Scriitorul zilei: Sanda Movilă,  n. 15 decembrie 1900- d. 13 septembrie 1973

       

   

 Fiica unui mic negustor argeşean, s-a născut în comuna Cerbu, a urmat Literele şi Filosofia la universitatea din Bucureşti, secţia română-franceză, după care a devenit funcţionară la Ministerul Învăţământului Public, ocupându-se de editura casa Şcoalelor. Soţia lui Felix Aderca, temperament năvalnic, în largă desfăşurare, ceea ce pe parteneră a aruncat-o în umbră.

 A debutat cu poezii şi a frecventat cenaclul Sburătorul, Eugen Lovinescu schimbându-i numele din Maria Ionescu în Sanda Movilă.  Face parte dintre cele 6-7 prozatoare care s-au afirmat în Interbelic, dar dintr-un motiv sau altul nu au avut receptarea cuvenită, excepţie făcând H.P. Bengescu. Fire retractilă, nerăzbătătoare, a scris romane în care dragostea sau mai exact erotismul, sub forme neobişnuite, ciudate dacă nu de-a dreptul morbide, este tema centrală, determinând desfăşurarea epică, îndeobşte cu finaluri crâncene: sinucideri, omoruri, nebunie, declasare etc.  Adolescente care iubesc simultan doi băieţi, iubiţi morţi pe front, răzbunări din dragoste, adultere, mutilări sufleteşti şi automutilări, toate pe fondul ravagiilor pe care le-a pricinuit Primul război, dar şi neînţelegerea, lipsa de comunicare, neîncrederea în sine şi în partener, toate acestea analizate credibil, însă fără anvergura care să le facă interesante pentru publicul cititor din generaţiile succesive.

Opera literară:  Crinii roşii, 1925; Desfiguraţii, 1935; Nălucile,  1945; Călătorii,  1946; Marele ospăţ, 1947; ediţia (Viaţa în oglinzi), 1970; Fruct nou, prefaţă de Octav Şuluţiu, 1948; Pe văile Argeşului,  1950; O vară la Şipotul Fântânilor, 1957; Neuitatele călătorii, 1958; Câte se petrec pe mare, 1962; Versuri, prefaţă de D. Micu, 1966; Desfiguraţii. Nălucile. Viaţa în oglinzi, ediţie îngrijită şi prefaţă de Eugenia Tudor-Anton, 1990.
Citiţi mai mult:  http://www.crispedia.ro/Sanda_Movila
 http://agonia.ro/index.php/author/0033105/index.html
 http://www.observatorcultural.ro/Povestea-prozatoarelor-din-interbelic*articleID_26144-articles_details.html

Alţi scriitori:

Mihai Stoian, m. 2005

Elvira Bogdan, n. 1904

Edgar Papu, n. 1908

Eugen Schileru, n. 1916

Sergiu Al-George, n. 1922

Ioanichie Olteanu, n. 1923

Poezia zilei
ion lazu: Sonetele verii 

Flori Lidiei!

Flori pentru Lidia! Numai atâta zic  

Atunci când mă opresc la florărese. 

Şi ele-ntind buchete pe alese

Din toate  să-l aleg pe cel mai şic!

Nu-s vorbe căutate, să le-adun,

Din glasu-mi florăreasa înţelege

Că Lidia-i o floare. Şi-mi alege

Flori minunate pentru ea, duium.

Ce tare s-ar mira dacă i-aş spune

Că Lidia iubeşte flori de-a rândul:

De spin, de boz, ce-ţi amărăsc şi gândul

Da-i amintesc de-a satului minune...

Că nu-i mireasmă mai îmbătătoare

Decât copilăria, sfântă floare.

29 august 2011.

Ce-i e sonetului...     

Pe-un sfert de coală, ba pe o optime

Îmi scriu sonetul. Şi ce bine-ncape!

Am doar un pic de grijă – să nu scape

Peste răscol chiar Rima printre rime...

Cam asta fac. Prin casă-s o mulţime

De coli rămase din mai vechi etape.

Le-mpăturesc, le tai, le pun în mape –

Într-asta sunt deja la înălţime.

Ce-i e sonetului să-şi toarne forma

Lui genuină-n ăst chenar selectus,

Scornit de omenescul intelectus

Spre-a împăca informul şi cu norma...

Că azi, când ştiu la rime cum stă treaba,

Sunt numai bun de-ntors pe arii pleava...

29 august 2011.

Tăcerea

Să fie-o admiraţie subită

Motiv pentru tăcerea-ţi obstinată,

Faţă cu avalanşa-mi declanşată

De poezii sclipind ca-ntr-o pepită?

Să fie au respectul ce-l implică

Ăst autore, muşchii când şi-arată

Şi dând sonet după sonet pe dată,

Un soclu de-azi pe mâine îşi ridică?

Sau e perplexitatea: Cum adică,

Un ins ce tace zece ani pe-o rimă,

De-odată dă la spate, anodină

Tăcerea lui, şi-n scări grozav s-ardică?

Sau totuşi e invidia robustă,

Mereu aceeaşi: rece, justă, frustă...

29 august 2011.

Un răspuns poetului Ion Murgeanu: Despre sculptorul George Apostu

Prietene Poet Ion Murgeanu, mă bucur că la re-lectură poezeaua mea Apostu, datând de prin 2011, îți face o mai bună impresie. Se pare că așa stau lucrurile în privința poeziei: unele la recitire te lasă rece, altele dimpotrivă...

Acum despre Apostu, al cărui nume nu întâmplător apare în sonetina mea: În colțul opus pieței Rm. Sărat ot Balta Albă, unde și Dumitale ți-au lucit ochii în tinerețea de poat năzdrăvan, cum singur zici, deci la intersecția cu Camil Ressu (care și dânsul s-a pricopsit cu o statuie ridicată anul acesta) se află o statuie de Apostu, ea datează din 1972 și acum, copacii din preajmă și bostechii revărsându-se, statuia e mai mult ascunsă decât la vedere.(I-am făcut niște fotografii, numai de le-aș găsi prin foalele internaute...). De aici sugestia din poezeaua mea, despre valorile ascunse, despre operele ignorate de concitadinii noștri.

Este una din sculpturile din cea de a doua perioadă creativă a lui George Apostu, când se  specializase - ”clasicizase” în sculpturi pe tema Tatăl și Fiul, o idee consistentă, nu numai pe linia tradiției ci și cu implicații religioase, de data asta. Și nu e doar o supralicitare a exegeților, căci am fost pus pe urmele unei sculpturi de-a sa din Cimitirul Sfânta Vineri/ Calea Griviței, unde și prietenul sculptor Constantin Popovici își are monumentul, ridicat mai întâi pentru părinții săi Ion Grigore Popovici -sculptor împușcat de sovietici în 1946 - și Nadia Popovici, pictoriță. 

O altă cruce ridicată de Apostu, de data asta pentru un prieten scriitor se află în Cimitirul Bellu, am dat de ea în drumurile mele spre mormântul lui Mircea Ciobanu... Și vor mai fi și altele pe tema Tatăl și Fiul, prin București, prin țară, la Măgura, în străinătățuri,, căci sculptorul Apostu era de neoprit, de neoprit... I-am văzut o retrospectivă de grafică la sala de la etj. 4 a Teatrului Național, organizată probabil de Mihai Oroveanu. O expoziție din care nu lipsea sarcasmul artistului, cum zici. Popovici era bun prieten cu Apostu, îmi pare că l-am cunoscut, dar nu voi face referire la asta. În perioada pariziană, a fost bun amic cu George Astaloș, care mi-a arătat la el acasă o colecție de grafică Apostu. Am înțeles că deținea toată grafică lui Apostu. Unele piese le-am revăzut în apartamentul lui Astaloș din Capitală, blocul Spicul etj.V.  În astă primăvară am fost la înmormântarea lui Gigi Astaloș. Îmi e imposibil să spun în posesia cui au ajuns desenele lui Apostu. Oricum la Paris artistul nu a decăzut, ci doar a murit, la doar 52 de ani!. Municipalitatea îi donase un atelier... Postum, la Bacău există un Centru Cultural Apostu, cu expoziții în aer liber (are și C. Popovici o sculptură acolol, o lacustră din 1991); un muzeu și alte înlesniri culturale. Măcar de-ar avea și alți mari sculptori de-ai noștri norocul unor edili înțelepți și generoși precum cei din Bacău...

Cu bune gânduri, Lazu

Ion Lazu - O pagină de Jurnal 2003
19 o2. Scriu Georgetei, trec pe la Ţone, promite că vineri  începem lucrul la tirajul romanului. Miercuri citeşte la cenaclul Euridice, mă roagă să vin să văd cum îl foarfecă nouăzeciştii. Spune că a vîndut cinci cărţi Veneticii de acasă. Vorbesc la telefon cu Ion Ungureanu, amabil, nu au nici un fond pentru anul ăsta, n-au onorat niciuna dintre promisiuni, în principiu ar putea comanda cam 200 exemplare. Unde n-ar da Dumnezeu! Se fac restructurări, vor deveni Institutul Român etc, poate vor fi fonduri; acum toate fondurile s-au dus pentru extinderea Tv în Basarabia, lucrarea nu s-a făcut, banii se întorc la buget. Nu-şi pot achiziţiona nici măcar cărţile scoase la propria editură. Asta pentru că lăudasem apariţiile lor la Ed. Fundaţiei Culturale. S-a interesat de lansarea mea, îi spun, îi pare rău că nu a putut veni. Cartea este foarte frumoasă, o are chiar acum în faţă. Poate la anul, se face bugetul prin august, să reluăm discuţia atunci. Zic: N-am scris cartea asta pentru un an, ar fi bine dacă aţi putea să mă ajutaţi măcar la anul...

De dimineaţă, Lidia se înghesuie în mine, să mai picotească cinci minute şi mă întreabă: Oare de ce ne este aşa de bine? Eu: Chiar nu ştii de ce? O las să se gîndească un timp. Apoi adaug:  Pentru că noi merităm asta. Mai stăm aşa un timp, apoi mă ridic din pat, o las să mai adaste olecuţă, fac asta mereu, chiar dacă nu am vreo urgenţă: numai ca să nu se simtă frustrată că trebuie să alerge la slujba ei.

Va urma

Fotografii...cu scaieți... Florile Lidiei.