consemnări, poezii, eseuri

Scriitorul zilei, Damian Necula, n. 14 februarie 1937 - d. 6 sept, 2009

Bucureştean, a terminat filologia în 1965 şi a devenit redactor la revista Viaţa românească, unde a activat până în 1987 când a emigrat în Franţa. S-a stabilit undeva, în Argentan-Normandie şi o vreme a colaborat la BBC şi la Europa liberă, unde i-a fost citit în serial romanul Sărbătoare continuă, scrisă în anii 1980-1982 şi care nu putuse apărea în România.

A continuat să-şi iubească conaţionalii şi a organizat legături culturale româno-franceze în Normandia, expoziţiile unor pictori precum Vasile Grigore, Vasile Celmare, întâlniri cu scriitori precum Laurenţiu Ulici şi Doina Uricariu, ca şi concerte ale unor formaţii orchestrale de tineri muzicieni.A fost unul dintre organizatorii în Franţa ai demonstraţiilor pentru susţinerea Timişoarei, în decembrie 1989. A vizitat ţara imediat după 1989 şi a încercat să iniţieze o fundaţie culturală, fără ecoul aşteptat.

A debutat cu poezii şi cronici literare, iar în volum cu poezii, urmate de un alt volum, după care a trecut la proză, dând câteva romane incitante, ultimul respins de cenzură. El însuşi fiind redactor, a înţeles că "nu mai merge"şi a ales varianta expatrierii, cu toate riscurile subînţelese.

Opera literară: 1967 - Bărbaţii acestui pămînt (versuri). 1969 - Anul soarelui cald (versuri). 1969 - Aleargă, nu te opri (nuvele).1976 - Maşina timpului (versuri). 1976 - Frica (roman). 1978 - Ispita într-o dimineaţă ploioasă (roman), premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti. 1996 - Sărbătoare continuă (roman). Pământul făgăduinţei, 1997

Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Damian_Necula

http://www.viataromaneasca.eu/arhiva/62_viata-romaneasca-10-2009/30_miscellanea/473_in-memoriam-damian-necula.html

Ion Lazu: O după amiază cu scriitori...

7-8 mai 1980. Am ieşit cu aparatul fotografic şi cu teleobiectivul în zona Brezoianu-Universitate şi am făcut poze pe stradă; apoi spre Cartea Romînească şi în uşă îi întîlnesc pe Mircea Ciobanu, Ion Iovan, M. Cantuniari şi încă o persoană. Le-am făcut cîteva poze chiar pe scări, “ca la nuntă”, cum a zis Damian Necula, care s-a băgat şi el în cadru, cu tot cu pipă. Ne-am suit apoi în maşina lui Nelu Iovan, pornind către Casa Scriitorilor; cînd ne dăm jos, unul dintre amicii lui M.C. mă întreabă cine e cel care ne-a dus cu maşina? - Iovan, îi spun şi-l întreb la rîndu-mi: Nu sunteţi bucureştean? Atunci aflu că e din Chile şi pe loc realizez că este Omar Lara; mă prezint şi-i spun că am citit poezii de-ale lui şi frumoase traduceri. În grădină la Casa Monteoru, lume multă şi nu găsim decît cîte un loc, pe ici pe colo, deci nu puteam sta împreună; nervoşi, indispuşi, M. Cantuniari se roşise la nas într-un mod foarte expresiv.

La o masă, îi zăresc pe Ion Sofia Manolescu şi pe Dan Laurenţiu, acesta anesteziat şi cu deosebire binevoitor. Alături de Mihai Ursachi, foarte blond, de fapt chiar roşcat şi urîţel, însă tocmai aceşti oameni sunt fotogenici (îmi spuneam, pipăindu-mi teleobiectivul…). Solidaritatea poeticească a moldovenilor... La altă masă, Eugen Suciu, numai umeri şi plete, mai încolo Tudor George înconjurat de-o gaşcă, Gh. Pituţ cu amicii de la Luceafărul; la o masă Ileana Mălăncioiu, la alta Nicolae Breban şi aşa mai departe; iar în clădirea Uniunii, în semiobscuritatea barului, se întrezăreau doi lungani în balonzaide largi, ca pe vremuri: Pucă şi Hagiu; prin spaţiul rămas liber evolua Dorin Tudoran – dar fapt este că nu se găseau locuri pentru grupul nostru, deşi pe Mircea îl strigau de pe la mese. A reapărut, mai anevoie, iar în poartă a schimbat cîteva fraze cu N. Manolescu, suplu şi grăbit.

Am căutat un alt restaurant, spre Piaţa Victoriei., colţ cu Lemnea, într-o fostă farmacie. Comesenii s-au jucat pe rînd cu aparatele mele fotografice şi ne-am făcut unii altora poze. Omar Lara mi-a şoptit că ar vrea să se reîntoarcă în Chile, dar nu ştie dacă va fi posibil. Cantuniari are doi copii, unuia îi trimite pensie alimentară, o fată a lui e în Italia. Şi sunt cel mai tînăr dintre voi, dar mă simt bătrîn, zice. Mircea se uită pe rînd la mîinile noastre şi decide că el şi Cantuniari au mîini de tineri, iar noi ceilalţi, de bătrîni. Iovan are 42 de ani, iar Lara 29. Despre mizerabilele reviste literare. Despre traducerea prea anemică a literaturii romîne în alte limbi. Se afirmă că de-alde J. Updike la noi sunt pe puţin 20 de prozatori; încă mai bine stau lucrurile cu poeţii…

(din Scene din viaţa literară, ed. Ideea europeană, 2007)

Alţi scriitori:

M. Kogălniceanu, n. 1817

N. Filimon, n. 1819

Mioara Cremene, n. 1923 – d. 10 mai 2014

N. Georgescu, n. 1950

Anda Boldur, m. 1996

Poezia zilei: Mioara Cremene

Elegie

Te-ai depărtat de mine ca o stea
plecată din livezile bătrîne
şi creşti pe cer, departe, undeva,
şi ştiu, şi numai asta îmi rămâne.

Te-ai depărtat de mine, ca un zbor.
Cât toate zborurile eşti departe.
Sau poate ai rămas netrecător
şi numai eu m-am risipit în moarte?

Te-ai depărtat de mine ca o stea
sau eu m-am risipit în ierbi şi frunze
şi nu am ochi ca să te pot vedea,
cum nu ai tu spre lumile-mi ascunse?

Te-ai depărtat precum un unic vers
ţâşnit dintr-o nespusă potrivire
ce-i murmurat acum în Univers
prin alte, lumi, străine de iubire.

(preluare din siteul Rom. lit.)

Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 2003

28 ian. Bine fraza nu sfîrşea… Aseară L. îmi spune că a primit telefon de la Nora Tipuriţă, a terminat Veneticii, romanul i-a plăcut în mod deosebit, ea care nu prea agrează literatura română, precum că nu are timp de fleacuri. A întîrziat cu telefonul din cauza unui deces în familie. Foarte talentat, zice; acum înţelege de ce o iubesc pe L. Şi-a însemnat pe pagină locurile unde i-au dat lacrimile, ea fiind o dură. Mama ei are 95 de ani şi nici o problemă de sănătate, îi dă înainte cu cafelele şi fumatul. Va trece de sută val-vîrtej!

Azi mă văd la piaţă cu Costin Tuchilă, îmi reface invitaţia pentru lansările lor de la Muzeul Enescu, ora 15.

Telefon de la Nelu Ivan (I. Iovan) e primul telefon pe care mi-l dă şi ne cunoaştem din ‘63-‘64, umblam noaptea pe la chioşcuri cînd mi-au apărut primele poezii în Ateneu. Zice: Ai ridicat un monument… o carte teribilă, deocamdată a citit pe sărite, fragmentele de jurnal l-au dat gata, mi-e şi frică să o ţin în mînă, zice acest scriitor extrem de exigent, despre care nu ştiu să fi lăudat pe cineva, sau să scrie vreo cronică. Îi spun de jurnalul Vreme închisă, 1000 pagini, foarte dens, ce-a spus Mircea Ciobanu despre această scriere diaristică: mare boierie…opera vieţii tale…; este surprins de faptul că am ţinut un jurnal al acelor vremuri, se declară încîntat, promite să vadă ce se poate face la edit. Compania, unde are relaţii. Îl îndemn să scrie o cronică, din însemnările pe care le face în timpul lecturii. Va voir.

Va urma

Fotografii cu scriitori...