul Pedagogic Titu Maiorescu, la Academia de Comerţ, iar din 1941 redactor la revista Tinerimea Română. După 1948 este înlăturat din învăţământ, devenit funcţionar la fabrica Pipera, până la pensionare.
Cu formaţie temeinică de clasicist obţinută în Franţa, a continuat în România prin a se ocupa de Eminescu şi clasicismul greco-latin; a trecut la studierea amănunţită a manuscriselor eminesciene, evidenţiind faptul că ideea unificatoare a scrierilor eminesciene este ideea naţională; studiază sistematic publicistica poetului, doar parţial investigată până atunci, analizează ideile din antume prin coroborare cu postumele; trece mai departe, la studierea influenţelor poeziei populare în opera lui Eminescu. S-a ocupat de editarea unor ediţii critice, Mihai Eminescu, Viaţa şi Opera, 1983. O Istorie a literaturii române, 1941, ajunsă în librării odată cu istoria lui Călinescu. S-a dovedit a fi lucrarea unui spirit tradiţionalist, care vedea în Sămănătorism şi gândirism direcţia principală de evoluţie a spiritualităţii româneşti. Dincolo de Eminescu, literatura română se sprijină pe opera unor Sadoveanu, Rebreanu, Arghezi, Blaga, iar prin consecinţă, Barbu, Mateiu Caragiale, Camil Petrescu sunt expediaţi, nu mai puţin Călinescu însuşi, ce beneficiază de câteva rînduri. Atât. S-au avut în vedere ediţiile critice din Eminescu, nu şi reeditarea volumului Eminescu, Scrieri politice, 1931, cu atât mai puţin Naţionalismul lui Eminescu, 1932. În Comentarii eminesciene din 1967, cercetătorul a pus surdină la afirmaţiile tranşante din anii 30. A tradus din Lucreţiu, Poemul naturii, 1933, reeditat în 1981 şi din Vergiliu, Eneida, 1956, Bucolicele, Georgicele; de asemenea a girat traducerea poeziilor din Cartea celor o mie şi una de nopţi, ediţie în 14 volume.
Opera:   La Poesie neo-latine et la Renaissance des lettres antiques en France (1500-1549), Paris, 1928; Eminescu şi clasicismul greco-latin, Bucureşti, 1932; Naţionalismul lui Eminescu, Bucureşti, 1932; ediţia Bucureşti, 1992; Eminescu şi literatura populară, Craiova; Hasdeu. Ediţia Mircea Eliade, Bucureşti, 1938; Lectura particulară şi biblioteca şcolară (în colaborare cu Dan Simonescu), Bucureşti, 1939; Istoria literaturii române, Bucureşti, 1940; ediţia Madrid, 1959; Comentarii eminesciene, Bucureşti, 1967; Mihai Eminescu. Viaţa şi opera, Bucureşti, 1983. 
Ediţii: Mihai Eminescu, Scrieri politice, Craiova, 1931, Scrieri literare, Craiova, 1935, Literatura populară, Craiova, 1936; ediţia I-II, prefaţa editorului, Bucureşti, 1979, Sărmanul Dionis, Bucureşti, 1943, Poezii, Bucureşti, 1969, Poezii, I-III, Bucureşti, 1970-1972, Scrisori, Bucureşti, 1972, Opere, I-II, prefaţă de Eugen Simion, Bucureşti, 1995; Ion Luca Caragiale, Teatru, ediţie şi studiu introductiv, Craiova, 1932; V. Alecsandri, Poezii populare ale românilor, prefaţa editorului, Bucureşti, 1971. 
Antologii: Din presa literară românească (1900-1918), prefaţa editorului, Bucureşti, 1970. 
Traduceri: Lucreţiu, Poemul naturii, introducerea traducătorului, Bucureşti 1934;  Vergiliu, Eneida, introducere de H. Mihăescu, Bucureşti, 1956, Bucolice. Georgice, prefaţă de Gh. Guţu, Bucureşti, 1967 (în colaborare cu Teodor A. Naum); Cartea celor o mie şi una de nopţi, traducere de Petre Hossu, traducerea versurilor de D. Murăraşu, prefaţă de Ovidiu Papadima, 14 vol. I-XIV, Bucureşti, 1966.
Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/Dumitru_Murarasu


Vladimir Streinu, n. 23 mai 1902  - d. 26 nov. 1970

Născut în comuna Teiu-Argeş dintr-o familie de moşieri, îşi întrerupe liceul pe vremea Războiului din 1916-1918 şi în retragerea moldovenească se înscrie voluntar pe front, la doar 15 ani, declarând o vârsta mai mare. Bacalaureatul în 1920 , urmat de Litere şi Filosofie la Bucureşti, unde îi are profesori pe Mihail Dragomirescu (prezentat aici ieri), N. Iorga, V. Pârvan, Ch. Drouhet (Franceză). O specializare în Paris, 1926. Din 1927, profesor la Găieşti şi Piteşti, înfiinţează revista Kalende, cu Şerban Cioculescu şi Pompiliu Constantinescu. Abia în 1938 se stabileşte la Bucureşti, colaborând la mari reviste, inclusiv redactor la Revista Fundaţiilor Regale, dat afară în 1940 pentru vederi democratice, reprimit în 1945, iar în 1947 dat afară de peste tot şi din învăţământ. O perioadă de mari dificultăţi, paznic în Herăstrău (în descriu Matei Călinescu şi Ion Vianu în Amintiri în dialog), ghid, mozaicar.
Din 1959 până în 1962 detenţie politică, ataşat grupului Noica-Pillat. Reîncadrat ca cercatător la Institutul de lingvistică, abia în 1969 este reabilitat, devenind director la editura Univers. Moare în anul următor, de infarct.
Din perioada 65-70 mi-l amintesc a-l fi zărit pe coridoarele revistei Luceafărul, la mansarda imobilului din Ana Ipătescu. Un domn înalt, distins, ce ceva din actorul Vittorio de Sica, o nobleţe de stirpe, dintr-o lume detestată de comunişti. Ţinea o rubrică în revista Luceafărul.  La tot pasul tânărul Adrian Păunescu se înfoia împotriva distinsului domn, care probabil îl pusese la punct, deci A. P. se referea dispreţuitor la "Ministrul Afacerilor Streinu". I se părea o glumă reuşită. Călcând în picioare îndelungile umilinţe suferite pe nedrept de marele critic, lansat în prima sa tinereţe de un Voiculescu, Arghezi, Ion Pillat.
A publicat în 1938 Pagini de critică literară, carte ajunsă în ultima vreme la volumul V. Împreună cu Vianu şi Cioculescu a dat o Istorie a literaturii române, 1944; în 1966 îi apare Versificaţia modernă, în care preocupat în special de poezie, se raliază la punctul de vedere al lui E.A. Poe, precum că poezia nu este rezultatul unei inspiraţii venită din aer, ci o construcţie după reguli matematice. Au demonstrat-o marii poeţi europeni: Baudelaire, Mallarme, Valery. Cum şi marii poeţi de la noi.
Ocupându-mă de plăci memoriale şi case de scriitori, pe bdul Pache, colţ cu Intr. Vladimir Streinu am reperat casa criticului literar, în stil modern, cubist, cu parter şi două nivele, unde V. S. a trăit de la mutarea sa definitivă în Bucureşti, 1938 şi până la sfîrşit. Îmi dau seama că pentru profesor era foarte simplu să treacă bulevardul până la Liceul Mihai Viteazu, unde îşi preda cursurile. Tot aici, cum atestă placa memorială, s-au ţinut între 1942 şi 1946 şedinţele cenaclul Kalende.  Imaginea casei în care a trăit autorul în ultimii săi ani se află și în albumul Literaturile Bucureștiului, MNLR, 2009.
În imobilul de pe celălalt colţ al Bulevardului Pake a locuit scriitoarea Henriette Yvonne Stahl, cum reiese de pe placa memorială.
De o atenţie costantă se bucură marele critic din partea Centrului Cultural al Municipiului Piteşti, a dlui Jean Dumitrescu în special, care editează de ani buni Caietele Vladimir Streinu.
Citiţi mai mult:


Alţi scriitori:                    
Ion Vlad, n. 1929
Valentin F. Mihăescu, n. 1947
Valentin Silvestru, m. 1996

Ion Lazu - O pagină de jurnal , 2004
 Sfîrşit de mai, lansarea romanului Ruptura, la tîrgul de carte Romexpo. Standul editurii Albatros, lume multă, prieteni, scriitori, geologi, colegi de facultate. Fotografiază Vasile Blendea. Înregistrează subsemnatul şi Teodora Stanciu. Prezintă Geta Dimisianu, apoi vorbeşte
Ion Murgeanu:
Suntem aici ca să salutăm apariţia unei cărţi excepţionale – micul roman, ca dimensiuni, Ruptura, de Ion Lazu, cunoscut iniţial ca poet pe cînd eram noi tineri, dar lansat foarte viguros după 1990 ca prozator. Ion Lazu se află, dacă am numărat bine, la al 14-lea titlu, Ruptura este o carte scrisă înainte de Veneticii, pe care eu o consider pînă acum capodopera lui IL şi totodată capodopera tematicii basarabene în proză. IL fiind socotit, dacă îl punem în relaţie cu scriitorii basarabeni, el fiind basarabean doar prin origine, căci s-a format aici în ţară, fiind de data asta un scriitor modern, un scriitor perfect racordat la mişcarea prozei româneşti şi chiar universale. Noi suntem o generaţie care cînd eram tineri am scris şi proză, cu gîndul de a ne salva cumva, atacam pe atunci o temă pe care Marin Preda a numit-o cu o sintagmă ilustră: obsedantul deceniu. M-am uitat alături, la standul Polirom şi am văzut cărţile ultimei generaţii de prozatori, le-am răsfoit, de fapt nu eram străin de fenomenul în chestiune, un critic a spus că atacă dezabuzarea, panspermia, drogurile şi toate acestea – şi mi-am zis că dacă noi ne-am ocupat de obsedantul deceniu, noua generaţie se va ocupa de obsedantul nou mileniu. Există deja o obsesie, pentru că dacă noi am stat sub teroarea comunistă, sub teroarea cenzurii, există de această dată o teroare a libertăţii, care nu este mai puţin de neglijat.
Acum, revenind la romanul dlui Lazu, Ruptura, un roman de dragoste, excepţional, pentru că deşi dl Lazu face parte din generaţia obsedantului deceniu, atunci cînd scrie devine nu atemporal, ci general omenesc. Bunăoară, Ruptura este pusă sub semnul unui epigraf din Thomas Mann, mai exact din Tonio Kroger, unde este vorba tot despre o despărţire, o ruptură. Numai că T.M spune adio acelei iubiri care i-a paralizat tinereţea, pe cînd dl Lazu tocmai de aici porneşte: nu vrea să uite acea ruptură, acea ruptură nu este atît o obsesie, ci este o temă de reevaluare, de meditaţie – este o carte scrisă la maturitate – şi vreau să spun că marile, bunele romane de dragoste se scriu la această vîrstă, cînd experienţa se clarifică, se limpezeşte, cînd nu mai eşti sub opresiunea sentimentalităţii. Să ne amintim că Vasile Voiculescu a scris acele minunate Sonete în traducerea închipuită… tot la această vîrstă. De asta şi este excepţional romanul lui Ion Lazu, pentru că este cartea unui om clarificat cu filozofia lui de viaţă şi în acelaşi timp are o scriitură, un stil foarte bine pus la punct. I-am spus dlui Lazu într-o convorbire particulară că Dzeul literaturii potriveşte lucrurile de aşa manieră cronologic aşa încît acest roman care a fost scris înainte de acel masiv volum de peste 500 pagini, Veneticii, despre care am scris că este o saga basarabeană – este aşadar mai bine că Ruptura a apărut acum, pentru că ea vine  complementar şi lămureşte stilistic evoluţia unui scriitor. Poate că dacă apărea cînd a fost scris, nu ar fi însemnat cît veţi vedea că înseamnă acum. A povesti acum cartea e lipsit de sens – oricum, e vorba despre o ruptură în dragoste, dar cartea e importantă pentru că nu insistă pe acea mizerie a timpului din anii ‘50, e altceva ca o întîmplare din obsedantul deceniu să o povesteşti  la începutul mileniului şi să te fereşti de poncifele acestui început de mileniu, agresat de aşa-zisa revoluţie sexuală, de toate noxele libertăţii noastre.
Eu vreau să-l felicit pe dl Lazu pentru excepţionala lui carte, este o carte curată, minunată, o carte cu bună reflexivitate, cu o filosofie personală stenică, care ne îndreptăţeşte să spunem că avem între noi un prozator foarte puternic, care trebuie luat în serios. Felicitări dlui Lazu, felicitări şi dnei Dimisianu, unul dintre marii editori din România!
Radu Voinescu: S-a spus despre Veneticii că este o carte masivă şi este adevărat, dar mai presus de aceasta, Veneticii este o carte mare; pentru mine, IL este, prin Veneticii, unul dintre maeştrii prozei româneşti actuale şi spun aceasta chiar dacă s-ar putea să vexez unele orgolii. Este desigur de confruntat acest text uriaş – mă refer desigur la valoarea sa literară! – acest text care ar trebui să intre încă de anul viitor în manualele şcolare, pentru că este o probă extraordinară a artei scriitoriceşti a unui poet foarte sensibil, a unui prozator extrem de rafinat şi de stilat. Este aici momentul cînd lansăm de fapt o altă carte, scrisă înainte de Veneticii, este vorba de romanul Ruptura – o formulă literară cu care suntem destul de obişnuiţi – este o scrisoare mai lungă acest roman, această Ruptură a lui IL. Despre ce este vorba în Ruptura? Este vorba despre o banală poveste de dragoste, dar nu ştiu cum se face că toate poveştile banale de dragoste sunt profunde şi triste. Aşadar este vorba despre complicaţiile sufletului unui tînăr – care întîmplător sau nu este chiar autorul. Cu stilul acesta suntem cam obişnuiţi, îl ştim din Fugara lui Proust, îl ştim din Anton Holban, îl ştim şi de la alţi prozatori. Dar ceva-ceva se schimbă la Ion Lazu, pentru că desigur intervine exerciţiul lui de stil, experienţa lui de viaţă şi cea artistică. IL fiind, printe altele, autor de albume de artă fotografică – de-o aşa mare sensibilitate, încît la un moment dat cineva a simţit nevoia să-l plagieze. Or, dacă nici plagiatul nu vorbeşte prin sine despre valoarea operei plagiate, atunci nu mai vorbeşte nimic! Am ascultat nu cu mult în urmă o prezentare de carte a unui june critic, care se termina cu îndemnul: Vă rog să citiţi această carte! Eu vă rog să nu citiţi această carte. Dacă aţi iubit, dacă aţi fost trădat, dezamăgit, dacă n-aţi înţeles gestul celuilalt, dacă aţi simţit cîndva tristeţea cea mai profundă, această carte nu e de citit! Dacă iubiţi literatura, acestă carte e de citit!

 Va urma