Scriitorul zilei: Mihail Sadoveanu, , n. 5 nov. 1880 - d. 19 oct. 1961

           

         

Opera lui Mihail Sadoveanu, dacă trecem de poezia lui Eminescu, întemeietoare, are pentru români importanţa unei întregi literaturi.

Viaţa sa este îndeobşte cunoscută, el era, la momentul 1945, cea mai proeminentă personalitate publică a României. S-a născut la Paşcani, mama sa Profira Ursachii fiind dintr-o veche familie răzeşască, iar tatăl, Alexandru S., un oltean şi avocat.  De va fi fost din Sadova, comună la sud de Craiova, în majoritate din grădinari bulgari şi sârbi, povestea se complică. Oricum, viitorul scriitor s-a aflat sub protecţia mamei sale şi a cunoscut viaţa satului moldav şi chemarea Naturii, crescând în satul Verşeni. Şcoala primară la Paşcani, unde învăţătorul Mihai Busuioc îi sădeşte în suflet dragostea pentru istoria neamului; gimnaziul la Fălticeni şi liceul Internat la Iaşi, absolvit în 1900. Deja se făcuse cunoscut prin poeziile şi schiţele publicate, unele sub pseudonim, altele sub nume propriu, 1898. Pleacă la Bucureşti spre a se înscrie la Drept, dar alege Literele. Însă în 1901 revine la Paşcani şi se căsătoreşte cu Ecaterina Bâlu. În anul următor este încorporat şi face armata la Tg. Ocna, material de viaţă pentru Amintirile căprarului Gheorghiţă, 1906. Cunoaşte şi viaţa ocnaşilor aflaţi sub pază militară, va scrie şi despre aceştia: Petrea străinul, Două firi.

Revenit la viaţa civilă, este atras de sămănătorismul lui Iorga, care deja îl remarcase ca scriitor. Merge la Bucureşti, va fi redactor, copist şi funcţionar la Direcţia Artelor. În 1904 publică nu mai puţin de 3 volume, toate primesc premii ale Academiei; Iorga scrie despre Anul Sadoveanu. În 1905, alte trei cărţi, dintr-o producţie care se va menţine la cote foarte înalte în următoarele trei decenii. Însă scriitorul realizează faptul că  viaţa de redacţie, cu griji privind scrierile altora, dar şi viaţa literară în sine, consumatoare de timp şi de energii nu-i este potrivită, se va retrage din nou la Fălticeni, îşi va construi o casă cu pridvor şi pomi în preajmă se va dedica scrisului, fiind din acest punct de vedere primul scriitor hotîrât să trăiască numai din ce scrie.  În paralel cu prodigioasa-i operă, se va preocupa de luminarea poporului, scoate o revistă împreună cu Artur Gorovei, dând sfaturi practice şi de suflet ţăranilor pentru a face faţă vieţii lor trudnice. După câţiva ani, revista este suprimată de autorităţi, considerată ca propagând idei politice subversive. În 1910 devine directorul Naţionalului ieşean. În 1913 este combatant pe frontul din Bulgaria, scriind apoi 44 de zile în Bulgaria, consemnarea unor întâmplări de război şi prizonierat.. redactor la România, va scrie articole despre realităţile crude ale războiului: File însângerate, 1917. În 1919 înfiinţează o revistă Însemnări literare, împreună cu G. Topârceanu. Dar anii dintre războaie vor fi perioada de maximă realizare pe tărâm literar, numai din 1921 până în 1938 scrie nu mai puţin de 17 volume, printre care capodoperele Cocostârcul albastru. Strada Lăpuşneanu, Dumbrava minunată, Hanul Ancuţei, Baltagul... În perioada de acutizare a mişcării extremiste legionare, va fi ostracizat, cărţile sale arse în pieţele publice. Fără să bată în retragere, va scrie pe aceeaşi linie, despre durerile înăbuşite, despre bordeieni, dar şi despre ispărăvile haiducilor care încercau să facă dreptate umiliţilor.

La schimbarea de regim, va face parte din  susţinătorii fervenţi ai comunismului, cu Lumina vine de la Răsărit, 1944, cu Păuna Mică, Mitrea Cocor, Aventură în cîmpia Dunării etc. Vicepreşedinte al Marii Adunări Naţionale, Preşedinte al Uniunii Scriitorilor, şef de secţie la Academie, în Consiliul Mondial al Păcii, primind premiul Lenin, alte înalte distincţii ale stângii internaţionale. Printre scrieri pe linie, reuşeşte să dea şi câteva romane de virtuozitate artistică, rescrie Şoimii, Evocări, Mărturisiri, Cântecul Mioarei.

Mare iubitor al scriitorilor români de căpetenie, Eminescu, Creangă  www.4shared.com/mp3/XN7B9Wco/Amintiri_din_copilarie_-_cites.html , al lui Gogol şi Cehov, dar şi al lui Flaubert, a început prin a scrie pe direcţia sămănătorist-poporanistă, a continuat prin a-şi afirma o viziune originală asupra lumii româneşti, şi-a forjat un stil propriu, inimitabil, un limbaj stilizat, rafinat, pornind de la cronicari, de la cărţile populare, ajungând la stilul solemn, ceremonios, al celor care, însinguraţi în viaţa de fiecare zi, vânători, pădurari, oameni marcaţi cândva de agresiunea civilizaţiei, ajung la momentul când, cu protocol, îşi povestesc trama vieţii, ca să revină apoi la muţenia dintotdeauna, a celor mulţi şi obidiţi. L-a admirat fără rezerve pe Creangă, a citit cum nimeni altul Sara pe deal şi atâtea alte pagini ale geniului nostru naţional. Sunt destule mici şi mai mari răutăţi de spus în legătură cu omul Sadoveanu, dar toate se vestejesc atunci când respirăm în atmosfera mirifică a prozei sadoveniene.

Să vezi viaţa în profunzime, în toate aspectele sale concrete dar şi în esenţa ei umană indescifrabilă - şi să creezi la rându-ţi, doar din cuvinte, cu propria voinţă, o altă lume, asemănătoare până la un punct celei reale, însă stilizată şi făcută să capete un rost, un sens moral, ce mai degrabă îi lipseşte - asta este menirea rarissimă, a câtorva aleşi din massa unei naţiuni, a cărei forţă vitală precumpăneşte asupra înţelegerii de sine... Mihail Sadoveanu a fost ales pentru aceasta, iar restul pământesc şi perisabil nu mai are nicio relevanţă...

(Ar fi 50 de ani de la dispariţia acestui titan al literaturii româneşti, - o jumătate de secol! - însă nimic nu s-a mişcat întru comemorarea scriitorului...)

 (S-au împlinit în 2011 50 de ani de la dispariţia acestui titan al literaturii româneşti, - o jumătate de secol! - însă mai nimic nu s-a mişcat întru comemorarea scriitorului...)

Povestirile lui Sadoveanu mi-au nutrit prima dragoste din copilărie: dragostea de carte. Născut într-o casă fără cărţi, le luam de la unchiul Gică, pasionat de Sadoveanu, posedând ediţii complete. Nu-mi doream nimic altceva decât să uit de mine citind Sadoveanu. Fascinat de scrisul său şi înţelegând că e moldovean de-al nostru, nu m-am mai îndoit că avem o literatură de mare forţă. Am rămas cu un cult pentru autorul Baltagului. Am avut un mic şoc atunci când un coleg de facutate mi-a atras atenţia: Păi Rebreanu e mai mare... La admiterea în facultate optasem fără ezităre pentru subiectul "Natura în opera lui M.S.". Am trăit o vie emoţie atunci când l-am zărit la colţul facultăţii de Arhitectură, cu statura-i suprafirească parcă, rotindu-şi capul leonin. Despre moartea sa am aflat la Radio, era 20 octombrie 1961 şi mă aflam în prima campanie de teren, pe valea Cernei. O ambianţă mirifică, aşa încât trecerea uşiaşului mi s-a părut de natură cosmică. Prietenul poet Ion Murgeanu, cu care am scris în parteneriat Himera literaturii , 2007, îşi aminteşte a-l fi zărit în satul copilăriei, Zorleni, unde autorul Fraţilor Jderi trăgea la un ginere al său,-  apariţie incitantă, "cu pălăria lui galactică".

Anul 1961 a fost drastic cu literatura nostră, ne-au părăsit, în afară de Sadoveanu:  Galaction, Cezar Petrescu, Blaga - despre a cărui trecere aveam să aflu cu ani mai târziu...

Am aflat că după Decembrie, sau chiar în acele zile învălmăşite, vecinii din str. B.Şt. Delavrancea i-au dat jos placa memorială cu târnăcoapele. Ca la noi... În fapt, nu m-am interesat de casele în care trăise marele povestitor. Îmi era deajuns că vizitasem casa memorială de la Vânători-Neamţ, Muzeul de la Copou-Iaşi. Când m-am ocupat de plăcile memoriale şi m-am gândit să fotografiez cât mai multe case de scriitori din Capitală, material utilizat mai apoi de MNLR în editarea albumului Literaturile Bucureştiului, am fost zguduit -e un eufemism, vă asigur! - să văd în ce hal de degradare a ajuns casa din Delavrancea. Imobilul din Dionisie Lupu se prezintă în bună stare. Cu casa lui Sadoveanu spartă de ani de zile, indiferent cine sunt proprietarii şi cui anume îi revine răspunderea, am sentimentul de insecuritate pentru întreaga noastră tradiţie culturală.

 Opera literară: Povestiri, 1904; ediţia II, 1906; Şoimii, 1904; Dureri înăbuşite, 1904; Crâşma lui Moş Precu şi alte câteva povestiri, 1904;  Povestiri din război, 1905;  Floare ofilită, 1905; Comoara dorobanţului..., 1905; Amintirile căprarului Gheorghiţă, 1906; Povestiri de sărbători, 1906;  Mormântul unui copil, 1906;  La noi, în Viişoara. Scrisori către un prietin, 1907; Vremuri de bejenie, 1907; Însemnările lui Neculai Manea, 1907;  Duduia Margareta, 1908;  Oameni şi locuri, I, 1908; O istorie de demult, 1908;  Cântecul amintirii, 1909;  Povestiri de seară, 1910;  Apa morţilor, 1911;  Povestiri de petrecere şi de folos, Vălenii de Munte, 1911;  Un instigator, Bucureşti, 1912;  Bordeenii şi alte povestiri, 1912; Privelişti dobrogene, 1914;  Neamul Şoimăreştilor, 1915; Foi de toamnă, 1916; ediţia Iaşi, 1921; 44 de zile în Bulgaria, 1916;  Printre gene, 1916;   File însângerate, 1917;  Frunze-n furtună, 1920; În amintirea lui Creangă, 1920;  Priveghiuri, 1920;  Umbre, 1920;  Cocostârcul albastru, 1921;  Orhei şi Soroca,  1921;  Strada Lăpuşneanu. Cronică din 1917,  1921;  Drumuri basarabene,  1922;  Lacrimile ieromonahului Veniamin, 1922;  Neagra Şarului,  1922;  Pildele lui cuconu Vichentie,  1922;  Oameni din lună, 1923;  Poezia populară, 1923;  Ţi-aduci aminte...,  1923;  Războiul balcanic, 1923;  Venea o moară pe Şiret..., 1925;  Dumbrava minunată,  1926;  Povestiri pentru copii, 1926;  Ţara de dincolo de negură,  1926;  Dimineţi de iulie. Stigletele,  1927;  Demonul tinereţii,  1928;  Hanu Ancuţei,  1928; Împărăţia apelor, 1928;  Olanda. Note de călătorie,  1928;  Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă, I-II,  1929;  O întâmplare ciudată, 1929;  Baltagul, 1930;  Depărtări, 1930;  Măria Sa, Puiul Pădurii, 1931;  Trenul-fantomă, 1931;  Nunta domniţei Ruxanda, Bucureşti, 1932;  Uvar, Bucureşti, 1932;  Creanga de aur, Bucureşti, 1933;  Locul unde nu s-a întâmplat nimic, Bucureşti, 1933;  Soarele în baltă sau Aventurile şahului, Bucureşti, 1933; Inima noastră, Bucureşti, 1934;  Nopţile de Sânziene, Bucureşti, 1934;  Viaţa lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1934;  Cele mai vechi amintiri, Bucureşti, 1935;  Cuibul invaziilor, Bucureşti, 1935;  Fraţii Jderi, vol. I: Ucenicia lui Ionuţ, Bucureşti, 1935, vol. II: Izvorul Alb, Bucureşti, 1936, vol. III: Oamenii Mariei Sale, Bucureşti, 1942;  Paştele Blajinilor, Bucureşti, 1935;  Soarele în baltă, Bucureşti, 1935;  Cazul Eugeniţei Costea, Bucureşti, 1936; Istorisiri de vânătoare, Bucureşti, 1937;  Ţara Kangurului, Bucureşti, 1937;  Ochi de urs, Bucureşti, 1938;  Valea Frumoasei, Bucureşti, 1938;  Morminte, Bucureşti, 1939;  Divanul persian, cu desene de Aurel Bordenache, Bucureşti, 1940;  Vechime, Bucureşti, 1940;  Opere, I-VIII, Bucureşti, 1940-1953;  Ostrovul Lupilor, Bucureşti, 1941;  Poveştile de la Bradu-Strâmb, Bucureşti, 1943;  Anii de ucenicie, Bucureşti, 1944;  Lumina vine de la Răsărit, Bucureşti, 1945;  Caleidoscop, Bucureşti, 1946;  Fantazii răsăritene, Bucureşti, 1946;  Păuna Mică, Bucureşti, 1948; Poezia cimiliturilor, Bucureşti, 1949;  Mitrea Cocor, Bucureşti, 1949;  Nada Florilor, Bucureşti, 1950;  Despre marele povestitor Ion Creangă, Bucureşti, 1951;  Clonţ de fier, Bucureşti, 1951;  Lupta pentru pace, Bucureşti;  Nicoară Potcoavă, Bucureşti, 1952;  Însemnări pe marginea articolului 80, Bucureşti, 1952;  Opere alese, I-IV, prefaţă de Ov. S. Crohmălniceanu, Bucureşti, 1952-1953; Aventură în Lunca Dunării, Bucureşti, 1954;  Muncitori şi păstori, Bucureşti, 1954;  Evocări, Bucureşti, 1954;  Opere, vol. I-XVIII, note de Profira Sadoveanu, Bucureşti, 1954-1959, volumele XIX-XXII, ediţie îngrijită de Constantin Mitru, note de Profira Sadoveanu, Bucureşti, 1964-1973;  Mărturisiri, Bucureşti, 1960;  Cântecul Mioarei. Lisaveta, ediţie îngrijită de Constantin Mitru, introducere de Mihai Gafiţa, Bucureşti, 1971;  Corespondenţa debutului (1894-1904), ediţie îngrijită şi introducere de Savin Bratu şi Constantin Mitru, Bucureşti, 1977;  Opere, I-VIII, ediţie îngrijită de Cornel Simionescu şi Fănuş Băileşteanu, introducere de Constantin Ciopraga, Bucureşti, 1981-1997;  Opere alese, I-V, ediţie îngrijită de Cornel Simionescu, introducere de Constantin Ciopraga, Chişinău, 1993-1998.

                    

Poezia zilei, Nicolae Crevedia 

(n. 24 noiembrie 1902 - d. 5 noiembrie 1978)

Aurora

Pentru somnul vostru, ochi mari,

Zăbovesc în iarna de lână ţigaie,

C'o gloabă de vis de căpăstru,

Prin satele cu miros de untură 'n tigaie.

Nu e Calea Laptelui — sunt lături

Nu sunt stele — sunt firimituri

Uitate la masă, pentru noi.

Numai un căţel de usturoiu — luna.

Zorile lipesc în geam coaie albastre —

Visul meu, rebegit subt ape 'nnalte...

Viu din vremi cu tristeţi de zahăr şi sare,

Toarnă-mi în pahar ceaiul privirilor calde,

îndulcite cu somn..

Apusul şi-a 'ngropat trandafirii,

Toamna îşi arde ultimele foi.

Ce prelung se sfâşie păunii sângelui.

Noi, foşti locuitori ai lumii,

Coborârăm în văi

Astrul iubirii.

Venus e-un munte de tăcere.

Ne'ntoarcem, ca dintr'o luptă.

Am văzut, spre ziuă, pe cer,

Sania lunii - ruptă.

Culmile, culmile noastre, triste -

Miroase-a funingini şi-a brad.

Fulgii, fulgii dintâi cad

Mari, ca nişte batiste...

Apusul şi-a 'ngropat trandafirii,

Toamna îşi arde ultimele foi.

Ce prelung se sfâşie păunii sângelui.

Noi, foşti locuitori ai lumii,

Coborârăm în văi

Astrul iubirii.

Venus e-un munte de tăcere.

Ne'ntoarcem, ca dintr'o luptă.

Am văzut, spre ziuă, pe cer,

Sania lunii - ruptă.

Culmile, culmile noastre, triste -

Miroase-a funingini şi-a brad.

Fulgii, fulgii dintâi cad

Mari, ca nişte batiste...

Apusul şi-a 'ngropat trandafirii,

Toamna îşi arde ultimele foi.

Ce prelung se sfâşie păunii sângelui.

Noi, foşti locuitori ai lumii,

Coborârăm în văi

Astrul iubirii.

Venus e-un munte de tăcere.

Ne'ntoarcem, ca dintr'o luptă.

Am văzut, spre ziuă, pe cer,

Sania lunii - ruptă.

Culmile, culmile noastre, triste -

Miroase-a funingini şi-a brad.

Fulgii, fulgii dintâi cad

Mari, ca nişte batiste...

Apusul şi-a 'ngropat trandafirii,

Toamna îşi arde ultimele foi.

Ce prelung se sfâşie păunii sângelui.

Noi, foşti locuitori ai lumii,

Coborârăm în văi

Astrul iubirii.

Venus e-un munte de tăcere.

Ne'ntoarcem, ca dintr'o luptă.

Am văzut, spre ziuă, pe cer,

Sania lunii - ruptă.

Culmile, culmile noastre, triste -

Miroase-a funingini şi-a brad.

Fulgii, fulgii dintâi cad

Mari, ca nişte batiste...

Apusul şi-a 'ngropat trandafirii,

Toamna îşi arde ultimele foi.

Ce prelung se sfâşie păunii sângelui.

Noi, foşti locuitori ai lumii,

Coborârăm în văi

Astrul iubirii.

Venus e-un munte de tăcere.

Ne'ntoarcem, ca dintr'o luptă.

Am văzut, spre ziuă, pe cer,

Sania lunii - ruptă.

Culmile, culmile noastre, triste -

Miroase-a funingini şi-a brad.

Fulgii, fulgii dintâi cad

Mari, ca nişte batiste... 

(revista Gândirea, XIII, nr. 3, martie 1933 )

Alți scriitori:

Victor Anestin, m. 1918

Mihai Sin, n. 1942

I. C. Vissarion, m. 1951

Matei Alexandrescu, m. 1979             

Ion Lazu - O pagină de jurnal, 2003

31 iulie, continuare: Dar… nimic nu mergea ca lumea la filmări, nu aveau recuzită, maşini, benzină, furnizorii neplătiţi, telefoanele neplătite, actorii stăteau la Flora şi nimeni nu plătea cazarea lor, nici telefoanele. Actorii dădeau telefoane producătorului francez, un mare bos, din viţă străveche etc, acela scrie părţii române. Pe 22 decembrie, turnările se întrerup, nu mai erau bani, Neagoe primise 100 000 dolari de la forul European, şi-a tras imediat partea sa. Creangă, pentru că deja îşi luase banii, era şantajabil. La începutul lui ’99, Niki cere un audit lui Stere Gulea şi Radu Gabrea, comisia stabileşte dezastrul financiar, lipsa totală a ştatelor de plată, neplata chiriilor, a furnizorilor etc. Niki refuză să mai continuie astfel. Se turnase deja o jumătate din film, pe filme din Cipru, luate la subpreţ etc. Franţuzul, dorind să ducă filmul la capăt. În orice fel, ca să-şi poată recupera investiţia, l-a împrumutat pe Neagoe de o sumă mare, cu 10% dobîndă, însă acela nu i-a mai dat înapoi niciodată. Atunci Niki, nimic altceva, îl dă în judecată pe Francez, se judecă cu el timp de doi ani, ăla pune cei mai mari avocaţi, el o angajază pe o avocată prizărită de la colţul străzii lui, ăla cîştigă de două ori iar el a treia oară, folosindu-se mereu de rezultatele auditului, dar încă mai mult de scrisoarea francezului către partea română - şi chiar reuşeşte să-şi recupereze plata ca regizor, vreo 10-15 mii de dolari. După atîta uzură nervoasă, căreia poate i-a căzut victimă Ann, şi cheltuindu-şi ultimul bănuţ al familiei, în aşa hal că dacă francezul mai făcea o întîmpinare, n-ar fi avut cu ce continua procesul. Şi aşa, o treime din banii cîştigaţi au revenit avocatei de la colţ, care fusese cît pe ce să-l abandoneze la urmă. El a crezut în Creangă ca într-un frate de cruce, şi iată, acela s-a lăsat corupt pentru nişte bani care la el înseamnă  ceva.

Cu mine face un contract de colaborare pentru Rămășagul, film din care m-aş alege cu 10.000 de dolari. Aranjez ca Neluţu să facă traducerea în engleză a scenariului, specialist în arhaisme, s-au înţeles pentru 100 de dolari, el foarte recunoscător mie. În prima clipă a crezut că e vorba despre traducerea Veneticilor şi s-a cam speriat. A citit romanul, o epopee, a scris o cronică pentru Andru dar nu dă de el. Îl sfătuiesc să încerce pe la cotidiane, pe la Alex, acel ins de-o aroganţă greu de suportat. Zice: Oamenii nu mai citesc, poate femeile mai citesc cîte ceva. Eu: Nu le mai putem pretinde semenilor noștri să citească, de acum înainte lectura literară a pierdut definitiv bătălia pentru mintea omului din acest alt mileniu. Lidia propune să-i dăm lui Ann produse pentru plămînii ei. Peste două zile reluăm discuţia, deoarece Niki nu mai stă cu maică-sa o lună, cum îşi plănuise, ci revine lîngă Ann. I-am lăsat articolul din Ziua literară, în care aminteam şi de pertractările cu Rămăşagul nostru. Îi dă Lidiei un parfum tare plăcut ei, iar lui Andrei o bluză foarte necesară pentru mini-vacanţa lui la mare. La un moment dat începusem să facem planuri, dar Lidia se dezmeticeşte şi curmă vraja: Să nu vindem blana ursului din pădure! Ce-ar fi să fie...?
Va urma

Fotografii...