20 noiembrie: Mihai Beniuc, n. 20 nov. 1907 - d. 24 ian. 1988

Născut în comuna Sebiş-Arad, Mihai Beniuc urmează studii universitare la Cluj, în specialtatea psihologie animală, cu o perfecţionare în Germania. Începe o carieră universitară în oraşul de pe Someş, iar din 1946, pentru doi ani merge la Moscova, pe post de consilier cultural. Regimul nou instalat avea încredere deplină în Beniuc. Se pare că sovieticii, la rândul lor, i-au dovedit întreaga lor încredere. (Amintiţi-vă versurile: "Pe unde vin, pe unde mă duc / Lumea şopteşte/ Acesta-i Beniuc/ Care vorbeşte/ şapte limbi / Şi ruseşte..." Nu-i aşa că pare a fi vorba de o epigramă? Ci sunt versuri aparţinând poetului Beniuc...). Se devotează comunismului, ca modalitate de a face carieră literară şi nu numai. (Dăduse demult la spate înaltele modele umane la umbra cărora se formase; un Al. T. Stamatiad, un Victor Papilian...) Din 1948 se stabileşte în Bucureşti, continuându-şi cariera universitară, iar din 1956 până în 1965, răsplată a devotamentului său politic şi a proslăvirii Conducătorului (volumele lui de versuri se numesc Un om aşteaptă răsăritul, 1946, Cântare pentru tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej, 1951; Partidul m-a învăţat, 1954), este promovat ca preşedinte al Uniunii Scriitorilor; alți poeți proletcultiști faimoși în epoca dejistă fiind A. Toma, Dan Deșliu, Veronica Porumbacu, Maria Banuș, Victor Frunză; după mazilirea politică, îşi continuă militantismul comunist, dar şi cariera universitară bucureşteană.

Mărul de lângă drum, o poezie apărută în volum în 1954, fusese probabil publicată cu ceva mai înainte; oricum, în liceul făcut de mine (1953-1956) dacă ştiai "Sunt măr de lângă drum şi fără gard / La mine-n ramuri mere roşii ard...", aveai asigurată nota de trecere la română. Respectiva poezie este o fanfaronadă tipic comunistă, despre generozitatea omului nou: tot ce avem să împărţim cu ceilalţi - dar mai cu seamă să luăm de la cei ce au, vezi-bine! Iar practic, sugestia poeziei nu porneşte de la sentimentul dăruirii de sine, ci mai concret, de la culoarea roşie a mărului, care întâmplător era şi simbolul revoluţiei bolşevice. Restul sunt versuri aduse din condei, nimic mai mult. Aş crede că programul îndoctrinării tinerilor ce eram cu astfel de versuri a avut un efect mai degrabă contrariu: aceste versuri le citam totdeauna în ironie, cu dispreţ. Astfel de poezii propagandistice au adus un real deserviciu Poeziei. (Susţinător al acestui gen de poezie de serviciu, dar şi al lui Beniuc ca poet cu carieră consolidată pe militantism oportun, Adrian Păunescu a susţinut în repetate rânduri că din opera poetică, inegală, ce-i drept, a lui Beniuc s-ar putea oricând alcătui o antologie mai mult decât onorabilă, chiar redutabilă.  M-am uitat cu această ocazie peste o astfel de antologie, am avut impresia unui versificator nu lipsit de însuşiri, dar nu mai mult de atâta - diagnostic ce i se potriveşte şi lui A.P., de multe ori!).

Neiubit de confraţi tocmai datorită carierismului său nedemn, împins dincolo de orice limite, a firii sale discreţionare, Mihai Beniuc, ins resentimentar, vindicativ, a binemeritat oprobiul cititorilor avizaţi, atunci când, în 1959, i-a apărut cartea autobiografică Pe muchie de cuţit, în care îl denigra pe marele Blaga. Nu mă miră defel adversităţile dintre creatori, însă un accent în plus de ticăloşie intolarabilă este să-l ataci, din postura de preşedinte al Uniunii şi de om de încredere al partidului, pe un confrate, desigur mai talentat şi care, ostracizat de Regim, nu mai avea drept de semnătură încă din 1945. Şi care peste nici 2 ani avea să se stingă, în chinuri inimaginabile, fără să-şi fi văzut publicate poeziile scrise în aceşti ultimi 17 ani de interdicţie ideologică. Acest simplu fapt e deajuns ca să-l descalifice pe Beniuc ca om. La dispariţia lui Blaga, ar fi replicat şefului Filialei Cluj a Uniunii: "E al vostru. Descurcaţi-vă singuri!" (Ca să nu acorde un ajutor de înmormântare...).

Sunt faptele îndeobşte cunoscute ale acestui poet M.B.; ceea ce nu înseamnă că nu se lăuda ditirambic şi nu făcea un caz teribil că anume el, revenit din URSS, unde a văzut cum fusese reabilitat Puşkin, s-a zbătut pentru reabilitarea lui Eminescu, relansându-l în colecţia populară Biblioteca pentru toţi, cu un tiraj maxim (şi cu prefaţă de Beniuc!). Tot aşa cum, în decembrie 1983, la sediul USR, s-a prezentat pentru a ţine un discurs pletoric la catafalcul lui Nichita Stănescu, care venise la el cu nişte poezii în manuscris; imediat a dat dispoziţie să se publice acea carte. Peste capetele mulţimii consternate, adunată în jurul lui Nichita, mă înălţam pe vîrfuri ca să văd chipul acelui omuleţ care se erija în marele binefăcător al literelor române...

Foarte uimită s-a declarat soţia supravieţuitoare a poetului Mihai Beniuc (despre care ştiam unele lucruri de la familia Ştefan şi Valeriu Ciobanu, cu care mă înrudesc cumva), când i-am comunicat că vom pune o placă memorială la locuinţa din cartierul Primăverii, al nomenclaturii comuniste de pe-atunci.

*

Am pus o placă memorială pentru Mihai Beniuc la adresa din str. Jean Monet, nr. 51, S. I., zona Primăverii. Imaginea casei în care a trăit autorul se află și în albumul Literaturile Bucureștiului, MNLR, 2009.

George Tutoveanu, n. 20 nov. 1872 - d. 18 aug. 1957                  

   

S-a născut la Bârlad (numele la naştere Gheorghe Ionescu), oraş de care se va lega întreaga sa activitate literară-culturală, ca fiu al unui cântăreţ bisericesc. Şcoala primară în urbea natală, apoi Şcoala de Institutori din Bucureşti, absolvită în 1897. Va fi trei ani profesor în Craiova şi Olteniţa, cu un interimat la Fălticeni, după care se va stabili definitiv în Bârlad, funcţionând între 1903 şi 1933 ca profesor, ca inspector şcolar, ca revizor judeţean, apoi şi ca prefect de Tutova, în anii 1931-1932.

Poet "de o desăvârşită cuminţenie", după caracterizarea lui G. Călinescu, idilic, clasicizant, în manieră sămănătoristă, pe urmele lui Coşbuc şi Vlahuţă, s-a remarcat mai ales ca impenitent animator cultural. A cunoscut mari scriitori, a editat reviste literare, alături de nume importante ale literelor noastre: Vasile Voiculescu, Tudor Pamfile, Artur Gorovei, M. Sadoveanu, Emil Gârleanu, Ştefan Petică, Nichifor Crainic, Victor Ion Popa, I. Valerian; a fost membru fondator al Societăţii Scriitorilor Români, a înfiinţat Societatea Academică Bârlădeană, însufleţit mereu de ideea creativităţii pe plan local, prin reviste, cenacluri, reuniuni culturale. După venirea comuniştilor, ca fost politician din vremea burghezo-moşierimii, problema  recuperării operei lui G.T. nu s-a mai pus, decât la ani buni după moartea acestuia, octogenar; în 1968 i-a apărut o selecţie de Poezii. Există un gimneziu în Bârlag care îi poartă numele; există un concurs literar sub semnul poetului. Nu s-a pierdut de tot ideea animatorilor culturali din provincie, ilustrată cândva cu foarte frumoase rezultate de însuşi George Tutoveanu.

Opera literară:   Albastru, Bucureşti, 1902; ediţia VI, Bârlad, 1918; La armei, Bârlad, 1913; Balade, Bucureşti, 1919; Patria, Sibiu, 1924; Poezii alese, Bucureşti, 1924; Tinereţă, Craiova, 1924; Logodnica lui Vifor, Bucureşti, 1935; Sonete, Bucureşti, 1938; Versuri, ediţie îngrijită de Ion Popescu, prefaţă de G.G. Ursu, Bucureşti, 1968.

Poezia zilei, George Tutoveanu 

Amurg

Pe zare, tot apusul
E-un crâng de liliac;
Amurgu-n plopi suspinã
Şi paserile tac.

Din şes, încet, ca-n şoaptã, 
S-aude pân-în sat
O doinã dureroasã
Cum nu s-a mai cântat.

Spre cerul fãrã patã
Vibreazã trist şi clar
Ca ruga unui preot
Într-un imens altar.

Prin suflet mi se cerne
Tot farmecul ei sfânt...
De sãlcii e cântatã, 
Ori singur eu o cânt?

Învaţă-mă pădure

Pe drumuri de-ntuneric, am venit

Cu sufletul învins de-atâta jale,

S-ascult, ca-n vremea când m-am îndrăgit,

Povestea sfânt-a glasurilor tale...

Şi numai dorul singur m-a purtat,

Nici gândul nu mai poate să-l îndure:

Alt'dată, să iubesc m-ai învăţat,

Acum, să uit învaţă-mă, pădure!

(Din volumul „Tinereţă”, 1924)

Alţi scriitori:

Al. Şahighian, n. 1901

Grigore Ilisei, n. 1943 

Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 2003

 Septembrie 3004, continuare: O cronică pozitivă în Ziua literară, aceasta a lui Nicolae Oprea, și e important că un bun critic, mereu prezent în presa literară m-a luat în seamă cînd despre atîtea cărţi nu se scrie nimic, nu m-a desfiinţat, a dat citate foarte bine alese; atunci de ce un roman aluvionar, pe alocuri cu ritm narativ greoi, care pare suprasaturat de fapte anodine cu minimă semnificaţie? Poate nu i-a fost la îndemînă să-l citească în scurt timp, poate a sărit unele pasaje. Nimic despre personajele cărţii, care au făcut foarte bună impresie. Normal că sunt destule inexactităţi - ar reieşi că n-am publicat poezie înainte de ‘89; că pe mama o cheamă Veronica, satul e Sărăceni, că în privința tomonimelor e vorba de denumiri inventate – cînd undeva precizez că sunt chiar cele adevărate; epilogul nu e o discuţie cu sora, ea murise deja, lucru pe larg descris în roman, ci cu verişoara; pe fiul scribului îl cheamă tot Andrei, dar nu el scrie ultimele pagini, etc.  Să mai spun că alți cronicari respectabili au comentat ca despre refugiul din 1940, când eu scriu despre cel din 1944 și explic de ce nu ne-am putut refugia prima dată. .. Din bucuria mea inițială n-a mai rămas mare lucru. Mă gîndesc la Ţone, care cu obiceiul lui de a citi pe sărite, o să-şi arunce ochii direct pe ultimul paragraf, unde apare termenul inadecvat de cărturar, care sună depreciativ în context.

Merg la poştă şi funcţionara nu vrea să-mi dea banii fără buletin, mai grav e că mîine returează banii, va trebui să-i caut pe la casa de Pensii, cerere, aşteptare etc…