Scriitorul zilei: Costache Olăreanu, n. 1 iulie 1929 - d. 23 sept. 2000

       

      

Huşean prin naştere, în anii războiului familia se strămută la Târgovişte. Acolo  se naşte o prietenie literară de o viaţă cu târgovişteanul Mircea Horia Simionescu şi cu Radu Petrescu, acesta bucureştean, ajuns  sub Turnul Chindiei din aceleaşi motive. În anii 1947-1948, veniţi toţi trei la Bucureşti, C. O se înscrie la Facultatea de Pedagogie-Psihologie, ceilalţi doi la Litere şi Filosofie. Pun la punct o nouă abordare literară, ce va premerge la noi postmodernismul; desigur în totală nepotrivire cu linia oficială, proletcultistă. De fapt cei trei tineri literaţi, simţind ostilitatea cu care  poate fi primită o astfel de literatură, jură să debuteze după împlinirea vârstei de 40 de ani. Vor debuta, precum promiseseră: în 1968 Radu Petrescu, în 1969 Mircea Horia Simionescu iar C. O abia în 1971. Fiu de fruntaş ţărănist huşean, tatăl acestuia este arestat şi face Canalul; eliberat, din nou arestat. Fiul se duce la Cluj ca să-ţi facă ultimul an de facultate. Va fi instalator, angajat la Biblioteca Centrală de Stat, va trece metodist la Ministerul Învăţămîntului. Îndepărtat şi de acolo, în 1982, când cu mişcarea transcedentală.  După 1989 devine Consilier cultural la primăria Capitalei. Cel mai talentat din grup fiind Radu Petrescu, cel mai laborios M.H.S., iar C.O. cel cu mai mult umor.  Scrierile sale, culegeri de proze scurte, romane şi confesiuni, s-au bucurat de o bună receptare critică şi de un mai bun succes de public.

Opera literară: Vedere din balcon,  1971; Fals manual de petrecere a călătoriei,  1982; Lupul şi Chitanţa, 1995 .  ROMANE. Confesiuni paralele,  1978; Ficţiune şi infanterie, 1980; Avionul de hârtie, 1982  Cvintetul melancoliei, 1984; Cu cărţile pe iarbă, 1986; Dragoste cu vorbe şi copaci,  1987; Sancho Panza al II-lea, 2000 .JURNALE, CONFESIUNI. Ucenic la clasici,  1979 (vol. reeditat în 1998, ); Poezie şi autobiografie. Micul Paris,1994. 

Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Costache_Ol%C4%83reanu

 http://www.observatorcultural.ro/Ne-a-parasit-Costache-Olareanu*articleID_4993-articles_details.html

ion lazu: Odiseea plăcilor memoriale 

5 iunie 2007: (...) Pentru Costache Olăreanu, pe urmele indicaţiilor lui Mircea Micu, ajung pe Bdul Braşov, merg printre blocuri, intrările sunt prin spate, numerele pe cealaltă parte... caut îndelung acel E-13 despre care nimeni nu-mi poate da o informaţie, în fine, revin la bulevard, adresa este un bloc colţ cu aleea Bucşeneşti. Sun, urc, o doamnă străvezie, cu mari probleme, îşi pune aparatul auditiv (cele două proteze auditive) ca să ne înţelegem, îmi dă datele scriitorului 1929-2000, aici au locuit începând din 69. Bibliotecă aleasă, cărţi de clasici dar şi Cărtărescu, tablouri pe sprânceană, dintre care îi recunosc îndată pe Florin Niculiu, Rodica Iacob, Spiru Vergulescu. Am în vedere că a fost consilier cultural la Capitală, după evenimente. O caricatură de o colegă de la B.C.S., un portret de Marin Sorescu, O farfurie de Horezu, o icoană pe sticlă, un minitablou Paul Gherasim, cu care a fost coleg. Un tablou şi de la Petru Vintilă. Tablouri primite la ziua lui, strecoară soţia. Spiru Vergulescu a căzut la pat, a fost nevoie de o menajeră. Ea e prietenă cu soţia nevăzătoare a lui Spiru V., de fel din Slatina, binecunoscut şi mie. A făcut o donaţie imensă de carte la Huşi, ce-a mai rămas e în neorânduială, se scuză doamna O. Dar ce fac eu în timp ce-i zâmbesc doamnei? Încerc să mi-l imaginez pe autor, în mediul lui casnic, unde a existat şi a încropit himere şi a scris doar o câtime din ce-ar fi vrut. Unde este omul înalt, grizonat, impozant, cu prestanţă de magistrat? O lupă de citit pe măsuţă. Şoricarul într-un colţ. Coborâm împreună, căutăm locul pentru placa memorială. Vizibil şi pe cât se poate mai sus.

4 septembrie 2007 (...) : Plecăm înapoi spre Pţa fostă Moghioroş, dau telefon dnei Olăreanu, deşi ora e cam nepotrivită, ajungem prin spatele primei linii de blocuri înalte, dânsa coboară, găsim la vecini o scară, în preajma intrării nu este nici un loc propice,  proptim lunga scară de perete şi, potrivindu-i nişte lespezi de beton la bază, cu oarecare dificultate săltăm placa sus de tot şi o fixăm acolo. Două fotografii cu doamna şi cu placa pentru scriitorul Costache Olăreanu, săru-mâna! şi plecăm în grabă. De acolo numai pe linia lui 41 până în Pţa Crângaşi, unde ne despărţim şi eu cobor la metrou.

Alţi scriitori:

V. G. Paleolog, n. 1891

A. M. Sperber, n. 23 sept. 1898 - d. 3 ianuarie 1967.

N. Breb Popescu, n. 1942 

Poezia zilei
Ion Lazu, Sonetele verii

Apariţie     

Venea-venea şi nu-mi venea a crede

Că-atâtea frumuseţi veneau de-o dată

Şi-ntruchipând o-npodobită fată

Ce către mine pas cu pas accede

Venea-venea şi nu-mi veneam în fire

Că părul, chipul, gâtul lung şi sânii

Şi talia şi nurii, ah! păgânii

Săltau sub pânza-n freamăt, în neştire...

Păşea mirific, dureros-prezentă

Şi când cotind, mi-a dispărut, ce lentă

Venea-napoi o doamnă, prea-trecută.

Din dreptul meu, doar o privire mută

Mi-a aruncat... dar cât de elocventă!

31 august 2011.

Răvaşe   

Sfârşit de august însorit. Amiază.

Cad frunzele cu faţa-n jos, corecte

Cum cărţile de joc, de circumspecte

Mâini împărţite, care nu trişează.

S-a răzleţit doar una, parcă trează

Cotind prin aer, trasă ca pe sârmă

Lăsând pe sus o zigzagată urmă –

Ca-n fine, peste cartea mea să cază.

O am închis, precum în ani ce fură,

În file strecuram răvaşe tandre

Ce le-adresasem unor copilandre,

Pe când nu comiteam... literatură.

Mesaje-n vânt, de  nimenea citite...

Precum e cel ce Toamna mi-l trimite.

31 august 2011

Ion Lazu - O pagină de Jurnal 2003

22 martie. De pe 20 noaptea a început războiul anglo-american înpotriva regimului lui Saddam H. din Irak. Noi implicaţi prin oferirea spaţiului aerian şi a aeropertului din Mihail Kogălniceanu ca bază de pre-poziţionare a trupelor americane; idem portul Constanţa. Se iau măsuri de întărirea pazei împotriva actelor de terorism; cîţiva irakieni au fost expulzaţi. Au existat şi la noi demonstraţii de protest împotriva soluţiei de rezolvare prin război a conflictului, ele continuă în toată lumea. Grav este că s-a spart consensul Uniunii Europene, al ONU şi al NATO, prin veto-ul Franţei, Germaniei, Rusiei şi Chinei. (Aflu că americanii au avut o atitudine de embargou faţă de Irak, irakienii au început să trăiască mai rău, de asta a profitat Saddam învinuindu-i pe americani, dar au profitat şi Rusia, China şi Franţa, care au făcut investiţii – iar acum îşi văd interesele ameninţate…). La 2 zile după debutul ostilităţilor e clar că americanii vor cîştiga, dar e la fel de clar că motivul declanşării a fost fals, propagandistic, susţinut ca atare în faţa întregii lumi: Irakul nu deţine arme de distrugere în masă! Deja specialiştii noştri militari o afirmă sută la sută. Deci Bush ştia clar asta şi totuşi a atacat, sfidînd pe toată lumea! Turcii şi ei, deşi nu au acordat spaţiu de deschidere a unui front american la ei, pierzînd recompensa promisă, au deschis ei înşişi front în nordul Irakului-Kurdistan, în interes personal, preîntîmpinînd formarea unui stat curd. Ni s-a promis intrarea sigură în NATO, ni s-a promis regim economic favorizant, inclusiv participarea la reconstrucţia economică de după război a Irakului. În dimineaţa asta îl aud pe un preot binecuvîntînd trupa militarilor români, vorbind de biserică, de chemarea patrie etc., necum de faptul că violenţa e incompatibilă cu spiritul credinţei creştine, măcar în secolul XXI… Ce să mai zici?!

Dumineca trecută Lidia vine sictirită, rău induspusă, aflu că Florica a luat-o de la uşă precum că eu i-am insultat părinţii, făcîndu-i nevolnici, vrea să mă dea în judecată, nici mai mult nici mai puţin. Şi repetă asta de cîteva ori. Absurdul în carne şi oase… Cînd sensul celor scrise e cu totul altul, exact opus.  E un sens biblic, la o adică, oricum profund uman: Vera, cu atîtea greutăţi şi nenorociri pe cap, priveşte tabloul Ivanei, mama Lidiei şi îşi dă seama că există de fiecare dată oameni care au dus-o mult mai greu ca noi, s-au chinuit şi mai mult, au pătimit; mama Lidiei, mai tînără ca ea, deja moartă de cinci ani! A crescut 6 copii şi a avut grijă şi de fraţii mai mici ai soţului Marin. Or, probabil că astea au supărat-o de fapt pe Florica, pînă mai ieri entuziasmată la culme, nemaioprindu-se din laude: faptul că am vorbit-o de bine pe Ivana şi faptul că Florica însăşi a fost ajutată de Ivana. Nu, ea a plecat de acasă la 14 ani!  Dar până la plecare? Apoi Sanda îmi spune că are o fotografie cu Florica pe la 18 ani îmbrăcată şi încălţată cu lucruri făcute de mîna Ivanei. Că tatăl ei n-a fost nevolnic, ci a muncit pînă în ziua morţii. Bine, fie, dar altceva m-a interesat pe mine, ăsta e un roman nu un document de familie; să nu mai vorbim că bătrînul a murit acum 45 de ani şi că nu i-am dat numele şi că nu există absolut nici o şansă să se mai scrie vreodată despre el, oricum un anonim care a rămas un anonim și upă ce am scris despre el…. El nici nu este un personaj în romanul meu, ci un mijloc prin care eu am pus în pagină o idee de-a mea: că de cîte ori te simţi copleşit de greutăţi trebuie să te gîndeşti că există pe lume alţi oameni care se chinuie şi mai tare… Scîrbit de aceste ifose. Iar fratele isteţ Cornel, ca să pună gaz pe foc, îi spune Floricăi: Nu e de vină Ionu, ci vipera aia de Lidia, care i-a băgat în cap aceste enormităţi! Bunicul era grozav, îmi arăta stelele etc. Ce are una cu alta? Or, le spun  celor trei, mai ieri, la V. acasă: Pe tata l-am făcut beţiv şi curvar, despre bunicul dinspre tată ce să mai zic, a dus familia de rîpă, Timofei a avut o fată cu ţiitoarea lui, etc., etc., iar cel mai rău am scris chiar despre mine, precum că nu i-am ajutat niciodată pe ai mei, m-am dus la de-a gata. Or, e de crezut aşa ceva, că nu i-am ajutat chiar deloc? Nu, desigur; dar cînd ai tăi dispar, îţi pare rău că nu i-ai ajutat mai mult. Ca să subliniez asta, ca sentiment general al fiului către părinţii care nu mai sunt, am scris că nu i-am ajutat cu nimic. Deşi i-oi fi ajutat, cât de cât. Dar cine să înţeleagă faptul că un roman funcţionează după alte legi decît relaţiile dintr-o familie?! Cîte prejudecăţi ne îmbîcsesc raţiunea! Aceste rubedenii prin alianţă, departe de a se bucura de carte, departe de a o aprecia valoric şi să fie flataţi că în familia lor se prenumeră un scriitor (ba doi, cu Lidia, autoare de 3 cărţi), în loc să mă felicite, simplu, camaradereşte, să mă încurajeze sau să mă vorbească de bine, măcar de formă, fiindcă asta dă bine în general, găsesc cu cale să-mi caute pricină precum că le-am jignit părinţii, bunicii, persoane ieşite din scenă acum 4 decenii. Să te cruceşti...

Sanda spune: N-am sesizat că ai scris ceva rău despre bătrîn…  Se prea poate, nu era vorba decît de un singur rînd. În schimb, tot ea s-a ofuscat că am făcut-o pe Ivana analfabetă. De ce mi-a venit să scriu aşa ceva, chiar dacă e adevărat?!  Tocmai ca să arăt că era mai chinuită şi mai năpăstuită decît mama mea. Dar ne întoarcem la aceeaşi discuţie…

După ezitări şi după ce-i şoptisem Lidiei că nu este cazul să mă laud în faţa familiei, le arăt totuşi cronica literară la Veneticii, Ion o citeşte, remarcă faptul că e scrisă cu intenţia de a stîrni interesul. Nu-i plac cronicile care se apucă să-ţi povestească intriga romanului. Nici Lidiei, nici mie. Îmi strînge mîna. Tot e ceva.

Va urma

Fotografii...