duminică, 31 august 2014

Scriitorul zilei: Radu Petrescu, n. 31 aug. 1927 - d. 1 febr. 1982     

   

Bucureştean prin naştere, dintr-o familie de funcţionari, începe şcoala primară în Capitală dar o termină la Târgovişte, unde părinţii se mutaseră în 1936. Va urma liceul Ienăchiţă Văcărescu, 1938-1946, după care se va înscrie la Litere în Bucureşti, cu licenţa în 1951. În 1942 rămăsese orfan de tată. În 1944, ca licean, începe să scrie un jurnal; se adună cu alţi adolescenţi într-un cerc literar care mai târziu va fi cunoscut ca Şcoala de la Târgovişte,  cuprinzându-i pe Mircea Horia Simionescu, Tudor Ţopa şi căreia îi este atribuit şi Alexandru George. Din 1951 devine profesor la Petriş-Bistriţa, strămutat în perioada 1953-1954 la Prundul Bârgăului, după care va renunţa la profesorat, revenind în Bucureşti şi angajându-se la Institutul de Statistică 1955-56, de unde trece ca bibliograf la Institutul hortiviticol Băneasa, până în 1967.
Debutând cu poezii ca licean, va renunţa peste 2-3 ani, căci se dedică lucrului la jurnalul său, care îl va face cândva celebru, considerat în final drept unul dintre cei mai mari diarişti dar şi prozatori ai vremii sale. Retras, modest îmbrăcat,  dificil de abordat, dar conştient de înzestrarea sa,  foarte citit, cu acces la literatura franceză şi engleză parcurse în original, la curent cu marile mişcări înnoitoare din literatura vest-europeană, cărţile sale, pe întinse porţiuni cu text inadmisibil pentru cenzură,  nu au apărut nicidecum în ordinea în care au fost scrise. Mai corect ar fi să afirmăm că îşi scria romanele în paralel cu ţinerea asiduă a jurnalului şi că însăşi substanţa diaristică este aglutinată în textura romanescă, în acelaşi timp, scrierea romanelor devenea subiectul atenţiei sale speciale în notaţiile diaristice - o formulă pe care a perfectat-o în deplină cunoştinţă de cauză şi care l-a consacrat.
A făcut o impresie deosebită în momentul apariţiei sale Matei Iliescu, un roman de dragoste, nicidecum anecdotic, ci având în centru descrierea perechii arhetipale, într-o relaţie romantică, consemnând apropierea, plenitudinea, destinderea-oboseala în iubire şi declinul acesteia. Îmbinând în mod singular virtuţile finului analist cu cele ale eseistului, proza lui Radu Petrescu, mare iubitor al artelor plastice - al picturii cu predilecţie (el însuşi practicând arta penelului), cu ceva din maniera admiratului Th. Pallady, ieşită la lumină integral abia la decenii după dispariţia fizică a autorului, a constituit un punct de plecare al tinerilor care intrau în literatură ca „generaţia optzecistă”. De reţinut chiar faptul că ştafeta a putut fi transmisă nemijlocit unor aspiranţi precum Gheorghe Iova, Gheorghe Crăciun şi Mircea Nedelciu, de la care aceştia s-au revendicat mai apoi.
N. Manolescu vede în R.P. un autor cu deosebire interesant, un stilist perfect. "Roman admirabil", Matei Iliescu este "romanul unei iniţieri erotice şi, în acelaşi timp, romanul naşterii şi morţii unei iubiri". Un rafinat analist, "analiza devine palpabilă, ca şi cum sufletul ar fi atins delicat cu vârful degetului...". Se fac trimiteri la Turgheniev, Hamsun şi Ibrăileanu, cu Adela sa. . Gesturile şi trăirile celor doi  "au înscrise în ele, ca într-un filigran, un plan mai adânc...". Diaristica autorului este "un jurnal al vieţii interioare", "o foaie de temperatură morală". La finalul prezentării, se întrevede o creştere a receptării operei lui Radu Petrescu, chiar prin comparaţie cu Marin Preda, "dată fiind natura intelectuală şi elitistă a prozei sale".
La pol exact opus, ca în atâtea cazuri, se plasează receptarea lui Marian Popa, care punând în discuţie aceleaşi teme ale autorului discutat, găseşte de fiecare dată aspecte grav imputabile, la sfârşitul articolului despre R. P. rămânem cu imaginea unui scrib care nu s-a ocupat decât de banalităţile vieţii, trăite în regim de  mediocritate, iar romenele sale (Matei Iliescu mai ales) nu ar putea fi considerate reuşite decât ca o glumă, şi aceasta tot mediocră.
În ce mă priveşte,  pe la sfârşitul anilor 70 şi după aceea am căutat mereu prin librării şi biblioteci cărţile lui Radu Petrescu, autor apărut ca din senin. Când le obţineam, consideram asta ca un noroc personal. Practic nu-mi dau seama dacă există un alt scriitor român contemporan pe care să-l fi citit cu asemenea asiduitate şi cu enorm câştig formativ. S-a întâmplat să pierd în autobuz Părul Berenicei şi asta a echivalat cu o mică dramă. Am făcut imposibilul să obţin un alt exemplar, pentru ca lucrurile să reintre în normal. Oricum, a fost scriitorul meu preferat în anii optzeci. Nu sunt curios să aflu ce impresie mi-ar face astăzi reluarea acelor lecturi (cu sublinieri dezlănţuite, vezi-bine), dar ştiu cât de importante au fost pentru mine, care începusem să scriu proză şi în paralel ţineam un jurnal.

Opera literară: Matei Iliescu, roman, (1970);  Proze. Didactica nova. Sinuciderea din Gradina Botanica. Jurnal. In Efes,  1971; O singură vârstă, (1975); Ce se vede, (1979); Ocheanul întors (1977); Părul Berenicei (1982); Meteorologia lecturii (1982); A treia dimensiune (1984); Catalogul mişcărilor mele zilnice (1999);Ocheanul întors (Caiet jurnal, 1956), (2001); Prizonier al provizoratului (Jurnal 1957-1970), (2002)

Citeşte mai mult:  http://www.revista22.ro/articol.php?id=10706
 http://ro.wikipedia.org/wiki/Radu_Petrescu
http://www.autorii.com/scriitori/radu-petrescu/




Poezia zilei

ion lazu: Sonetele verii

Carrara  

Ay! Coala de hârtie-i mult profană,
Pe dânsa scrii şi ştergi a zecea oară
Cuvinte proslăvind ori de ocară
Cum îți dictează firea cea mundană...

Nu-i un altar şi nu e vreo icoană,
Ci loc de trecere... Şi-o largă scară
Pe care-ntr-una urcă şi coboară
O lume de cuvinte, calpă, vană...

Ay, coala de hârtie nu-i ca rara
Marmoră albă, cu textură fermă,
Unde se scrie gloria eternă,
Cum pe faimoasa piatră de Carrara.

Ci când în marmoră-ai săpat cuvântul,
Nu-l mai astupă colbul, Timpul, Vântul...

PS: Te-au învăţat aheii din Elada
Să  scrii în piatră, nu să scurmi zăpada...
28 august 2011.


Grăbitul        

Un om grăbit trecu pe lângă mine,
Care nici eu nu lâncezeam pe-alee,
Ci pritoceam la stanţe şi la rime
Tot patinând pe-o slovă, pe-o idee,

Tot încercând să potrivesc o cheie
În broasca firii mele din vechime,
Iar din priviri furam doar o câtime
Din ce Natura zeie vrea să-mi deie.

Dar simt că omul se opreşte-o clipă
Mai la o parte, sub un bec, îşi scoate
Carnet şi pix şi scrie câte toate –
Cumva el scrie ce gândeam, în pripă?

Sau sunt tot eu cel ce-mi scriam sonetul
Iar cel rămas mai colo e... dubletul?
28 august 2011


Alţi scriitori:
Dan Deşliu, n. 1927
G. Genoiu, n. 1933
Vlad Sorianu, d. 2004



Ion Lazu: O pagină de Jurnal, 2003

2 ian., continuare. Zice amicul V.: Da, recunosc, eu îmi oblig partenerii să mă asculte cînd povestesc. (Cu felul lui ţipat de a vorbi, ca la megafon, e chiar foarte greu să i te sustragi...) Eu: Nu aş face aşa ceva în ruptul capului. Cu ce drept? Mi s-ar părea un abuz de neiertat… Îi ofer omului textul şi el singur decide dacă vrea să-l parcurgă: integral,  fragmentar sau deloc! Însă repet: ei nu înţeleg sau nu pot să admită că din eclatantele lor povestiri despre beţii, chiolhanuri şi jocuri de cărţi, Dostoievski de-ai fi, nu poţi scoate chiar nimic, dacă nu foloseşti aceste anecdote doar ca pretext pentru alt fel de investigaţii, psihologice, puse şi acelea pe seama unor personaje viabile din punct de vedere litarar. Vezi în Război şi pace sosirea lui Rostov, beţiile cu ofiţerul Dolohov etc. Repetă că ăsta e tot comentariul lui despre cărţile mele – şi nimic mai mult - , pentru că de altfel noi am avut o ciocnire în 1981, după care el a luat hotărîrea să nu mai discute despre literatura mea. Zic: Mi-am schimbat de o mie de ori părerile în atîta timp, despre toată lumea - tu pe ce temei rămîi la interdicţia de acum 20 de ani? Da, rămîne. Ambiția mai mare decât simțul dreptății. Asta desigur pentru că îi e mult mai comod decît să spună că i-au plăcut sau nu cărţile mele, asta cere un efort de generozitate. De ce să nu tacă atunci cînd ar trebui să-l laude pe cumnatul lui?
Zic: De ce crezi că l-am chemat pe Ecovoiu să vorbească? E mai tânăr și nu-mi e nicicum prieten, n-am stat niciodată la o masă cu el. Pentru că tocmai terminasem minunata sa carte Sigma şi îl admir ca scriitor. Şi s-a dovedit că şi lui i-a plăcut cartea mea. La lansare, generalul venise deja ciupit, s-a agitat foarte mult, Lidia i-a şoptit să nu distragă atenţia celorlalţi, dar a taxat-o drept aeriană, transfigurată de emoţie pentru succesul meu. Că eu însumi eram în al şaptelea cer, că nu l-am observat cînd a apărut – ba i-am observat pe toţi, dar ce-ar fi fost să le fac semne tuturor colegilor, prietenilor? Că am vorbit prea încet, nu a auzit ce-am spus. Alţii au auzit, dar tu ai auzul foarte prost, de aceea şi vorbeşti aşa de tare, pentru că nu te auzi bine. Ba nu, el vorbeşte tare pentru că era obişnuit să se adreseze soldaţilor, opt sute de oameni… Încerc să-i spun ce a afirmat Blandiana, pentru că nici el n-a fost de faţă, nici Lidia sau Săndica nu au auzit, ele fiind plasate în hol, la trataţii. Încerc de cîteva ori la rînd, îl atenţionez că nu e vorba decît de trei fraze – dar nu-mi dă răgaz să spun aceste lucruri foarte importante, cu greutate. Limitează totul la ce-a văzut şi a spus el. Încît s-ar putea crede că a fost lansarea lui, iar nu a mea...
V. vrea să scrie un fel de istorie paralelă, a lui, în care el şi numai el ca persoană hipertrofiată este şi va fi mereu vioara întîi. Însă el nu produce decît o avalanşă de fraze prezumţioase, care vai, zboară… Scripta manent! Asta ştie şi el şi ăsta pare să fie lucrul care îl terorizează…
Venisem să vizionăm caseta, curioşi ce şi cum, la o adică să ne şi bucurăm, în relaxare, ca după un prea lung efort... Plecăm de acolo sîcîiţi, după aproape cinci ore de vorbe barbotate, eu: oprimat, sictirit, hotărît să mă ţin cît mai departe de acest ins rău-intenționat. Scriitorul tace, el are treabă. Şi încă un lucru trist: Numai între rude eşti nevoit să suporţi stresul acestor dilatări de personalitate, rezultat al frustrării (de ce mi-o ia ăsta înainte?) sau al altor calcule, şi să asişti la atîta incontinenţă verbală. Un străin, dacă mă copleşeşte verbal, îl las şi plec urgent, la ale mele! Şi toate astea de parcă noi, eu mai ales, i-am contesta calităţile. Nu i le contestă nimeni, însă V. nu se mai satură evoluînd pe scena clanului, vrea mereu succese, proliferarea succesului pe plan local!
În această după amiază, ca să ne eliberăm, o plimbare în parc, vedem copaci minunaţi, o adevărată surpriză!, apoi peste o sută de raţe sălbatice pe lac, Lidia a numărat cu încîntare 109…, trecem într-un loc pe gheaţă pînă pe celălalt mal, cu emoţii, sub paşi, lungi fisuri în gheaţă, resudate; pini, mesteceni, platani cu biluţe, pe un cer cu golfuri verzi, ireale…; în stînga, soarele printr-o pîclă parcă de tablou vivant. Lidia cu evocări ale momentelor din copilăria lui Andrei. 
Seara, Viorica Ghiță Teodorescu îmi spune la telefon: Sunt cu cartea în braţe, este extraordinară! În cursul zilei, o persoană cu accent basarabenesc a întrebat-o la telefon dacă nu i-o poate da pe Vera. I se pare o coincidenţă tulburătoare. A aranjat să se dea un mic interviu cu M. M. Maftei luni între 10 şi 12, cu un “la mulţi ani!” pentru ziua mea. Mi-a pregătit o casetă pentru mine şi una pentru Gelu. Vineri îmi va lua un interviu mai aşezat, să vin cu cîteva cărţi anterioare.
Va urma



Ion Lazu - Fotografii cu scriitori

Radu Cârneci, Rm. Sărat,  august 2010


Gheorghe Istrate în grădina casei natale, Limpeziș, august 2010.





Virgil Diaconu, Rm. Sărat, aug.2010.