duminică, 2 noiembrie 2014

Scriitorul zilei: Gh. Șincai, n. 28 febr. 1754 - d. 2 nov. 1816
            
Dintr-o familie de ţarani provenită din Şinca Veche, Braşov, s-a născut la Râciul de Cîmpie, actualmente com. Şincai, Tg. Mureş. Eminent elev, a învăţat în limba maghiară la colegiul reformat din Tg. Mureş, apoi la Bistriţa, la Cluj şi la Blaj, continuându-şi studiile, de data asta împreună cu Samuil Micu, nepotul episcopului Inocenţiu Micu-Klein,  la Viena şi la Roma; datorită pregătirii sale excepţionale, a devenit bibliotecarul Colegiului respectiv din Roma, cu acces nelimitat la orice document din bibliotecă, drept care a copiat şi transcris cu maximă acribie, din biblioteca romană dar şi la Viena şi Budapesta nenumărate referiri la istoria românilor - un aport inestimabil, la acea vreme, necesar deşteptării conştiinţei naţionale. Din 1784 a devenit director general al şcolilor româneşti din toată Transilvania, înfiinţând nu mai puţin de 300 şcoli confesionale. Împreună cu prietenul Samuil Micu a redactat şi editat la Viena, în 1780, prima gramatică tipărită a limbii române, faimoasa Elemanta lingue daco-romaniae sive valachicae.. Tot el a editat cărţi şcolare precum Abecedarul, Gramatica, Aritmetica, Catehismul, puse la dispoziţia şcolarilor, redactate în termeni adecvaţi înţelegerii elevilor. practic a introdus în învăţământ termenii de bază ai studierii materiilor şcolare.

Citeşte mai mult: Dionis Popa, Gheorghe Şincai, Blaj, 1944

Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, Bucureşti, Editura Academiei, 1979;
Serafim Duicu, Pe urmele lui Gheorghe Şincai, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1983;
Mircea M. Tomuş, Gheorghe Şincai - viaţa şi opera, Bucureşti, Editura Minerva, 1994;
Ioan Chindriş, Poezia lui Gheorghe Şincai, în vol. Cultură şi societate în contextul Şcolii Ardelene, Cluj-Napoca, 2001, p. 179-212.;
Ioan Chindriş, Istoricul Gheorghe Şincai, în "Astra blăjeană", IX, 2004, nr. 1(30), p. 5.


Poezia zilei, Anton Pann, m. 2 nov.1854           

Despre cusururi sau urâciuni

Povestea vorbii

Spun c-a fost odată un crai oarecare
Ce avea din fire un nas foarte mare;
El îşi vedea bine cusurul ce-l are,
Dar tot gândea cum că poate i să pare.
Supuşii şi alţii, carii întrebase,
Că îi şade bine îl încredinţase.
Căci cine-ndrăzneşte la unul mai mare
Să-i spuie de faţă cusurul ce-l are?
Tot pe acea vreme ş-în acea cetate
Era ş-o cocoană gheboasă în spate,
Ce o amăgise lingăii să crează
Că ea e în lume cea dintâie rază,
Cu poezii, versuri o încorunase
Ş-a se ţine zână o înfumurase.
Aceasta se duse la craiul odată,
Cu alt oarecine având judecată,
Şi văzând că craiul hatâr ei nu-i face
Să vorbească-n parte-i după cum îi place,
Prerumpând cuvântul, zise cu mirare:
- Va-a-ai de mine, ce nas ai mare!
Pe craiul cu astă vorbă îl împunse,
Dar deocamdată nimic nu răspunse.
Ea însă părându-i că nu auzise
Între alte vorbe iară îi mai zise.
Craiul şi aceasta o-nghiţi cu noduri,
Ea nu-nceta însă de a-i da iar bolduri
Şi mai zise iarăşi: - Ce ciudat îmi pare!
N-am mai văzut încă astfel de nas mare!
Se înăspri craiul şi zise: - Cocoană!
Ştii că eşti cu totul ciudată persoană!
Ce îmi tot spui mie că-mi e nasul mare
Şi nu-ţi vezi cocoaşa ce-o porţi în spinare?
Cusurul ce mare nu ţi-l simţi din spate
Şi-l judeci p-al altui, el ţ-e greutate.
Plecând ea să meargă şi ieşind în tindă,
Zise craiul iară, privind în oglindă:
- Nu a fost minciună ce a zis neştine
Că greu se cunoaşte cineva pe sine!


Alţi scriitori:
Iulia Hasdeu, n. 1869
Cincinat Pavelescu, n. 1972
Laurenţiu Fulga, n. 2 nov. 1911 - d. 16 nov. 1984



Ion Lazu - O pagină de jurnal, 2003
30 iulie. Mă văd la intersecţia Calea Călăraşi-bulevardul Dacia cu Damian Crăşmaru, îl salut, vine spre mine, îi spun că l-am auzit de curînd la Radio împreună cu Carmen Stănescu, intervievaţi de Viorica Ghiţă Teodorescu, o reporteră specială, care a trăit printre scriitori şi artişti şi ştie să intre în universul lor, să pună accente, întrebări provocatoare de răspunsuri sincere, spontane. Da, zice, a lansat o carte, eram şi eu pe-acolo… o carte e altceva. Spectacolele sunt trecătoare. Dar, zic, acum sunt mijloace de înregistrare pe peliculă, se pot păstra vreme îndelungată…A, zice, nu e de loc acelaşi lucru. Am revăzut filme celebre, n-am mai înţeles de ce-mi plăcuseră, în ce constă arta lor. Aşa e, confirm, şi eu fusesem un admirator entuziast al filmelor lui Antonioni, le-am revăzut acum cîţiva ani şi m-am foarte mirat ce anume va fi putut să-mi placă în acea monotonie şi înţepeneală şi preumblare prin camera goală.
Zice: Un evreu deştept, unul dintre cei 2-3 oameni care m-au impresionat prin rafinamentul lor, îmi dă telefon să mă uit la un film cu Marlene Dietrich. M-am uitat cu mare atenţie şi la sfîrşit m-am întrebat: Oare are această MD vreun pic de talent, o frumuseţe cît de cît? Absolut nici un pic de talent, asta nu avea talent nici să-şi dea jos chiloţii de pe ea. Zic: Cîndva, la începutul carierei mele de geolog am dat la radio un interviu Violetei Andrei, interviul meu a venit imediat după al dv., care vorbeaţi despre meseria de actor, asta prin anii 62-63, cred. Nu pare să-și amintească...El stă pe Bdul Dacia, îi trec zilnic prin faţa ferestrei opt mii de autoturisme. Zic: Flanez adesea pe Dacia, mă uit cu admiraţie la clădiri, la vile, îi fericesc pe cei care trăiau acolo înainte de război. Da, vile foarte frumoase. Dar a existat această nebunie a lui Ceauşescu, să facă din Bucureşti o metropolă, asta ar însemna peste 3 milioane de locuitori. Aici s-au pripăşit ţiganii, suntem un oraş plin de ţigănime, de oameni urîţi, ca ăsta care trece prin spatele dumitale, nespălat. Zic:. Păi nu au lichidat groapa Floreasca şi i-au mutat pe ţigani în blocurile din faţa Sălii Palatului? Nu ne duceau pe noi, studenţi sau deja ingineri, să cărăm parchetul, să rînim molozul? Da, zice, eu am fost membru de partid, dar lucrurile astea le spuneam în şedinţe, nu-mi era teamă. Această viermuială de oameni. Nu ni se spune în tinereţe ce e viaţa, ce să facem pentru a deveni oameni în adevăratul înţeles al cuvîntului. Eu am avut profesori foarte buni, mă apreciau, mă luau la ei acasă, colegii erau foarte invidioşi, însă acei oameni nu mi-au spus, din reţinere, din delicateţe, din cine ştie ce prejudecăţi, cum să abordez viaţa, cum să mă blindez împotriva marilor lovituri şi deziluzii. Viaţa nu înseamnă doar să-ţi iei nevastă, să faci copii, să mănînci, papa-caca… Merg pe strada asta, calea Călăraşi, era acum zece ani o viaţă fadă, acum s-a umplut de magazine. Eu trec şi mă uit, asta e meseria mea, nu? Şi văd că angajază numai fete tinere. Fetele de azi sunt frumoase, nu zic, sunt apetisante, îi văd pe patroni cum le pun să şteargă geamurile de sus şi ei se uită la fundul lor, de sub scară. Multe familii s-au destrămat dintr-asta… Şi, zic eu, multe firme au dat faliment tot din asta, tinerele respective nu au nici o chemare pentru negoţ. Aici poţi da faliment cu atîta frumuseţe, însă fără talent de negustor.
Zic: Poate din delicateţe, poate din resemnare, poate convinşi că ei înşişi nu pot reprezenta un model, ci mai curînd o pildă de eşec, acei bravi profesori nu v-au dat îndrumări… A trebuit să luăm totul pe cont propriu, de la capăt. Dar, zic, mi se pare că ni s-a dat încă din adolescenţă tot setul de mijloace pentru a decela singuri care trebuie să fie atitudinea justă, să ne alegem modul de conduită care să ne convină, un mod care să fie şi demn şi uman. Iar aceşti oameni insipizi, gregari, ce ne înconjoară şi ne sufocă în astă urbe fioroasă, nu sunt decît mîlul din care au apărut întotdeauna oameni ca Brâncuşi, ca Marin Preda, etc. Nu putem fi toţi exemplari, elită. I se pare că a venit vîrsta cînd nu-şi mai poate face planuri de viitor. L-a întrebat o tînără reporteră ce planuri de viitor are. Şi el: Dumneata cîţi ani ai? 24? Să-ţi spun ce planuri am pentru următorii 10 ani? Poate pentru un singur an! Dacă mă întrebai acum 30 de ani, ţi-aş fi vorbit despre planurile mele pe treizeci de ani, dar acum… Eu: Viitorul e singur, cum spunea prietenul meu Ludovic Antal. Şi îl aduce în discuţie pe Cioran, asta legat de tema morţii, de spectrul finalului, care pe C. l-a înspăimîntat încă de tînăr. La 26 de ani vorbea cu fior despre teama de moarte, de dispariţia inevitabilă. Eu, zic, îl citesc mai mult ca pe un poet cu minunate intuiţii, ideile lui filosofice nu prea contează pentru mine. A fost obsedat de moarte, dar pot susţine că mai mult decît de frica morţii îi era teamă de muncă. Un om care ar fi făcut orice numai să nu-l pui la treabă. Tresare, zice: Asta e o idee foarte inteligentă. Şi adevărată, din păcate, zic. Ştiţi că unele persoane se prostituează numai şi numai din cauză că le e imposibil să se scoale la 5-6 dimineaţa ca să poată fi la program? Da, ştie. Pe vremuri a vrut să pună în scenă o piesă a unui rus,  Ş., se chema Prea multă minte strică, dar nu a reuşit, nu l-au lăsat. Zic: Am văzut acest film, e unul dintre primele filme văzute de mine, prin anii ‘52-‘53, îmi pare...
Şi tot aşa, ne îndemnăm la vorbă, ne despărţim de vreo 3-4 ori şi apoi reluăm discuţia, fiecare mai are de adăugat ceva… Ce-ar fi să scot eu o carte cu acest actor, persoană atît de agreabilă şi comunicativă?
Va urma


Fotografii...