Scriitorul zilei: Constanța Buzea, n. 29 martie 1941- d. 31 august 2012

    

Priveghiul. Astăzi, înainte de ora 11, ajung la maestrul Ion Brad, care mă chemase să-mi dea o carte nou apărută - mi-a dat de fapt două, căci e pe punctul de a se muta în Petofi şi o vreme accesul la cărţi va fi dificil. Vorbind de-ale noastre, despre cărţile pe care le punem la cale, despre iubitul Blaj (Mica Romă a lui Eminescu), despre problema mereu dureroasă a transilvănenilor greco-catolici, încă de pe la 1654, când Împărăţia le-a promis nişte privilegii, peste capul maghiarilor protestanţi, calvinişti etc (protopopii deveneau baroni, primeau loc în Dietă, se deschid cele 300 de şcoli comunale în Ardeal...), deodată îl aud: A murit Constanţa Buzea!  Lovitură în moalele capului. Da, zice, la Elias, a avut o comoţie cerebrală. Nu şi-a mai revenit după moartea fiicei sale Ioana, la doar 44 de ani, răpusă de cancer... Nu-i mai spun, desigur că ştie, că diabetul ei a chinuit-o ca pe cruce, în ultimul deceniu, mîncare puţină şi nu orice, la ore fixe; nu-i mai spun nici că pe la târgurile de care o întâlneam slăbită, clătinându-se, dar nevoindu-se să care sacoşe grele, cu cărţi de-ale sale, scotocind halele în căutarea celor care ei ar fi trebuit să vină la lansările ei, să-i cumpere cărţile, să-i ceară autografe. Mă minunam de fiecare dată: iată ce înseamnă să te pui în slujba propriei poezii, să o serveşti până la limită...

Şi începem o discuţie despre poetă, despre perechea Buzea-Păunescu. Reiese că i-a ajutat pe cei doi poeţi încă de la început, prin relaţii le-a dat prima locuinţă, căci stăteau la părinţii ei, în Drumul Găzarului, într-o căsuţă cu pământ pe jos; că mai apoi s-a nimerit să stea gard în gard cu Păuneştii, în Sandu Aldea, unde tânăra pereche ocupase vila părăsită de Geo Dumitrescu. I. B. îşi adusese şi el părinţii, de la Pănade. Şi aflu destule despre viaţa cuplului, el mereu în dârdoră după puicuţe... 

Plec cu gând să dau pe la MNLR, pe la USR, poate au depus-o pe Constanţa Buzea. La Chioşc, dna Rodica, anunţată de Angela (Marinescu?), nu ştie decât că va fi depusă "acolo unde a fost şi Adrian P.".  Deci la Uniune? neclar, eu ştiusem că pe A. P. l-au dus la Ateneu, Uniunea fiind neîncăpătoare pentru Bard. Merg la Uniune şi încă de pe alee, văzând uşile larg deschise (spre deosebire de ieri, când clădirea părea părăsită), îmi dau seama că au depus-o aici. Urc treptele şi din prag văd sicriul, în locul deja ştiut. Marele hol, pustiu. Mă apropii şi din mers văd că pe un scaun se află, de neconfundat, cu ochelarii sticlind în penumbră, poetul Florin Costinescu. Merg la catafalc, o privesc de aproape pe poetă, slăbită, palidă, cu nasul acvilin, buzele lipite, cu părul pieptănat spre spate, ca niciodată - un chip doar în parte cunoscut mie, aproape sacru, de măicuţă stareţă... Durerea, care esenţializează fiinţa, pregătind-o pentru marea călătorie... Merg să mă aşez lângă prietenul F. C., care îmi spune că venise mai devreme, sicriul nu sosise, a mers la o cafea şi, iată că, la revenire, sicriul era depus în hol... Vorbim pe şoptite, despre Constanţa, în mod obligatoriu şi despre Adrian... Dincolo de sicriu, spre intrarea la bibliotecă, stă de veghe în semiobscuritate, o fată cu ochi albaştri, liniştită, în negru, foarte suplă, bălăioară. Din când în când vine să reaprindă lumânarea care se stinge, probabil din cauza curentului.  

Îi povestesc amicului că i-am cunoscut pe cei doi chiar în acest loc, lucru la care mă gândeam pe când veneam încoace. Într-o seară, la Restaurant, chiar în dreapta intrării, fuseseră alipite două mese, erau adunaţi: Cezar Baltag, Nichita Stănescu, Constanţa Buzea, Adrian Păunescu, un fost asistent de la socialism ştiinţific Traian Podgoreanu, cu care păstrasem legături după terminarea facultăţii şi care mă invitase la mica sindrofie - era ziua Constanţei, T.P. adusese un mic tort pe care la un moment dat l-am împărţit între noi; cei doi poeţi îi erau studenţi, ambii filologi... Asta e cunoştinţa mea cu Constanţa Buzea - şi iată că ultima oară o văd la 5 metri de locul unde o văzusem prima dată. Căci de ea ştiam  de pe vremea liceului şi îi citisem poeziile prin toate revistele. 

Şi îmi continui evocarea: Mult mai târziu, prin 1994, Constanţa a fost redactora care i-a publicat Lidiei un prim grupaj de poezii, direct în România literară, ce-i drept cu o prezentare de Mircea Ciobanu. După care debut, Lidia m-a trimis la redacţie cu un minunat buchet de crini albi imperiali... Nu venise încă. Fără să-i las un bilet, a ştiut cine i-l adusese... Mai apoi cele două s-au apropiat şi Lidia i-a dedicat Constanţei o frumoasă poezie care a apărut pe coperta IV a celui de al doilea volum al ei. Iar în ce mă priveşte, am fost lector la câteva dintre cărţile cele mai recente ale Constanţei, cele scoase la editura Vinea: Pelerinaj, Netrăitele I, II, Roua Plural, în colecţia Ediţii definitive, o carte splendidă... Am vizitat-o acasă, cu Ţone, în Bdul Ion Mihalache, tocmai pe când se muta la fiica sa Ioana, ca să le fie mai uşor amândurora... În rest, ne vedeam pe la târgurile de carte, ne dădeam cărţi cu autograf... Mereu sobră, supărată pe viaţă, dar cu noi prietenoasă, cu ceva cald, ascuns în adâncul fiinţei sale ocolită de noroc, dornică de vorbe bune.

Florin îmi povesteşte că îi cunoaşte pe cei doi încă de pe când mai erau liceeni, se vedeau la şedinţele cenaclului Neculuţă... Unde am ajuns şi eu în câteva rânduri, spun. Trecem în revistă numele celor ce frecventau acel cenaclu. Apoi, spune Florin, într-o seară, află de la Adrian că a doua zi are examen de admitere la facultate, dar că examenul cel mai dificil este la istorie universală, unde filologii nu se prea pricep, examinatorii îi picau pe ruptele. Florin şi alt prieten, studenţi la Istorie în anul III, s-au dus a doua zi dimineaţa la facultate, l-au înghesuit într-un colţ pe asistentul S., care era în comisia de la Filologie, i-au explicat cazul celor doi poeţi foarte talentaţi, acela şi-a notat numele lor pe o însemnărică (unde mai avea şi alte nume...); fapt este că lui Adrian, care nu ştiuse nimic, i-a dat nota 9 - iar ei nu mai ştiu cât, dar oricum cei doi au intrat la Filologie. Dar Constanţei Florin nu i-a spus pontul decât de curând.  Ca studenţi, îi vizita în Drumul Găzarului, unde cu A.. încingeau jocuri de fotbal turbate, A. având mereu o minge la îndemână, ahtiat după joc. Încă înainte de căsătoria cu Adrian, după cenaclu F.C. o conducea acasă, seara, până în Drumul Găzarului. Nu i se părea distanţa mare, mereu aveau de discutat, despre Poezie, desigur...

Şi continuăm să vorbim pe tema celor doi. Ce scrie ea despre trădările lui A.,  în Creştetul aisbergului etc. Apar două doamne foarte în vârstă, cu buchete de flori (dar când vine vorba de scriitori în vârstă trebuie să adăugăm: prăpădiţi, ca vai de ei, abia trăgându-şi sufletul...), probabil prietene de-ale Constanţei, F. îmi spune că una este Mariana F., cândva prima soţie a lui Ion Nicolescu (pe când nu era nebun...). Iar cealată este o doamnă de la secţia Proză, (cunoscută mie din vedere: dna Marin?). Merg la catafalc, se închină, pun florile, vin de se aşează pe scaune lângă noi şi îşi spun una-alta, în şoaptă. Cum şi noi, în şoaptă, povestim despre Constanţa, despre Adrian...

Cele două, după ce au ieşit în curte, probabil ca să fumeze, revin pe scaune, mai stau o vreme şi dau să plece. Să plecăm şi noi?, mă întreabă F. Să le lăsăm pe ele, mai stăm, poate între timp mai apare cineva. În sensul de a asigura un fel de permanenţă la catafalc. Ceea ce nu se realizează. Ne ridicăm, în sfârşit, mergem la sicriu, - unde eu mai venisem de câteva ori, să o privesc de aproape, în speranţa că aş putea dezlega cine ştie ce enigmă... dar cum?! - la a doua apropiere mi s-a năzărit că percep o tresărire - nu era decât lumina căzând din spate, aruncând umbre derutante pe chipul poetei -,  şi m-a surprins faptul în sine că nu i se vedeau mâinile - un colţ alb tras până pe piept, iar iconiţa plasată mult mai jos - de ce să nu i se vadă mîinile, cele cu care a scris vreme de 6 decenii... mâinile pe care aş fi vrut neapărat să le privesc, să obţin o ultimă atingere...

O întrebăm pe tânără când şi unde va avea loc înmormântarea. Slujba mâine după ora 12, la biserica Boteanu, iar înmormântarea pe la 14-15, la Bellu Evanghelic, deci peste drum, unde probabil familia are loc de veci. Şi, pentru că suntem aşa de aproape de această fată cu deosebire frumoasă, o Floare-Albastră din poveste, de-o gingăşie şi sensibilitate aproape nefirească, îi spunem că o cunoaştem pe Constanţa încă din studenţie... Etc Etc, reluăm mai tot ce vorbisem între noi, oarecum ca spre a fi reţinute de fata-îngeriţă..., în vreo filă a memoriei... (Dar nu este acesta sensul Priveghiului de la căpătâiul celui decedat? Să spui despre el tot binele dintr-o viaţă, oarecum ca spre a i-o face să plutească, acea viaţă deja dusă, încă o dată, prin faţa ochilor?!)

Îi spun, la plecare, acestei fete-îngeriţe: Noi chiar am iubit-o pe Constanţa.  Fata mă apucă spontan de braţ. Tremurăm împreună. Mă desprind, însă simţind că un lucru foarte important rămâne în sufletele noastre.

Alţi scriitori:

Al. Grigore, n. 1941

Liviu Rebreanu, n. 27 noiembrie 1885 - d. 1 septembrie 1944.

Ion Mircea, n. 1947

Corneliu Moldovan, m. 1952

Anişoara Odeanu, m. 1972 

Poezia zilei: Ion Mircea, n. 1 sept. 1947

Cu vremea și ochii tăi

Cu vremea și ochii tăi vor ajunge
două mari întunecate păpădii.
Mai ușor aluneci întru nemișcare
dacă adormi cu fața către cer
auzind
și golurile dintre lumi.
Dar ulmi cu pielița subțire
ca în ureche la miei
mestecenii de sticlă gri
când se întinde-n somnul tău Etherul
și nu-l mai poti opri.
Cu vremea și ochii tăi vor ajunge
două mari întunecate păpădii.


 Altădată pe colț

Altădată pe colț ardea o lumină,
acum nu mai aflu nici colțul, nici lumina aceea,
s-au retras in mine pentru a trăi eu de-a pururi intr-o lume fără de
colțuri, vedeți, spun eu zilnic, trăiam intr-o lume fără de colțuri, nici stelele nu au colțuri decât in privirile noastre și nu o dată ne-nchipuiram o stea din care-ncolțeste un corn de
licorna si-n zori răsturnându-ne din așternutul fierbinte cu cornul ei de
licorna.

Trăim intr-o lume in colțuri.
Primesc
de o vreme in vis scrisori de la sfera,
imi scrie cu mari cisoide si sori că totul e bine,
că nu e moarte pe lume in stare să cuprindă sfera,
care sănătate si fericire mi le dorește și mie.
Aerul pur
si abstract din triunghi
vești solidare-mi trimite si el,
ce-ar fi fost fără mine
Ochiul lui
Dumnezeu,
zice el,
ce-ar fi fost si-acel instelat
El
Gahel?
Le citesc
scrisorile-n vis
intr-un ungher de grădină, pe-o bancă din lemn de mesteacan
si pe steaua mea indepărtată e o zi senină, desăvârșită
pentru pescuitul cu cireșe sau spini.
in sfarsit, nu-i asa?
orice lumina e umbra unei mai mari lumini.
Trăim intr-o lume fără de colțuri.
Altădată pe colț ardea o lumină. 

 

Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 2003

11 ian. Soseşte Gelu, îl aştept la aeroport. Avionul întîrzie o oră, vreme dificilă în toată Europa. Gică, venit cu cîteva zile mai devreme, ne aşteaptă la garsonieră, a avut diverse lucrări; îl ajutăm să fixeze galeria şi perdeaua. Îi aduc pe amîndoi la masă la noi. Pe drum, diverse poante, eu exclam: Dacă aţi şti cîţi ani mi-au trebuit ca să învăţ să mă port firesc! Tata, din instinct, s-a descurcat mai repede şi mai bine. Gică ne spune că e mîhnit pentru că Bobi nu are şi nu va avea copii.

18 ian. Multe s-au întîmplat în ultimele zece zile, destule am să uit, toate au trecut. La Radio, pe cel mai mare polei din ultimii 28 de ani, mergînd numai pe carosabil, ca să iau înregistrarea de la Viorica Ghiță Teodorescu. În hol mă aşteaptă şi Puşa Roth, urcăm la 3, îi dau o carte dnei Roth, care se arată interesată să facem o emisiune de o oră, spre sfîrşitul lunii. Îl amorsez în acest sens pe Corjos şi pe Ţone, iar Lidia va participa şi ea. Duc cărţi Constanţei B. şi lui Alex Şt., altele lui Grișa Gherghei şi Ion Iovan, una la Realitatea, pentru Cristoiu şi în fine, Alinei Marc la Albatros, cu care ocazie Geta D. îmi promite că romanul meu merge la tipar cu primul val. Muntenescu nefiind la redacţie, las pe marţi discutarea copertei. Alina M. mă văzuse la TV Cultural, deci era prevenită asupra lansării. Trec şi pe la Contemporanul, îi las o carte Aurei Christi, ea nefiind acolo. După cîteva zile de la predarea plicului (îi scrisesem şi cîteva rînduri chiar pe plic), Cristoiu nu dă nici un semn. La drept vorbind, nici n-ar fi avut timp să o parcurgă. Sugestia cu Cristoiu a venit de la Radu F. A., care nici el nu reuşise să se uite pe carte. (Paranteză: în holul de la Minister, tocmai trecea spre ieşire R. Th., încotoşmănat, încăciulat, aşteptam la lift cu încă un domn şi am rostit destul de tare: Neruşinatul! Insul de lîngă mine a tresărit. Ar fi tresărit oricine, nu însă şi dl ministru, singurul care dintre cei aflaţi în hol nu era curios să ştie cine a fost numit neruşinat. Ceilalţi avînd dubii, şi numai dl ministru ştia sigur despre cine e vorba. Nu şi-a mai întors preţiosul cap. Aş scrie un pamflet pe subiectul ăsta.)

Va urma

 
Ion Lazu - Fotografii cu scriitori 

Daniel Drăgan, 2010

Ioan Cărmăzan și Constantin Stan, la Clubul de proză, MNLR

Adrian Munteanu, 2010.

Florentin Popescu, Rm. Sărat, aug. 2010.