27 noiembrie: Liviu Rebreanu, n. 27 nov. 1885 - d. 1 sept. 1944.

                

Primul născut dintre cei 14 copii ai unui învăţător şi al unei tinere din Beclean, admiratoare de teatru. Se vede că acestă iubire pentru spectacol i s-a transmis fiului, care a avut esenţiale legături cu lumea teatrală: la 13 ani se îndrăgosteşte la culme de o actriţă unguroaică, aflată cu trupa în turneu transilvănean; se va căsători cu o actriţă; va face cronică teatrală, mai ales la începutul carierei şi va scrie numeroase piese de teatru; va fi în câteva rînduri director al Naţionalului din Bucureşti etc.

S-a născut la Târlişua, dar după 4 ani familia se mută la Maieru, unde viitorul scriitor a trăit miracolul copilăriei, adeseori evocat în scrierile sale, până spre sfârşitul vieţii. În 1891 începe şcoala primară, în 1895 va învăţa la gimnaziul grăniceresc de la Năsăud, apoi la Bistriţa. În 1898, îndrăgostit, va scrie "prima şi ultima poezie". În 1900 urmează şcoala de honvezi, iar între 1903 şi 1906 Academia militară Ludoviceum din Budapesta, la sfârşitul căreia va fi sublocotenent la Gyula. După numai 4 ani, demisionează şi revine la Prislop, spre disperarea familiei, care s-ar fi aşteptat la un ajutor din partea ofiţerului. Va fi funcţionar la Vărarea. La cererea de extrădare din partea Ungariei, este arestat, face detenţie la Văcăreşti, apoi la Gyula, eliberat după 6 luni, considerându-se că şi-a ispăşit pedeapsa. 

Încă din şcoala militară, dar mai intens în anii de la Gyula se dedică cititului metodic din mari scriitori europeni, inclusiv din marii ruşi, va face conspecte, traduceri, adaptări, mereu preocupat să-şi însuşească meşteşugul scrisului performant. Stăpânea la perfecţiune limbile maghiară, germană şi franceză, în care a scris în mod curent. De la una dintre surori află despre o crimă petrecută la Prislop şi începe să scrie la tema viitorului roman Ion...

După detenţie, vine la Bucureşti, fără mijloace materiale, trăind din mai nimic şi străduindu-se să pătrundă în lumea literară-culturală a capitalei. Îl vizitase pe Coşbuc, văzut cândva, în copilărie, căci tatăl său fusese prieten cu Poetul. Îi scrie lui Mihail Dragomirescu, acesta îi va publica prima povestire Volbura, în Convorbiri critice, 1909. Va fi redactor la Ordinea, secretar de redacţie la Convorbiri critice, posturi mai curând onorifice. Împreună cu Mihail Sorbul, cumnatul său, înfiinţează în 1910, revista Scena; scrie la Rampa, sub directoratul lui Emil Gârleanu.

Scrie cronici teatrale, traduce din maghiară propriile scrieri, dar şi pe ale confratelui I. Gyula, cu care ucenicise într-ale scrisului. Publică în diferite reviste de prin ţară prozele sale scurte, uneori doar cu mici modificări, sau cu titlul schimbat - din nevoia de bani, de afirmare...Prozele scurte le adună în volume, schimbând uneori doar numele povestirilor şi ordinea din sumar. În 1911 îl găsim secretar literar la Teatrul din Craiova. Acolo se prezintă Fanny Rădulescu, actriţa care începea o carieră dramatică. Cei doi se căsătoresc, Rebreanu o adoptă pe fiica actriţei, Puia Florica.  Nu după mult, actriţei i se reziliază contractul, greutăţile materiale sunt apăsătoare. Abia în 1912 lui Rebreanu îi apare o culegere de proze scurte la Orăştie: Frământări.  În 1916 apare culegerea Golanii, cu prefaţa lui Mihail Dragomirescu.

În 1916, pe vreme de război, fratele Emil, ofiţer în armata austro-ungară, încearcă să treacă graniţa, la Ghimeş, este capturat, judecat pentru dezertare, spionaj şi spânzurat. Scriitorul însuşi, rămas în Bucureşti pe vremea ocupaţiei germane şi colaborând la reviste germane, se ascunde, căci nu renunţase la cetăţenia imperială şi era considerat ca s-a sustras mobilizării. Este totuşi arestat în 1918, de germani, dar reuşeşte să evadeze. Ajuns la Iaşi, este tratat cu suspiciune, ca posibil colaboraţionist şi spion. (Un destin de roman senzaţional, din cauza vremurilor amarnice, iar nicidecum din cauza firii aventuriste a scriitorului, mai curînd rezervat, cu ceva nemţesc în comportament...). Toate aceste frământări şi amarăciuni îşi vor găsi locul în romanul Calvarul, 1919. Tot în 1919 apare culegerea Răfuiala. Are loc premiera comediei Cadrilul, la Naţionalul din Bucureşti.

Rebreanu intră în cercul Sburătorului, îi va da lui Eugen Lovinescu spre lectură manuscrisul Ion; romanul, la care lucrase aproape 10 ani, va apărea în 1920, întâmpinat elogios de Lovinescu şi Vianu. În următoarele două decenii Ion va cunoaşte nu mai puţin de 9 reeditări. Autorul este considerat ctitorul romanului românesc contemporan. Mai toate prozele scrise până atunci, din viaţa satului, cu toate că nu i-au asigurat notorietatea lui Rebreanu, pregătiseră apariţia capodoperei. La doi ani după Ion, apare Pădurea spânzuraţilor, altă capodoperă. Pregătită şi aceasta de scrierile despre război ale lui Rebreanu.

Poate una dintre paginile cele mai emoţionante din literatura română este cea în care, în Jurnal, Rebreanu notează cum a început să scrie romanul, după pregătiri şi aşteptări chinuitoare, sterile. Nopţi nedormite, în aşteptare, la masa de lucru. O bătaie în geam. Nimeni. Şi-a dat seama că era sufletul fratelui său, care îl căuta. A plecat la Ghimiş, să vadă mormântul fratelui spânzurat, să-l reînhumeze dincoace de graniţă, pe pământ românesc. După care scrierea a venit ca de la sine... Au urmat Adam şi Eva, 1925, pe un motiv de metempsihoză, Ciuleandra, 1927, Crăişorul, 1929 şi în 1932 marele roman Răscoala, în două volume, despre tulburările ţărăneşti de la 1907. Făcuse investigaţii în satele din zona Valea Mare, unde îşi cumpărase o proprietate, discutase cu supravieţuitorii răscoalei din 1907, îşi însuşise limba lor, modul de abordare, comportamentul în probleme ale obştei. Ca de fiecare dată, în toate schiţele, povestirile dar şi în romanele sale, pusese la temelia scrierii acestei uriaşe fresce a vieţii rurale cunoaşterea în profunzime a problemei, nu doar impresii de turist; o observaţie amănunţită a oamenilor, scenelor, destinelor, redarea veristă, obiectivă a realităţilor, a relaţiilor dintre personaje, fără înflorituri, fără părtinire, chiar şi în prezentarea romanului de familie al clanului Herdelea, cu personaje care traversează toate aceste romane ale autorului.

Începe să ducă o viaţă înlesnită, continuând să publice, să-şi ţină Jurnalul, (apărut abia în 1984, în două volume. Cu intervenţii neavenite pe text ale Puiei Florica). Direcor al T.N.B., în anii 1928-1929. Jar, 1934; Gorila, I, II, 1938; Amândoi, 1940, romane care nu mai au receptarea entuziastă a precedentelor scrieri. Ales membru al Academiei Române, la recomandarea lui Iorga: Discursul de recepţie: Lauda ţăranului român, 1940.  Între 1941-1944 editează ziarul Viaţa, de orientare pro-antonesciană. Se bucură de mari onoruri, participă la întâlniri în marile oraşe europene. De aici volumul Metropole . Boala de plămâni evoluează devastator, se retrage la Valea Mare. Moare pe 1 septembrie 1944. Circulă o versiune potrivit căreia, la iminenţa venirii trupelor sovietice, s-ar fi sinucis... Oricum, şi fără aceste versiuni, întreţinute chiar de faptul că despre Rebreanu nu s-a putut vorbi şi scrie vreme de aproape două decenii, marele romancier Liviu Rebreanu intrase deja în legendă.

Opera literară: Frământări, 1912; Golanii, introducere de Mihail Dragomirescu, 1916; Mărturisire,  1916; Calvarul,1919; Cadrilul, 1919; Răscoala moţilor,  1919; Răfuiala,  1919; Ion, I-II, 1920; Catastrofa, 1921;  Hora morţii,  1921; Norocul, 1921; Nuvele şi schiţe, 1921; Pădurea spânzuraţilor,  1922; Plicul,  1923; Trei nuvele,  1924; Adam şi Eva, 1925; Apostolii,  1926; Cântecul lebedei, 1927; Cuibul visurilor,  1927; Ciuleandra,1927; Cântecul iubirii, 1928; Crăişorul, 1929; Metropole, 1931; Iţic Ştrul, dezertor, 1932; Răscoala, I-II, 1932; Jar, 1934; Trei povestiri,  1936; Oameni de pe Someş, cu desene de Lena Constante,  1936; Calea sufletului,  1936; Gorila, I-II,  1938;  Amândoi,  1940; Lauda ţăranului român, 1940; Amalgam,  1943;  Nuvele,  1946; Nuvele, 1954; Opere alese, I-V, ediţie îngrijită de Nicolae Liu, introducere de Ov. S. Crohmălniceanu,  1959-1961; Opere, vol. I-III, ediţie îngrijită de Niculae Gheran şi Nicolae Liu, introducere de Al. Piru,  1968, vol. IV-XXII, ediţie îngrijită de Niculae Gheran, 1970-2003; Caiete, I, ediţie îngrijită de Niculae Gheran, Cluj Napoca, 1974; Amalgam, ediţie îngrijită şi prefaţă de Mircea Muthu, Cluj Napoca, 1976; Jurnal, I-II, ediţie îngrijită de Puia Florica Rebreanu şi Niculae Gheran, 1984; Opere, I-III, ediţie îngrijită de Mircea Coloşenco şi Ilderim Rebreanu, introducere de Eugen Simion,  2001..

Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/Liviu_Rebreanu

Nicolae Manolescu, n. 1939

O filă de jurnal, 23 martie 2010: Câteva lucruri despre memoriile lui Nicolae Manolescu, carte achiziționată zilele trecute la Brașov și citită cu interes (Viață și cărți. Amintirile unui cititor de cursă lungă, 2009, ed. Paralela 45, 420 pagini) Una dintre ultimele propoziţii ale cărţii: ”Eu nu sunt scriitor”. Şi reiese convingerea lui NM că a fost predestinat să fie critic. Îi place să citească, asta fiind suprema plăcere – şi se declară hedonist. Iar după plăcerea lecturii vine plăcerea de a scrie. Şi a scris preţ de vreo 50 de volume numai de critică. Îi plac cărţile (ca piese finite, cu cap și coadă…), cu oamenii nu comunică bine. Citind, realizează un dialog de idei cu cartea. Îl interesează personajul din carte, nu autorul. Don Quijote nu Cervantes, căruia abia dacă îi scrie numele, dând la nesfârşit cu Quijote şi Sanzo. Nu-l interesează Ibrăileanu ca om, ca persoană reală, ci Codrescu din Adela, iar Adela ca atare mai mult decât Codrescu. Nu-l interesează persoana lui Camil, ci Personajul din Danton etc. Desigur pentru bunul motiv că personajul este o construcţie coerentă, descifrabilă până la urmă, și analizabilă în aceste limite. Pe când persoana de lângă tine este incoerentă, incomprehensibilă, enigmatică, ilogică. Îți cere multă bunăvoință ca să o descifrezi cât de cât, pe când personajul cărții este logic, decriptabil, ca o ecuație simplă sau mai complicată, dar pentru care preexistă scheme de rezolvare. Criticul ar fi, ne dăm seama, un fel de rezolvitor, termen folosit în matematica cu scop didactic. Nu este atras de credinţă, mistere, ezoterism. Este o fire fericită, asta nu înseamnă că a şi fost fericit prea des. A fi fericit înseamnă să iubeşti, să fii iubit, să trăieşti la maximă intensitate sentimentul, bucuria clipei, fără rest, până la ultimele firimituri. Să uiţi de tine în preaplinul trăirii acestui sentiment, iar în clipa următoare să realizezi: eu sunt cel care este fericit acum! Jubilaţia de a te şti împlinit. NM are o parte feminină a firii sale. I-a dispreţuit pe colegii macho, care se lăudau cu numeroase cuceriri. Lui i-a plăcut să fie cucerit, prin tandraţe, cum altfel. Făcând această menționare, înțelegem de ce a adus în discuție latura feminină a firii sale. Nutrește speranța să fie învăluit de parteneră, oarecum protejat, să i se ia sarcinile zilei. Înşiră vreo cinci căsătorii legale sau tacite, cu femei din ce în ce mai tinere. Un fiu la 27 de ani, pe când se socoteşte a fi fost un idiot. Acel fiu a făcut geologia. (N-am idee. Să văd ce e cu el.) A urmat, după 10 ani, despărţirea, legătura prelungită cu Dana Dumitriu; cu ea la Breaza, simţindu-se fericit, vede de pe balcom blocurile din Câmpina, unde o ştia pe precedenta, cu fiul lor, se posomorăşte; pleacă la fosta, dar tot posomorât, până ce aceea îi pune geamantanul în faţa uşii. Zice NM: am nefericit-o pentru toată viaţa. (Și încep să nu mai cred în vocația lui de fericire). A treia, o fostă studentă, la naştere copilul moare. Iar despărţire. Altă tentativă, altă despărţire şi în fine acum, are o fetiţă de 7 ani şi o soţie tinerică, întreprinzătoare, care preia toate hangaralele zilei şi îi lasă timp pentru ale lui: femeia femeii sale. Dar nu e la fel cu orice om al creativității?). Se consideră un leneş-comod, dar care s-a ţinut de scris, cum-necum. Totuşi, moral. I-a respectat pe cei care şi-au câştigat pâinea zilei. S-a speriat de banii veniţi fără muncă. A predat toată viaţa la universitate, fiind din părinţi profesori -, dar nu spune un singur cuvânt despre aceasta activitate de-o viaţă, dacă i-a plăcut, dacă a avut vreo satisfacţie, discipoli, admiratori.

Marcat de arestarea ambilor părinţi, crede că dacă n-ar fi avut doar 12 ani ci mai mult, drama l-ar fi afectat mai profund. A avut cam experienţele mele de învățământ: ambii am intrat la facultate în 56, el dat afară în toamna lui 58, revine peste doi ani şi termină după mine, ajuns la potou fără poticneli. O explicație de ce nu ne-am cunoscut pe atunci, căci cu colegii de serie filologi am făcut o convocare de două luni la Caransebeș: Ilie Constantin, Al. Racoviceanu, alții. Tracsările cu dosarul lui mi-au devenit cunoscute: Oţetea, Livescu, descoperirea faptului că insul de la cadre făcuse o falsă anchetă, înfundându-l, când în realitate tatăl lui nu fusese gardist sau legionar, ci intrase în 46 în partidul lui Titel Petrescu. Nu a marşat pe stalinism, a refuzat să fie reprimit în UTC, iar în partid nu a intrat deloc. (Idem subsemnatul). Ca noi toţi, era convins că lagărul socialist este indestructibil, iar intelectualul nbevoit să se strecoare cu cât mai puţine compromisuri, rezistând prin cultură. Nu scria articole de laudă, se dădea bolnav. Uneori primea telefoane de sus să scrie despre orice, absenţa lui din presă era considerată un semn rău pentru regim, interpretabil la Europa liberă etc. Deci n-ar fi vorbă în vânt că anumite semnături acreditau regimul… În fapt, puţini prieteni de cursă lungă, iar despre Mircea Ciobanu, care mi-l aducea mereu în discuție, nici un cuvânt; nici despre Zaciu, care îl semnalează în jurnalul său la fiecare descindere în Capitală. Despre Ivasiuc, primul lui prieten, un povestitor frenetic, care se plictisea să scrie, romanele ieşeau mai slabe, Saşa se mira: Dar îţi plăcuse! Însă NM nu scria cronici neapărat favorabile pentru prietenul lui cel mai bun. E ceva aici, o înaltă etică. L-a căutat la Morga, după cutremur, cu Breban şi încă cineva. I-a condus la gară pe Tudoran, pe Nedelcovici. Prima noapte de revoluţie a dormit la Ţoiu, a doua la Zigu. Îl vizita pe Gogu Rădulescu. L-a scos din Televiziune, unde venise să transmită un mesaj către ţară, ca dealtfel destui alţi foşti în Biroul politic CC, l-a scos de acolo cu ajutorul lui Caramitru. Iar până în Decembrie, un Valeriu Cristea îl acuza că nu e solidar cu ei sustrăgându-se de la numerele omagiale, îi lăsa adică să se compromită numai ei.

Nu ne spune ce crede că s-ar fi întâmplat cu revista dacă toţi ar fi refuzat să scrie osanale. Iar după revoluţie, Valeriu Cristea i-a declarat că îl iubeşte pe Iliescu, textual. Alt prieten, Dorin Tudoran, fost student de care nu-şi mai amintea. Însă mitoman şi acesta, îşi însuşeşte întâmplări pe care i le-ai povestit chiar tu. La fel şi Ivasiuc. Zigu, alt prieten, cel care l-a îmboldit să scrie Istoria critică. Săritor în orice împrejurare. Lui Breban îi face un portret nu prea măgulitor, idem lui Buzura, pe care îl discută doar ca scriitor de mare curaj, în împrejurările de atunci. Iar despre ceilalţi cu care se vedea, mai puţin, nici despre Zaciu măcar, cu atât mai puțin despre Blandiana. Despre Bujor, că l-a propus pentru o bursă în Canada, drept care Americanii, cerându-le viză, l-au cadorisit şi ei cu o bursă, alegându-se cu mulţi cunoscuţi în sfera universitară.

S-a întâlnit cu Cioran, cu Eliade, cu Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, ultimilor doi le face porterete destul de obiective, pe cât de disjuncte, sugerând că erau foarte diferiţi şi în tensiune, murind amândoi după boli grele, aproape nemairecunoscându-se între ei. Trist. NM prezintă lucrurile cât se poate de credibil. Explică de ce s-a supărat Goma pe toţi de la România literară, că l-au abandonat să fie expulzat. Prieten şi cu Ioana Orlea şi Rodica Iulian, cele două au fost excluse din Uniune pentru motivul formal că nu-şi achitaseră cotizaţia, iar nu pentru că rămăseseră de ani buni în străinătate. Regimul ştergea urmele, păstra aparenţele, voia să nu intre în gura Vestului. La noi nu era ca la Cehi, Havel avea maşină de scris în celulă, comunica cu exteriorul. Cuvinte simţite despre deţinuţii politici. Coposu era iscusit negociator, dar autoritar şi nu avea oameni. Noi toţi, trăitori în epoca roșie, inclusiv foştii politicieni manişti-brătienişti am fost marcaţi de perioada comunistă. Blandiana a luat distanţă abia când el a devenit preşedinte PAC. (Recomand a se citi, în contrapartidă, memoriile Anei Blandiana) Alegerea lui Emil a fost proastă. Dar NM crede că nici el nu s-ar fi descurcat. Nedumerire: Păi atunci de ce a devenit preşedinte PAC, de ce a candidat la preşedinţia ţării? Mergi la hazard?

Vorba lui NM însuşi, am minţit prin omisiune. Deci nici măcar nu-i numeşte pe atâţia dintre apropiaţii lui. Pe Agopian pentru că între timp au devenit duşmani declaraţi. Pe Alex nu-l menţionează, nici pe Constanţa Buzea, după 3 decenii în aceeași redacție, ori pe Ileana Mălăncioiu. Despre Alecu, că a recunoscut turnătoria, nu şi faptul că lua bani pentru asta.

Cartea e cam uscată, fără amănunte de viață; nu aflăm nimic despre atmosfera din redacţia Contemporanului, unde a debutat sub pulpana lui Ivaşcu, nici din cea de la România literară, unde a fost coleg ani şi ani cu persoane remarcabile: Raicu, Titel, Horea, Ţoiu, Simion, câţi alţii, nici de la catedra facultăţii. (Ce-i drept, textele din Istoria critică referitoare la Titel și la Mircea Ciobanu sunt cele mai echilibrate) Acea idee că amănuntele nu contează, numai conceptele, atitudinile, opţiunile. Când din lectură fiecare rămâne cu impresii fulgurante, cu scene fugare, anecdotice etc.

Sigur, NM nu vrea să lase impresia că se automenajază, că se pune cu dinadins într-o lumină favorabilă, exemplară. Ceva meserie a învățat de la marii scriitori. Copil mic, omora şobolani în pivniţă, luându-i de coadă şi pleznindu-i de zid.

Sunt unele inadvertenţe sau păreri eronate; de exemplu, NM are părerea că nodulii sunt ”acele mici defecte de creştere, asemănătoare negilor de pe piele”. El ortografiază: inflamaţie faringială Vezi-bine consecutivă unei sinuzite), o avea mai mereu, inclusiv pe când citea Peştele în apă de Llosa, visând să scrie cândva o astfel de carte. Crede a fi surprins în ce-l priveşte „o legătură între boală şi lectură”, una emoţională. Bolnav, citea, lipsind de la şcoală dar şi de la joacă, una dintre patimile copilului NM. Zice: (p.25) ...”era grădina cam cât un stadion de fotbal, poate ceva mai lat, învecinându-se în spate cu casele...”, deci terenul de fotbal fiind standard, grădina (subiectul tuturor propoziiţiilor) este sau nu mai lată. P.26.

O scenă tipic de copilărie, ambiguă, cea în care monseniorul îi cadoriseşte o bilă mare de sticlă colorată. Altă stângăcie, pe care un  prozator nu şi-o poate permite: „Acei câţiva metri urmau de învins” (de cucerit, desigur). Altfel secvenţa cuceririi nucului este remarcabilă, încheindu-se cu strigătul de uimire: „Văd Oltul, văd Oltul!”,p.28-29.

La 12 ani editează o revistă olografă, Familia, imitându-l pe... Lenin! De fapt învăţase literele pe negândite: „Obişnuiam să silabisesc tot ce vedeam pe pereţii clădirilor. Şi astăzi citesc tot ce-mi cade sub ochi”.  Se poate psihanaliza. Timotei Cipariu învăţase citind Alixăndria. Idem Heliade Rădulescu. De foarte mic, are cărţile sale, numerotate, asemănându-se într-asta cu Sartre, p.37., locuind în „Arcadia lecturii” p.38, unde „se moare de plăcere”. Primele lecturi: Cuore, Jules Verne, Mark Twain, Ivanhoe. Dar şi Turgheniev, cu Ape de primăvară, deodată cu Soldatul de plumb.

Povesteşte că printr-un capriciu îşi aminteşte trucul prin care o bătrână îl descoperă pe Huck deghizat în haine de fată. Trucul cu băgatul aţei în ac. Tot printr-un capriciu, noi ne amintim că aceasta a fost doar bănuiala bătrânei, însă decisivă a fost proba cu ghemul aruncat spre Huck, care şi-a apropiat genunchii. O fată-femeie i-ar fi depărtat, bazându-se pe poală, pe când un băiat-bărbat își strânge picioarele, are teama că va scăpa pe jos obiectul pe care ar trebui să-l prindă. P.40. Dar poate nu merită să merg mai departe cu aceste însemnari pe cartea citită. NM are arhive cu nemiluita, mai întâi a păstrat încercările sale literare din copilărie, din liceu, parte dintre cărţile pe care le-a frecventat. Atras şi de aspecte ale ştiinţei popularizate, citea cărţi apărute la Camille Flamarion, astronom francez şi asiduu popularizator al ştiinţei, fascicole nimerite şi în mâinile mele, tot în adolescenţă. „De atunci n-am mai putut privi cerul nopţii fără o anumită anxietate”, spune NM. Necazurile clipei, sub această idee a distanţelor nesfârşite dintre lumi, „proiectate la scară cosmică, îşi pierdeau orice greutate. Trăiam într-un fel de inponderabilitate sufletească.” ”Nu mă simţeam fericit, ci plin de o încordare, care însă nu mă obosea.”p.45. Precizează că nivelul de popularizare este singurul la care are acces. Amicul meu C. ar strâmba rău din nas. Mie mi se pare onorabil, NM părându-mi-se cu un cap mai sus faţă de scriitorul obişnuit, cu penibile inhibiţii la cifre, la matematică, la tehnică și la tot ce ține de practică. Şi iată la pagina următoare o frază care pare calchiată după o aserţiune a mea din Veneticii, semn că avem, eu şi NM mici tronsoane de similitudine a gândirii, căci nu se pune problema că eu, prin 97-98 când scriam acele texte îl avusesem sub ochi pe cel al lui NM, poate nici nu-l scrisese – sau că el m-ar fi citit, din 2002, când a apărul prima versiune Veneticii şi până astăzi, la a patra ediție. Zice NM: p.46: ”Întrebările fără răspuns ne îmbogăţesc uneori la fel de mult ca şi cele la care am obţinut un răspuns.” Eu spuneam cam aşa: ”Ne leagă într-o familie atât lucrurile despre care se vorbeşte ca şi cele asupra cărora se păstrează tăcere.”

Notând: ”Nu cred în zodiacuri şi nici mistic nu sunt”, NM relatează o întâmplare tulburătoare: evocându-l pe „neuitatul său prieten Ivasiuc, cu Păsările sale, despre care autorul îi relatase cum l-a impresionat un stol de pescăruşi pe Dunăre, când a ieşi de la Radio, pe deasupra lui s-a iscat şi a ţipat insistent un asemenea stol de pescăruşi, rătăcit dinspre Dâmboviţa. O coincidenţă care i-a reţinut atenţia. Imitându-l pe Jules Verne, cu a sa Insula misterioasă, carte care l-a marcat ca nicio alta, ştergându-i-le din memorie pe celelalte citite, NM a început să publice în foileton un roman, desigur nedus până la capăt. După un șir impresionant de exegeze, Nicolae Manolescu vine cu o carte de memorialistică.  Nicidecum de ficțiune, domeniu pentru care  nu se știe competitiv. Or, în literatură nu se știe niciodată, dacă nu încerci. Garabet Ibrăileanu a rămas în conștiința cititorului român prin romanul Adela, publicat cu 3 ani înainte de moarte. G. Călinescu a fost viu în vremea comunismului prin marile lui romane. Enigma Otiliei, Bietul Ioanide, Scrinul negru. Oricum ar sta lucrurile, în Istoria sa critică, NM nu acordă nicicum atenția cuvenită sectorului memorialistic, privit cu surprinzătoare mefiență.

Alţi scriitori:

Aron Pumnul, n. 1818

Nina Cassian, n. 1924

Nicolae Iorga, n. 6 iunie 1871- d. 27 noiembrie 1940.

Irina Petraş, n. 1947

Petru Comarnescu, n. 23 nov.1905 - m. 27 nov. 1970

Victor Eftimiu, n. 24 ianuarie 1889 - d. 27 noiembrie 1972

George Almosnino, n. 17 iulie 1936, d. 24 noiembrie 1994

Ion Lazu - O pagină de jurnal, 2004 

 25 august. Dacă tot aşa cum ideea de Naţiune-Patrie ne aduce în suflet o teribilă tulburare iar în ochi lacrimi fierbinţi de devoţiune, de ataşament, am fi sensibilizaţi din pruncie la idea de dreptate, atunci ar mai exista atîta încrîncenare în lupta cu semenii noştri?, ne-am mai smulge unul altuia cu atîta ferocitate bucătura de la gură?

Dezamăgit rău de Cărtărescu –Orbitor 2 – se autopastişază, se calchiază, se reia şi se repetă la modul strident, rudimentar, aşa încît data trecută (am scris o cronică aărută pe 8 pagini în Viața românească), îmi stîrnise entuziasmul la maximum pentru universul lui straniu, pentru procedeele psihedelice, poate – iar acum nu mi se pare decît un biet grafoman, chinuit de idea că trebuie să scrie mai departe, orice, ca să nu dispere, ca să aibă fanii lui încă un subiect de admiraţie…orbitoare-oarbă!

În schimb citesc cu interes Preda-Jurnal intim şi atelier de creaţie, atent mai ales la evenimentele istorice de pe vremea lui Antonescu.  Morometele e scîrbit rău de legionari, de Hitler. Iar Eugen Barbu, dimpotrivă, scandalizat de întoarcerea armelor la 23 august, îl înjură birjăreşte de mamă pe regale Mihai, pentru a-l fi arestat pe Antonescu, credincios pînă în ultima clipă marelui Hitler! Romul Munteanu l-a băgat la închisoare pe un profesor universitar – să aflu despre cine e vorba. Petru Dumitriu a scris foarte elogios despre debutul în proză al lui Preda, Întîlnirea din pămînturi, cu sensibilitate şi aplicaţie. Apoi s-au invidiat-concurat unul pe altul. Ciudat şi simptomatic: P.D. nu i-a citit Moromeţii lui Preda, doar s-a uitat prin roman şi atît. Probabil de teamă să nu-l inhibe? Nu avem disponibilitate pentru colegii de viaţă literară, nici măcar pentru cei din prima linie… Iar Aurora Cornu nu a citit Risipitorii, deşi ştia că acolo e vorba despre ea… Ciudat de tot!  Să fie forme de eludare a realităţii?

Lidia îmi spune astă seară, revenind de la Nicola – şi după ce se întîlnise la prînz cu Carmen Trocan, aceea într-o criză de isterie anti-Herbalife: Multe aş fi vrut să fie altfel în viaţa mea, în afară de un singur lucru: căsătoria noastră! În fine, recunoaşte verbal ceea ce era evident de altfel în comportarea ei. Tot ea, gîndindu-se probabil la cele două cu care se văzuse, exclamă: Ce bine, ce noroc e să fii om normal!

Ieri şi azi am recitit partea a doua a Veneticilor şi am scos cam 950 de rînduri, echivalentul a cca 25 de pagini. Fac inclusiv cîteva mici retuşuri de stil. Foarte impresionat de marele angajament uman, îmi pare că de mult n-am mai citit un text atît de dens. Încep să mă mir de mine însumi, ciudat!, căci pe vremea cînd redactam textul nu mi se părea decît că dau drumul unor izvoare ascunse din mine. Găsesc zeci de pagini la rînd la cel mai înalt nivel, cu observaţia că la alţii mă frapează “ieşirile” şi sclipirile geniale, iar la mine mă impresionează cuminţenia, înţelepciunea, înţelegerea, generozitatea mesajului. M-aş gîndi serios la o variantă care să fie tradusă în străinătate. Dar cum?!

Eu nu numesc asta talent în cazul meu, ci dorinţă imperioasă de a pune ordine în haosul uman, în amintiri, sentimente, opţiuni, stări de spirit – un efort stăruitor de a organiza lumea evenimenţială dar şi pe cea lăuntrică.

N-ar fi mai bine să amîn Sălbaticul încă vreun an, spre justa receptare a Veneticilor? Cam cum face Ecovoiu cu Sigma…

Sălbaticul: Acest paradox al vremurilor comuniste: un specialist care vrea să se afirme, însă fiind considerat “duşman al poporului” este obstrucţionat de la început pînă la sfîrşit. De fapt, un dublu paradox: de ce voia să se afirme prin rezultate de excepţie - şi implicit să pună umărul la propăşirea economiei  - dacă îi dispreţuia din adîncul inimii? – şi de ce nu-l lăsau, totuşi, dacă aveau nevoie de aportul lui la economia socialistă?

Va urma