luni, 22 septembrie 2014

Scriitorul zilei: Scriitorul zilei: Alice Botez, n. 22 septembrie 1914 - d. 27 oct. 1985

        

Slătineancă prin naştere, familia s-a mutat la Bucureşti, iar tatăl a murit pe când copila avea doar un an. A locuit cu mama, mătuşa şi bunica în casa bunicilor, pe Uranus 24, imobil demolat în 1984, când a primit spaţiu locativ în str. Paris. A făcut şcoala nr. 3 de fete, apoi liceul Regina Maria, terminat în 1933, în acelaşi an s-a înscris la Litere şi Filosofie (secţia Logică şi psihologie) pe care a absolvit-o în 1938, după care a avut activitate didactică la Filologie apoi la Fizico-matematicile din Universitatea Bucureşti. Doi ani profesoară la Comana-Ilfov. Carieră stăvilită în 1945, când devine bibliografă la Bibliotaca Centrală de Stat. O poliomielită din copilărie, un TBC osos, au fost cauzele unei vieţi retrase, încercată de mari privaţiuni. A cunoscut mari personalităţi ale vremii: Nae Ionescu; Octav Onicescu, Paul Constantinescu, Marieta Sadova, Clodi Bertola, Mariana Şora, Ion Murnu, Mihail Sebastian, Al. Paleologu, în afară de generaţia criterionistă ca atare.
Debutase în 1942 publicând fragmente din lucrarea de licenţă, Structura. A ţinut câteva luni, la sfârşitul lui 1940, cronica literară la revista Vremea, în lipsa lui Paul Constantinescu. În 1944 a publicat în reviste o povestire fantastică - şi a lucrat la viitorul roman Iarna fimbul, apărut peste aproape un sfert de veac,  în 1968.
Din referinţe şi fotografii deducem că s-a mişcat în cercul scriitorilor criterionişti: Eliade, Cioran, Ionescu, Ţuţea, Vulcănescu, Pandrea, fraţii Acterian, care referă despre personalitatea Alisei Botez şi cu care apare în fotografii de grup. A fost prietenă cu Jeni Acterian şi au fost publicate scrisorile de la şi către Jeni Acterian.. A fost studenta preferată a lui Nae Ionescu, acesta a propus-o pentru o bursă în Germania, izbucnirea războiului a zădărnicit iniţiativa. A redactat împreună cu alţi trei discipoli, cele 4 volume Metafizica şi Logica de Nae Ionescu. S-a căsătorit în 1953 cu artistul plastic Constantin Bulat, care a decedat în 1975 şi căruia i-a editat un album de artă. În Istoria lui G.Călinescu nu este menţionată, pentru simplul fapt că la 1941 încă nu-i apăruse nicio carte. N. Manolescu o citează la Autori de dicţionar, p. 1396 şi încă o dată, în legătură cu memorialistica lui Jeni Acterian, cu care ocazie despre A.B, citând-o chiar pe autoare, o prezintă ca "lipsită de tentaţia vieţii şi că "nu ştie să fie intimă spiritual", p. 1425. (În presa vremii au mai scris: Dana Dumitriu, Mircea Iorgulescu, S. Damian, Mihai Ungheanu...).
Mai generos, Marian Popa, reluând şi completând textul din Dicţionarul 1977, o prezintă la secvenţa privind reconsiderarea, de prin 1955, a unor scriitori afirmaţi încă înainte de 44, în cazul A.B, apariţia abia în 1868 a volumului Iarna fimbul, publicat cândva în reviste (1944). Ar fi vorba despre concentrarea autorului asupra unui moment din istorie, asupra unor personaje mai mult sau mai puţin conturate şi care sunt folosite ca pretext pentru o scriere parabolică, din care se deduc similitudinile şi aluziile la timpul prezent. Ar fi vorba despre "romanul de epocă", însă folosit ca pretext pentru "meditaţia interioară, pentru problematizarea condiţiei omului în istorie ca factor,element, instrument în mecanismul puterii". "Se scrie istorie apocrifă, se construiesc parabole, în vederea unor simulitudini inteligibile"..p. 125.
În următoarele cărţi, după acelaşi MP, autoarea nu se îndepărtează prea mult de acest fel de abordare cu pretext istoric, de fapt cu trimitere la situaţii de la sfârşitul războiului, care ne-a adus dominaţia sovietică. Personajele, în cazul Iarna fimbul sunt generaţii succesive ale unei familii bizantine cu trei ramuri, în care e de dedus şi o filiaţie italiană, victime ale fascinaţiei destinului, căci Prezentul este programat în trecut; el ţine şi de profilul genetic al descendenţilor unei familii, unde ciclicitatea destinelor va fi determinată de similitudini caracteriale. Pădurea şi trei zile, situată în ultimele trei zile ale războiului, prezintă moartea a trei fraţi într-un oraş asediat, poate Sibiul, poate o cetate ipotetică, asediată de istoria implacabilă. Dioptrele este un poem dramatic despre Dimitrie Cantemir însoţindu-l pe ţarul Petru I în campania caucaziană. Eclipsa, o parabolă, apare în acelaşi an 1979 cu Emisfera de dor, fabulaţie plasată la sfârşitul războaielor daco-romane, personajul principal fiind Hadrian, nepot al lui Traian, participant la ostilităţi şi care intenţionează să scrie, aşa cum înaintaşii consemnaseră campaniile lor, despre daci, despre virtuţile unor învinşi dar şi despre necesitatea unei perioade nonbeligerante, nedestructive, în vederea construcţiei vieţii.. În 1985 apare Insula albă, iar în 2001 jurnalul autoarei: Cartea realităţilor fantastice, de fapt o scriere  din anul 1937, primele poeme eseistice-filosofice, apoi jurnalul de idei din anii1945-1946. În acest titlu avem cheia scrierii Alicei Botez. Un scris cu înalte virtuţi stilistice, foarte sofisticat, elaborat îndelung, de un autor avizat în problemele de istorie, de filosofie şi până la urmă şi în cele de scriere modernă. După Marian Popa, chiar nivelul superior al viziunii şi construcţiei a constituit un obstacol în justa receptare critică a scriitoarei.
Opera literară: Iarna fimbul, 1968; Pădurea și trei zile, 1970, roman poetic; Dioptrele sau Dialog la zidul caucazian, 1975, poem dramatic; Emisfera de dor, 1979, roman istoric; Eclipsa, 1979, parabola; Insula albă, 1984, povestiri; Cartea realităților fantastice, 2001, jurnal
Citeşte mai mult:http://ro.wikipedia.org/wiki/Alice_Botez
http://www.curteaveche.ro/Cartea_realitatilor_fantastice_Jurnal_-3-6
http://www.observatorcultural.ro/JENI-ACTERIAN-SCRISORI-INEDITE-CATRE-ALICE-BOTEZ*articleID_856-articles_details.html
 http://www.observatorcultural.ro/Biografie-Alice-BOTEZ-%281914-1985%29*articleID_12884-articles_details.html
http://www.observatorcultural.ro/Biografie-Alice-BOTEZ-%281914-1985%29*articleID_12884-articles_details.html




www.crispedia.ro/Alice_Botez


Ion Lazu: Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale:
2 mai 2007: (...) Ajung în Pţa Victoriei şi repede în strada Paris nr. 20, pentru Alice Botez,despre care aflasem de la o emisiune nocturnă radio că era strănepoata lui Petrache Poenaru, născut la Tr. Severin. Sau va fi fost vorba despre altă scriitoare? Acum există o fundaţie culturală A.B. . Vorbisem la telefon cu Sorin Vieru, apoi cu Manuela Vasilescu, încercând să leg nişte fire răzleţe ale vieţii noastre culturale urgisite din anii ciumei roşii. Arestată şi închisă între 1948 şi 1952, cu grupul Lucreţiu Pătrăşcanu. A trecut prin veac împreună cu Cella Delavrancea, Jeni Acterian etc. Aşa cum mi se descrisese, o casă ieşită mult pe trotuar, cu intrarea spre curtea din dreapta. Acum o firmă, mai multe firme, că doar suntem în coasta guvernului, într-un cartier ultra-procopsit; intru, vorbesc, ajung la şef, îmi dă acordul, îmi dictează mobilul. A.B. a trăit aici în ultimii doi ani de viaţă, după ce au demolat-o din Uranus, unde locuia într-o casă cu grădină. Haig şi Arşavir Acterian, H.Y. Stahl. Cum a murit: a tras-o pe scări câinele pe care voia să-l scoată la plimbare, acea cădere cauzându-i moartea. Auzisem ceva de acest gen... Mă uit cu mare atenţie la scara interioară pe care va fi coborât scriitoarea. O scară ca toate scările, ai zice, cu balustrada de rigoare. Scara vieţii şi scara morţii.





Poezia zilei
ion lazu: Sonetele verii


Cititoarea        



Văd prunci dormind – paşale pe sofale,

În cărucioare-npinse, fără număr,

Mămici cu capul aplecat pe umăr

Ce pe mobil pierdute-s în taclale,



Dar şi bunici complici cu ţânci prea mici

De la egal vorbind, puşi pe hârjoană

Şi biciclişti şi role-n mare goană -

Căci un vârtej e lumea de pe-aici...



Dar iată-o jună împingând aparte

Căruţul, şi la piept un prunc în ştreanguri

Cum ar veni-n marsupiul de la canguri,

Iar cu cealaltă ţine-n sus o carte...



O, Doamne, fă ca-n mâna ei să fie

Recentul meu volum de poezie!

31 august 2011.


Ion Lazu - O pagină de Jurnal 2003
13 martie, continuare: După Stalingrad, atitudinea lui Antonescu s-a schimbat. În august ’42 nu a dat curs cererilor insistente ale lui Hitler de a se trece la Soluţia finală. Peste 150.000 evrei din Nordul Transilvaniei fuseseră trimişi (de unguri) în Polonia, pentru soluţia finală. În august ’42 ar fi trebuit ca Antonescu să-i trimită în Polonia pe evreii din Muntenia, Moldova şi sudul Transilvaniei. Nu a făcut-o, i-a considerat integraţi şi neviciaţi de ideolgia bolşevică. De fapt nu a dat o explicaţie schimbării de atitudine. Regina-Mamă Elena află că situaţia în ghetouri era tragică, îl trimite pe doctorul Gomoiu, acela e oripilat, îi confirmă, Regina-Mamă merge la Mihai şi-i spune clar că va fi judecat de Istorie că pe vremea lui a avut loc acest Holocaust, vrea să fie cunoscut ca “Mihai cel Cumplit”? Dacă nu intervine pentru sistare, ea părăseşte imediat ţara! Fapt este că în Transnistria a fost un dezastru, jumătate din evrei au murit acolo, nu împuşcaţi, însă neasistaţi, ţinuţi în coteţe de porci, de exemplu. Din 20 decembrie 1943 încep repatrierile, îndeosebi ale evreilor din judeţul Dorohoi, în număr de 6.300. Apoi Antonescu a adoptat soluţia emigrării; îndeosebi în Palestina şi Siria, contra sumei de 200.000 lei pentru fiecare emigrant. Sintetizînd: Antonescu i-a tratat diferit pe evreii din Basarabia şi Bucovina faţă de cei din Regat; etapele antisemite: împuşcarea de armatele româno-germane în înaintare spre Nistru şi de asemenea în zona Odessa; deportarea evreilor şi ţiganilor în Transnistria, ce-i drept nu pentru Soluţia finală, oricum jumătate din deportaţi au murit; repatrierea evreilor din Dorohoi; soluţia emigrării în Palestina, probabil ca să nu mai aibă martori ai Holocaustului. Din cei 20.000 de ţigani deportaţi în mai ’42, în mai ’44 au revenit în ţară doar 6.000. Antonescu i-a răspuns ofuscat lui Feldman că evreii s-au purtat ingrat la Cedare etc, în fapt, evreii îi scuipaseră pe soldaţi, le smulseseră epoleţii, îi jigniseră, ceva la acest nivel. Asta nu justifică în cel mai bun caz decît nişte ieşiri temperamentale din partea militarilor români; dar ce te faci cu cifrele de la Noua Suliţa, Sculeni, Cernăuţi, Cîndei, Chişinău, Odessa, ca să nu mai vorbim de cele din Transnistria?! Chiar de vor fi fiind mult umflate – era stilul evreilor, cînd apelau la comunitatea lor internaţională, sperînd susţinere, ajutoare materiale etc – aceste cifre sunt strivitoare! 
La noi ţi se strecoară că totul e o măsluială, și de multe ori chiar așa e, inclusiv datele de la Memorialul Holocaustului, alte ţări mai “pătate” ne-au “săpat”, ca să nu primim sprijin din Vest. Să ia ei caimacul… Nu exclud această eventualitate, însă ai noştri ce au păzit?! De ce nu s-au prezentat cu documente, de ce n-au susţinut punctul nostru de vedere? Cine să o fi făcut, evreii care la acea dată făceau și desfăceau în RSR?  Mai apoi... Noi avem această meteahnă de a ne constitui în victime ale unor sforării la nivel internaţional. Iar la nivelul omului de rînd, acesta nu se află în posesia tuturor aspectelor, nu poate judeca singur şi se ia uşor după şopîrlele strecurate de “patrioţi”. Tare aş vrea să discut toate astea cu prietenul Valentin. Tare mult aş fi vrut o reacţie din partea dlui Şora. A altora cărora le-am dat cartea şi care ar avea un cuvînt de spus în chestiune!
Aflu dintr-un interviu cu Neagu Djuvara: Antonescu îi trimitea în prima linie, după liste, pe militarii legionari, probabil în ideea de a subţia rîndurile duşmanilor săi politici. Iar de rebeliunea legionară din 21 ianuarie ‘41 spune: se pare că a fost cumva provocată chiar de Antonescu. Nu pot spune că aud prima oară de asta, dar ciulesc urechile, Antonescu fiind un personaj foarte controversat.  Presupun că a vrut să intre în istorie ca reîntregitor al ţării, poate că războiul era din punctual de vedere al unui militar singura soluţie. Atunci, dacă nu am putut rămîne neutri şi să fi aşteptat rezultatul confruntării germano-ruseşti. Dar prigoana împotriva evreilor, ideea de a-i lichida pe ţigani, asta nu e tot o atitudine asiatică, de care ne-am obişnuit să-i acuzăm pe ruşi? Dar faptul că a administrat dezastruos, că a tolerat corupţia, cu toată dictatura militară instituită, cu tribunalul militar în funcţiune, cu legea marţială la îndemînă?! Notă foarte proastă şi pentru el, dar şi pentru poporul român.
Ninge, la jumătatea lui martie! O iarnă mai lungă… un an mai greu…

Va urma



Ion Lazu: Un comentariu pe blogul scriitorului Dumitru Augustin Doman







(cu privire la un citat din Emil M. Cioran: ”Are ceva de șarlatan cineva care izbutește, într-un domeniu sau altul.”)

1. Excelentă această sentență a lui Cioran! O adevărată bijuterie stilistică, iar în fapt o observație psihologică de mare finețe/subtilitate.
Felicitări lui DAD pentru focalizarea atenției sale și a noastră pe o meditație prea tristă.
Normal, din prima ne gândim la politicienii noștri, care ne-au scârbit la maximum. Nu mai târziu decât ieri ni s-a arătat pe sticlă o mascaradă pseudo-electorală tipic ceaușistă, cu mobilizarea samavolnică, pe tabel, a tuturor din partid, din administrație, din Bărăgan etc. Fără ca discursul să fixeze pe puncte obiectivele, mijloacele, constrângerile, rezultatele scontate și perspectiva pe termen lung. Ce-i drept, pe la jumătatea discursului- gargarismă lumea pleca cu miile, sictirită la culme. Nicidecum nu au rămas până la urmă acei cetățeni turmentați, anume să protesteze, să huiduie, să..., ci au zbughit-o precum lașii, la mașini, la autobuze, la o berică...
Însă la noi, postdecembrist, nu doar politicienii își probează ceas de ceas șarlatania. Sunt și cei din domeniul economic, cei care au luat pe nimic combinate, petrolul, bogățiile subsolului, aurul și metalele prețioase, terenurile publice, pe cele ale Armatei etc. Mai mare șarlatanie este de imaginat? Dar șarlatanii din presă, (din media, cei de la posturile aservite, care manipulează opinia publică, mint, dezinformează, impun falsele adevăruri, falsele valori, falsele vedete...)
Toate astea plecând de la fraza lui Cioran - și referindu-ne numai la șarlatanii notorii și de neoprit, de neoprit...
Însă eu aș vrea să mă întorc la sentența cioraniană, care merită o analiză la obiect.
Cu voia dlui DAD, voi reveni.
2.  Aș vrea să fi știut contextul în care Cioran a produs acestă frază. Și aș vrea să fi știut dacă este exprimarea lui directă în limba română ori este vorba de o traducere. Căci traducerile, oricât de fidele și bine-intenționate s-ar dori... etc. Ca să nu spun că a scrie o frază literar corectă înseamnă pentru autor a-și alege cu maximă grijă cuvintele, nuanțele, anume ca să nu-și trădeze gândul care l-a adus în fața coalei de scris... Recitim fraza lui Cioran. Nu e de imaginat o mai mare precizie în exprimarea ideii sale. Cuvintele cheie sunt aici: ”șarlatan” și ”izbutește”. Și sensul imediat ar fi: cine izbutește are ceva de șarlatan, de ins care minte, înșeală, sfidează așteptările celor de bună credință. Afirmația ar fi cam anapoda față de ordinea firească. De unde nedumerirea, șocul: Nu poți izbuti (în viață, în carieră, într-o acțiune punctuală, într-un domeniu sau altul”) decât înșelând, decât prin mijloace necinstite? Atunci cum rămâne cu atâtea izbânzi personale care au adus binele omenirii?! Stai și meditezi, nedumerirea sporește. Te întorci la exprimarea ”Are ceva de...”, aha!, deci doar pare că e un șarlatan cel ce izbutește... (deși el poate fi curat ca lacrima, nu?).  Și te întrebi în continuare: De ce ne pare șarlatan cel ce a obținut un succes? Pentru că îndeobște succesul trece de partea celor necinstiți, iar succesul pe merit este o raritate, este, vai! excepția de la regulă... Prin generalizare, ne sugerează Cioran, orice ins de succes va fi suspectabil de... malversațiuni! Fraza care ne păruse un paradox capătă o turnură cinică. Sau autorul se referise strict la faptul că, ajuns la împlinirea acțiunii sale, bucuria actantului merituos nu poate fi decelată de a escrocului inveterat? Ne bucurăm la fel, bucuria nu are culoare morală...
În ce mă privește, cred totuși că sensul spusei cioraniene ”bate” în altă parte. Voi reveni.
Lazu
3.  În artă, în domeniul creativ, singurul care îl interesa cu adevărat pe Cioran, totul pleacă de la ceva strict personal, imboldul, inspirația, modul de abordare etc, arta fiind chiar abilitatea de a deschide problematica personală spre generalul-uman, după spusa lui J.W. Goethe: ”Nu vei ajunge până la inimi dacă din inimă pornirea nu-ți vine”.. Lucru ce mi s-a confirmat în tot ce-am aflat într-o viață despre meseria scriitorului. Cred că și în acest caz, al sentenței luate în discuție, Cioran a pornit de la estimarea succesului care atât de rar și anapoda se iscă în lumea literar/artistică. (Să ne imaginăm miile de artiști care mor anonimi la Paris, nu mai slab dotați decât puținii care se realizează.) Se va fi gândit rășinăreanul nostru la îndelungatul său insucces, apoi la succesul care a venit destul de târziu. Se schimbase el însuși în tot acest răstimp de decenii, era altul acum, când izbutise? (”într-un domeniu sau altul”, dar de fapt tot în domeniul scrisului...) Cum îl priveau acum ceilalți, care îl avuseseră sub observație și mai înainte? Nu cumva li se părea acum că el s-a ascuns și s-a prefăcut tot timpul - nu atât ca să-i păcălească pe ei, ci ca să păcălească Neșansa? Că își cunoștea valoarea dar s-a menținut în expectativă, anume ca să nu le stârnească invidia, opoziția etc? Tot un fel de prefăcătorie, nu? Nu se mirase el însuși de brusca reușită a celor care trudiseră în umbră și nerecunoaștere - până ce a venit succesul, confirmarea valorii sale? Căci tot o formă de șarlatanie este să te porți spăsit și să vânezi succesul. Cioran știa că izbânda înseamnă nu doar muncă de ocnaș, dar mai înseamnă și un dram de noroc... Cum să-l privești senin, fără urmă de suspiciune pe creatorul care a ajuns la succes? Nu vi se pare și Dumneavoastră că insul parvenit la izbândă (când nereușita este regula!)... ”are ceva de șarlatan”?
Lazu
Fotografii... în parcul IOR.