consemnări, poezii, eseuri

30 septembrie: Mihail Săulescu, n. 23 feb. 1888 - d. 30 sep. 1916

Născut la Bucureşti, a fost custodele bibliotecii Socec. A publicat în 1906 un prim volum de Poezii, pe care imediat l-a repudiat şi s-a străduit să recupereze şi să distrugă întregul tiraj. Abia peste un deceniu şi ceva, în 1914 publică un nou volum, Departe, cu poeme simboliste, melancolice, aspirând spre o evadare în necunoscut. Doi ani mai târziu, în 1916 editează cel de al treilea volum de poezii, Viaţa, cu mai apăsată notă privind realitatea socială a timpului, ce stârneşte revolta autorului. La începutul războiului, deşi bolnav, îşi părăseşte logodnica şi se înrolează ca voluntar într-un regiment de infanterie, spre a se "căsători cu Transilvania", după propria declaraţie; va fi printre primele victime în luptele de la Predeal.

În 1921, la Teatrul Naţional din Bucureşti se pune în scenă drama într-un act Săptămâna luminată, text publicat şi în volum, tot atunci, dramă ce impresionează prin abordarea expresionistă, redusă la esenţial, a unei poveşti de crimă şi de zbucium primar, protagoniştii fiind prinşi în chingile unor prejudecăţi şi eresuri. Mama unui criminal muribund, îl sugrumă cu perna, înainte de miezul nopţii, în credinţa că în săptămâna luminată sufletul nelegiuitului va ajunge totuşi în rai, cum prezisese şi ghicitoarea în bobi. Iraţionalul, ancestralul, încercarea de a păcăli un destin hidos, cu preţul altei crime - toate acestea scrise cu simţ dramatic şi ştiinţă a dialogului. De altfel, în 1943, pe acest text compozitorul Nicolae Brânzeu crează o operă muzicală, dirijată chiar de el, la Opera română. În 1947, Eugen Jebeleanu îngrijeşte o ediţie de Opere, în colecţia Scriitori români uitaţi.

Cu colaborări în diverse reviste ale vremii, se consideră că prozele scurte ale lui M.S. sunt insignifiante, iar poezile sale, totuşi bine strunite stilistic, sunt demne de atenţie. G. Călinescu îi consacră o jumătate de coloană, aceleaşi susţineri trec şi în Istoria critică a lui N. Manolescu. Dicţionarul Zaciu-Sasu-Papahagi reţine numele poetului. Un bulevard din Predeal şi Liceul din aceeaşi urbe poartă numele poetului Mihail Săulescu. Jertfa pe câmpul de luptă, poate mai mult decât performanţele scriitoriceşti, a forţat mâna istoriei.

La ieşirea din Predeal spre Braşov, chiar acolo unde s-au dat luptele, a fost înălţat un impresionant monument al eroului, de sculptorul Oskar Han, dezvelit la 5 septembrie 1930, cu inscripţionarea: "POETULUI EROU MIHAIL SAULESCU - CAZUT IN LUPTELE DE LA PREDEAL - 1916 - SOCIETATEA SCRIITORILOR ROMANI".

Opera literară: Versuri, 1906; Departe, 1914; Viaţa, 1916; Săptămâna luminată, 1921; Opere, 1947.

Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Mihail_S%C4%83ulescu

http://www.cerculpoetilor.net/Mihail-Saulescu.html

http://ro.tititudorancea.org/z/mihail_saulescu.htm

http://agonia.ro/index.php/author/0035343/index.html

Poezia zilei, Mihail Săulescu

Celei aşteptate

Tu ce mă faci să cânt şi să visez acuma,

Eu văd că eşti departe, şi poate n'ai să vii...

Şi cine eşti, eu nu ştiu, cum cine sunt, nu ştii;

Dar simt că eşti frumoasă, că ochi albaştri ai,

Că porţi ceva în tine din rozele de Mai,

Tu, care eşti departe — şi poate n'ai să vii...

... Şi cine ştie? Poate e visul meu de vină,

Căci el îţi dete viaţă, şi doar în el trăeşti,

Tu, care azi nu eşti —

Şi poate nici odată aevea n'ai să fii...

Dar eu visez — şi visul aripile-şi întinde,

Dar eu visez — şi visul din nou mai mult s'aprinde,

— Chiar dacă vei rămâne un dor neîmplinit,

Tu, care nu eşti astăzi, şi poate n'ai să fii

Ori eşti, — dar prea departe, şi pururi n'ai să vii.

Din volumul „Departe”

Et nunc et semper

Şi cei ce plâng ca şi acei ce râd

O luptă duc amară,

- Năuntrul lor e-aceeaş tragedie,

Aceeaş iarnă tristă şi pustie,

Aceeaş primăvară.

Pe orice faţă-o lacrimă de pică,

Un zâmbet de răsare,

În pieptu-oricui, furtuna dacă bate,

Ori raza bucuriei de străbate

E 'n toţi ceva ce ochilor n'apare.

- Porniţi pribegi, călătorim, purtând,

Ca să le pierdem toate,

Comori de visuri, de speranţe sfinte;

Şi 'ndeplinirea veşnic e 'nainte

Şi veşnic nu se poate!...

... Pe-acei ce plâng ca şi pe-acei ce râd,

Pe drumuri lungi ce-i mână?

Ce stea pe cer în veci luminătoare,

Ce rază pribegită dela soare

E cruda lor stăpână?...

Pe toţi îi cheamă 'n depărtare dorul

De ce e nou, de ce-i necunoscut;

Pe cel ce vine să pornească mâne,

Pe cel ce 'n urma rândului rămâne,

Pe cel ce s'a pierdut...

Din volumul „Departe”

Cei singuri

              Poetului D. Nanu

Cei singuri cu adevărat

Nu sunt acei ce plâng câte-au pierdut;

Dar cei pe care-un gând îndepărtat

Îi poartă prin necunoscut,

Spre toţi acei ce plâng câte-au pierdut...

Cei singuri cu adevărat

Sunt toţi acei ce se pricep să tacă —

Sunt cei ce merg şi nu se mai opresc,

Sunt cei ce duc sub haina lor săracă,

Sub lutul omenesc,

Secrete bogăţii necunoscute —

În alte lumi setoşi să le strămute...

Cei singuri cu adevărat

Sunt cei ce văd, sunt cei ce plâng ades,

Nu pentru ei — dar pentru ce-au aflat,

Nu pentru gândul lor neînţeles —

Dar pentru ce, mergând o viaţă 'ntreagă,

Ei totuş n'au putut să înţeleagă...

Nu te gândi la scunda lor chilie!

Chilia lor e sufletul lor mare!

— Îi vezi trecând, şi îi aştepţi să vie;

Îi vezi pierzându-se în depărtare:

În orice parte sânt,

Şi 'nuntrul lor, duc un întreg pământ!...

În mijlocul oraşelor trăiesc!

Şi-oraşele, cât sunt de frământate.

Ei trec ca nişte răzleţiţi prin ele,

- Fantastice corăbii ne 'nfrânate,

Ne 'nvinse de talazurile grele...

Ei trec,

Pe străzile ce furnică de lume,

Pe uliţe cu fabrici zgomotoase,

Prin pieţele mizeriei din lume...

Ei trec —

Nu ştie nimeni, unde anume!

Ei trec, ei trec — sunt acul grav ce coase

Bucată cu bucată risipirea

De petice din sufletul cel mare,

Ne 'nchipuit, neaşteptat, pe care

Doar îl visează numai omenirea...

Din volumul „Viaţa”

Texte culese din Mihail Săulescu, „Opere”,

Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă,

Bucureşti, 1947

Alţi scriitori:

Ovidia Babu, n. 1932

Dan Stanca, n. 1955

Suto Andraş, m. 2006

Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 2003

7 aprilie. Luni, spre seară şi ninge din nou (Ciudatul April?); Sîmbătă şi duminecă Lidia fuse la Avrig, pentru mică vînzare. Acolo a nins mai serios. Dar priveliştea spre Făgăraşi era magnifică, magnifică... Am invidiat-o. Era o privelişte de la care nu mi-am dezlipit ochii în timpul campaniilor de la Avrig şi Victoria, în anii ‘84-85 şi 94. La anul vor fi 20 de cînd i-am cunoscut pe Jugăreni.

Vineri am trecut pe la Uricaru, la secretariat mă văd cu Bălăiţă, vorbim despre Vera Lungu şi fratele ei vitreg Ion Cărmăzan, în a căror casă am locuit eu la Bocşa Montană. B. ştia nişte secrete despre Vera L. în mare vogă prin ‘6o-‘65, apoi s-a fanat repede şi a plecat la Paris, la Londra, cîteva căsătorii. Mi-o compară cu Aurora Cornu, altă damă bine, care însă a ştiut să se valorizeze. Îi spun că Ion Cărmăzan a scris Povestiri din Bocşa şi localnicii voiau să-l bată. Cum scria?, întreabă B. Chiar foarte bine, multă culoare locală, dar sătenii s-au simţit vizaţi… G.B. l-a întîlnit în Vietnam pe tatăl Verei Lungu, un aventurier în Spania, apoi în Indochina Franceză, rămas acolo şi pe vremea războiului cu americanii. Despre intemperiile din aprilie, B. zice: vreme isterică, precum lumea de pe-acum. Ne amuzăm de cacialmaua cu Maria Vlas. Săracă, nu are din ce plăti chiria şi avocatul. Sau e o sosie? Îi spun: Noi stăm aici şi despicăm firul ca nişte condeieri, iar în timpul ăsta cine ştie ce ziarist s-a şi apucat să scrie o carte despre ipochimena asta, sau un scenariu de film, precum în cazul celor două neveste ale lui Tinu. Facem prinsoare? Iese Vucadinovici, intru la Uricaru, propune să facem lansarea la Chişinău în iunie, cînd merge un autocar pentru schimburi culturale. Zic: să o trecem în program, ca punct fix. De acord. Îi spun că la Radio se tace despre carte, am dat-o la 4 inşi. Să i-o dau lui Liviu Grăsoiu, o să-i spună el să se vorbească despre carte. Marţi, la Fundaţia culturală, zice U., vin basarabenii.

Va urma

Consemnare: Pianista octogenară Liana Șerbescu sărbătorită la Sala Euterpe, I

Duminică 28 septembrie, orele 11:00, la Sala Euterpe, în cadrul emisiunii televizate Ilinca Dumitrescu și invitații săi, a fost sărbătorită la împlinirea vârstei de opt decenii marea pianistă și muzicoloagă Liana Șerbescu, venită din Olanda pentru a parcurge acest moment sensibil împreună cu prietenii și admiratorii săi: din București, din țară dar și de prin străinătățuri. (Lîngă mine doamna Blejan, venită din Germania, mi-a sărit în ajutor cu un pix, căci al meu își dăduse ultima suflare...). A fost de față - și a urcat la un moment dat pe scenă - fiul marii pianiste, ing. dr. Dariu Gavrilă, cibernetician lucrând la un institut de cercetare al firmei Mercedes.

Ajungem cu câteva minute înainte de începerea transmisiunii. În sală lume luminată, prima impresie fiind că e vorba despre oameni cunoscuți dintr-un anumit mediu pe care și eu îl frecventez, cel muzical-cultural. Genul de public special, select, pe care-l întâlnești la Ateneu, în alte săli de concerte. Privind mai cu luare-aminte, îmi dau seama că sunt participanții fervenți ai emisiunilor doamnei Ilinca Dumitrescu, de nu chiar protagoniștii unor emisiuni; am timp să merg în culise, pentru a-i înmâna Ilincăi Dumitrescu volumul I din cartea mea recent apărută Calendarul scriitorilor români, cel în care relatez despre Centenarul Caragiale de la sfârșitul lui ianuarie trecut, manifestare ce a avut loc tot la Sala Euterpe. În trecere, îl salut și îl felicit pe maestrul Valeriu Râpeanu, astăzi find aniversarea sa, 83 ani! Îi arăt cartea și îi notific faptul că în volumul III există câteva pagini cu relatarea sărbătoririi sale la a 80-a aniversare, chiar în cadrul emisiunii acesteia.

Începe emisiunea, pe scenă cele două protagoniste; Ilinca Dumitrescu se adresează invitatei sale, amintindu-i că se cunosc din copilărie, respectiv din tinerețe și că au în comun nu numai cariere pianistice de prestigiu, dar le apropie și mediul special în care s-au format: acela al unor familii de compozitori, muzicieni, interpreți, în cazul Lianei Șerbescu fiind vorba despre mama acesteia, extraordinara pianistă Silvia Șerbescu, aflată în topul interpreților din anii 50-60. A fost un mediu formativ care le-a transmis o pronunțată exigență profesională, cu care părinții lor dar și ceilalți muzicieni de prim-plan ai acelor vremuri veniseră din școlile muzicale de perfecționare din Germania. Liana Șerbescu, plecată din România cu 4 decenii în urmă și stabilită în Olanda unde și-a continuat cariera interpretativă și de muzicolog, și-a lansat anul trecut în România un dublu CD cu interpretările sale din anii 60, repertoriu cu adevărat impresionant, începând cu Bach, Schumann etc și continuând cu compozitori contemporani, inclusiv Hindemith, Bartok, Stravinski, abordări nu la îndemâna oricui și care probează o viziune foarte îndrăzneață pentru acele vremuri. Desigur, un rol important va fi avut și mentorul Lianei Șerbescu, neuitatul Constantin Bugeanu, profesorul atâtor dirijori de elită, precum Cristian Mandeal, spre a avea un exemplu. Un alt domeniu pe care îl relevă CD-urile editate este preocuparea pentru găsirea și punerea în valoare a muzicii unor compozitoare, ignorate în epocă, subevaluate din cauza cunoscutelor prejudecăți. Nu e nicidecum vorba de abordări feministe, ci propriu-zis de recunoașterea adevăratelor valori componistice, neținând seama de bărbați sau femei. Din Enescu, a interpretat Sonata în Re major, dar și Sonata pentru pian și violoncel. Este apoi fără egal contribuția Lianei Șerbescu la editarea unor partituri ale marilor compozitori, lucru realizat prin perseverență, prin cultivarea relațiilor personale, a unei corespondențe cu persoane din străinătate, lucru care prezenta mari riscuri în acei ani. Ilinca Dumitrescu accentuează ideea: Ar trebui să revizuim ierarhiile pianistice ale perioadei postbelice, atunci s-ar vedea că pianista Liana Șerbescu se află în fruntea listei.

Liana Șerbescu mărturisește că marile sale bucurii s-au consumat nu neapărat în timpul interpretării pe scena de concert, ci în perioada pregătirii concertelor, în fața partiturii, descoperind minunatele intuiții ale autorului, căutând și adeseori găsind căi și modalități de punere în valoare a bogăției de sugestii din partitură. Atunci, în timpul pregătirii concertelor a avut parte de mari bucurii pure, indicibile. Iar după concerte, mărturisește pianista, a precumpănit nu satisfacția, ci regretul că multe dintre sugestiile interpretative pe care le descoperise în timpul lucrului pe partitură au rămas în virtualitate, neaduse la îndeplinire.

Și da: a plecat în exil acum 4 decenii, (jumătate din viață aici și jumătate Dincolo...) s-a stabilit în Olanda, unde a trebuit să ia totul de la zero; după 7 ani a primit cetățenia și imediat a cerut viză pentru o vizită în România - a venit în țară, dar nu a avut inimă să ajungă din nou pe strada Sf. Constantin, acolo unde trăise înainte de exil și unde avusese o copilărie și o tinerețe fericită. Ilinca Dumitrescu: Are prieteni care nu mai vor să se întoarcă, fie că le lipsește curajul, fie ca formă de autoapărare. Liana Șerbescu completează: Iar forma cea mai rea a despărțirii de țară este să critici de departe tot ce e în România, să nu recunoști nimic din valorile ei.

A doua secvență a emisiunii, cu invitații de marcă: Sorin Alexandrescu și Valeriu Râpeanu. Sorin Alexandrescu relatează că s-a cunoscut cu Liana Șerbescu nu în țară, i-ar fi căzut foarte bine să se fi întâlnit cu 20 de ani mai devreme... (înțelegem bine la ce face referire, privind-o pe octogenara în eclatantă desfășurare), ci la Amsterdam, în foaierul unei săli de concert: vorbea românește cu soția, de ei s-a apropiat Liana Șerbescu și întrebându-i dacă sunt din România, i s-a confirmat. De obicei, în astfel de situații, ni se spune, cei interpelați șterg putina, evită contactul cu alți români. Cunoaștem. A doua întrebare: Sunteți de la ambasadă? Răspuns: Dacă eram de la ambasadă nu ne întîlneați la concert. Și de la acest răspuns a început prietenia celor două familii.
Sorin Alexandrescu vine cu detalii despre greutățile de racordare la viața din Olanda, la limba olandeză, de ce nu?, o limbă guturală, dură, care însă sună atât de bine în piesele dramatice, în recitaluri. O limbă mai greu de asimilat, totuși nu ca japoneza... Liana Șerbescu: Sorin Alexandrescu a luat pe cont propriu reprezentarea culturii noastre în Olanda, a devenit pe drept liderul românilor din Olanda, atât pe latura culturală cât și pe cea politică. A inițiat săptămâni ale culturii și politicii din România, a organizat concerte, inclusiv concerte Enescu, marele nostru compozitor fiind ca și necunoscut acolo...,, seminarii Brâncuși, reviste, expoziții etc. A activat în zona ziaristicii, a ținut rubrici... Sorin Alexandrescu: Am năzuit să impun în Vest un set de valori românești diferite de cele ceaușiste și nu oriecum, ci împotriva neîncrederii și necunoașterii olandezilor. De exemplu, există în olandeză o traducere a lui Eminescu dulceagă, care îl compromite pe genialul nostru poet național. În Olanda, în ce privește cunoașterea valorilor culturale-muzicale românești totul era de făcut. În paralel, a predat pentru studenți limba și literatura română. Dintre cursanți s-au ales câțiva militanți pentru valorile culturale din România, printre ei și cel mai bun traducător din română în olandeză, care a tâlmăcit inclusiv scriitori contemporani precum Cărtărescu, ceea ce nu e deloc puțin, având în vedere dificultatea stilistică.

Va urma

Fotografii: Pianista octogenară Liana Șerbescu sărbătorită la Sala Euterpe