ion lazu: Veneticii, ed. definitivă, 2009, fragment, Foto Oameni... Pocola, 68 - XVIII

ion lazu: Veneticii, ed. definitivă, 2009, fragment.
Musceleanul.
(...)

Mirosul de pere a umplut toată casa... Omuleţul cu căciulă ţuguiată a adus de la căruţă un paner cu fructe. Cu căciula pe cap a intrat aseară, rebegit de frig, aşa a stat cât a mâncat şi a vorbit cu mama; azi de dimineaţă, când a apărut din tindă, unde dormise, era tot cu căciula pe cap - şi atunci te întrebai dacă nu cumva aşa şi dormise… Omuleţul spune: Mulţumesc de găzduire. Mă prinse noaptea taman când intram în sat. Bătui la o poartă, la alta, nimeni nu vru să mă primească... Cineva mă îndrumă încoace. Bani nu prea am, că nu are nici lumea, acu’ după stabilizare. Vă adusăi nişte pere, să daţi la ăi copii.

Andrei se uită la perele din paner, pofticios. Mama a luat coşul din mâinile străinului şi iute l-a aşezat pe marginea mesei. A observat că munteanul nu a ales perele cele mai mari şi mai frumoase din căruţă, ci pe cele mai pricăjite… S-o fi gândit că mai are mult pînă acasă, în Muscel şi dacă o să dea la fiecare gazdă câte două trei kile, el cu ce se mai alege?

- Mulţumesc! Sunt bune pentru copii.

- Aveţi copii frumoşi, cocoană, să vă trăiască. M-am uitat aseară la tablourile de pe pereţi, se cunoaşte că sunteţi dintr-un neam de oameni mândri şi frumoşi.

- Suntem dintr-un neam de ciobani de pe lângă Piatra Neamţ, adevereşte Vera, dar străbunicii s-au stabilit în Basarabia. De acolo am plecat în refugiu…

- Aha, Basarabia! Şi-şi ridică încă o dată ochii spre tablouri, de parcă ar fi vrut să-şi verifice amintirile. Ajunsei şi eu o dată în Basarabia.

- Cu frontul?

- Ba, înainte. Nici nu fusei însurat pe-atunci. Aveam oile împreunate cu mai mulţi şi, spre toamnă, am mânat turma către bălţile de la Limanu.

- Apoi noi suntem ceva mai sus de Limanu, spre Căuşani-Tighina.

- Am fost şi pe-acolo… Mi-amintii că stăturăm noi până spre primăvară, aveau oile ce să mănânce. Se împrăştiaseră prin porumbişti de nu le mai puteam strânge. Se îngrăşară oile în iarna aia ce nu s-a pomenit. Şi fătară toate câte doi miei, avurăm greutăţi din cauză că era prea grase… Când să mânăm turma înapoi, numărarăm de două ori mai multe capete ca la venire. Bine ca-n anu’ ăla nu mi-a mers niciodată, aşa locuri mănoase… După aia, îmi ziceam: Mă, să mai ajung eu o dată în locurile alea… N-am mai ajuns. Alteori mi se pare că nici nu a fost adevărat.

- Noi acolo am trăit, o viaţă de om. De-acolo am plecat în refugiu… Şi cine ştie dacă ne-om mai întoarce, vreodată…

- Şi noi avurăm turme, cum vă spusei. Acu’ nu mai am eu în curte coadă de miel, dacă mă credeţi! Ne-au topit cu cotele, cu impozitele, cu amenzile. N-ai unde întoarce un cârlan în ţara asta. Pe drum nu e voie, amendă. Pe tarlale nu e voie. Prin pădure nu e voie. Ne hărţuie ca pe urs. Am dat şi am scăpat. Ca să umblu acu prin sate cu pere din câţiva pomi, de-i am pe-o coastă, şi dacă m-oi întoarce acasă cu trei saci de boabe. Poţi să trăieşti din asta, cu familia? Atunci rămâneţi cu bine, spuse omuleţul cu căciulă neagră, întorcându-se în loc. Iese pe uşă fără să se aplece.

- Drum bun! Spune mama şi îl conduce până la căruţă. Omul ia caii de căpăstru, scoate căruţa pe poartă, în drum.

- Încotro ies la şuşea?

- La stânga, îi face semn mama.

Încă nu închide poarta la loc, trage cu ochiul să dea căruţa colţul, să nu creadă omul că abia a aşteptat să-l vadă plecând. Şi, din nimic, o apăsare pe suflet…De parcă s-ar fi despărţit de o rubedenie.

( ....)

Grigore şi Vera Lazu, cca 1965

Ion Lazu: al douăzecişidoilea sonet

Termite

Cu-o floare-oranj, pe Tomis acroşată,

Ca Lidiei să-i fur pupicuri două,

Văd că-am adus furnici vreo opt sau nouă

Ce mişunarea-şi începură-ndată...

Mi-am zis, privind cu-ngrijorare: Frate

Ecologist, observi că-ai dat-o bară?

Chiar vrând să faci o faptă astăzi rară,

Strici echilibrul vieţii minunate...

Ai grijă, adă-un dulce la termite,

Că tot le-ai deranjat din tabieturi;

De nu, au să-ţi mănânce din soneturi

Ce stau pe toată masa vrăfuite...

Şi-atunci Poetul ce-o să mai citească,

Amara fire să şi-o îndulcească?

29 august 2011


ion lazu: Oameni pe care i-am întâlnit...

Al nimănui...

Amintiri din copilărie, 1.

Amiază de vară în satul Zmeurătu / Vâlcea

Cursa de Colibaşi-Zmeurătu/Vâlcea, 1980

Amintiri din copilărie, 2



Bisericuţa de la schitul Jghiabu, com Zmeurătu/ Vâlcea

Ion Lazu: Pocola, 68 – XVIII

... Şi a fost să vină de la Oradea, după repetate anunţuri şi multe amânări, fiica şi nepoata gazdelor mele, numita Floare. Pe care ai ei o aşteptau şi o evocau mereu în discuţiile noastre convenţionale - şi pe care în modul cel mai firesc o însoţeau cu toate visele şi nădejdile lor. O aşteptam eu însumi, în felul meu de autsider, n-am văzut-n-am auzit, însă cu un fel de nerăbdare insidioasă, pe cât de nejustificată altfel - şi care poate că este un aspect mai sofisticat al autismului meu.

Nu-mi mai amintesc dacă fata a plecat în aceeaşi seară sau va fi rămas până în după-amiaza următoare. Pot doar să spun că nu a mai revenit la Pocola, pe parcursul acelei veri, în care toţi eram foarte "prinşi". S-ar părea că prin aceasta am spus deja totul, dar se va vedea că nu este decât o concluzie pripită.

Nu vreau să fac o discuţie specială în legătură cu faptul că o primă întâlnire între un bărbat şi o femeie – aici sau în orice alt loc de pe faţa pământului, astăzi sau în orice alt moment pe scara timpului -  îmbracă un aspect imperativ, fie că el este conştientizat/mărturisit ca atare sau, cum se întâmplă în mod curent, poate să treacă neobservat, după un mic efort pe care fiecare dintre noi învaţă să-l facă, pe măsură ce ne frecăm de lume; cu atât mai pregnant devine acest moment în cazul când cei doi sunt tineri precum eram eu şi Floare. Desigur, nu lăsasem să planeze nici un dubiu cu privire la statutul meu social, de om căsătorit şi având rostul lui, şi care înţelege ca printre străini să se poarte deosebit de rezervat, cum se cuvine - adică la polul opus neseriozităţii, frivolităţii, aventurismului. Şi totuşi! Nu pot să escamotez importanţa specială pe care am acordat-o, mai ales pe-atunci, acelor prime întâlniri cu vreo tânără femeie sau fată precum Floare, momente în care, măcar pentru o clipă, în percepţia mea, cei doi par să-i reprezinte pe El şi pe Ea, perechea primordială, chemaţi să decidă dacă simt au ba imperioasa chemare de a reface cuplul adamic, cel de la începutul tuturor începuturilor.

Am intrat în ogradă şi imediat am văzut-o pe Floare, care desigur sosise cu câtăva vreme mai înainte. Am privit-o cu mare atenţie, deşi s-ar fi zis că doar în treacăt, mizând pe faptul că eram venit de pe teren, obosit şi ca vai de lume; pus într-o situaţie inedită şi dorind să scap mai repede de ciocan, de harnaşamente, de rucsac etc. În fapt o privisem pe tânără cu o intensitate i-aş zice dureroasă. Şi imediat m-am intimidat. Drept care n-am mai fost atent la reacţia fetei vis-a-vis de persoana mea, ca să-mi dau seama în ce fel m-a omologat... O primă pierdre, nu? Dar deja văzusem ce era de văzut şi, ca să tai dintr-o singură lovitură nodul, pierdusem ce era de pierdut, - deşi nu m-aş fi putut aştepta la vreun câştig: văzusem o fată ca la douăzeci şi ceva de ani, zdravănă pe picioare, plină de vitalitate. Îmbrăcată impecabil, pentru situaţia ei de ţărancă din Bihor (devenită muncitoare, posibil şi elevă la seral sau nici atât), deşi venise de ceva timp şi ar fi putut să treacă la o ţinută mai lejeră, ca pe-acasă. Poate un pic de pudră, un pic de fard şi o urmă de ruj pe buze, însă asta n-avea cum să-mi reţină atenţia. Mi-o închipuiam cu forţa ei telurică făcând minuni la echipa de dansuri folclorice a Uzinei din Oradea. Dar de ce simţeam eu nevoia să apelez la cine ştie ce închipuiri, când fata era aici, la doi paşi de mine, cel care cu greu încercam să-mi ţin firea? Subterfugii de-ale scriitorului, vă răspund. Asta pentru că fata era urâtă, doar atât. Nefrumoasă, oricât s-ar fi străduit, am avut această intuiţie netă, fără echivoc. Să ne înţelegem: nicidecum o urâţenie stridentă, care îngheaţă totul, ci doar lipsa de frumuseţe ca atare, independentă de vârstă şi de alte circumstanţe; cea despre care simţi că nu se va augmenta/tămădui în minutele şi orele următoare, prin adaos de oricâtă bunăvoinţă şi căldură omenească venind din parte-i...

Poate să pară o simplă speculaţie, sau doar o iscusită întorsătură din condei a scribului, dar am impresia că nu numai cei doi protagonişti simt că în acel prim moment se despart apele de uscat, dar simt asta, oricât ar escamota-o, şi cei din preajmă, care au fost preveniţi asupra evenimentului. Era deci Floare, cea care şi-a văzut de ale ei, după ce schimbasem saluturi şi câteva cuvinte politicoase, intrând şi ieşind, zdupăind pe trepte, mergând în camarele ce-i fuseseră destinate şi unde în mod firesc avea de aranjat diverse treburi - doar atât, că pentru mine ea a rămas pentru totdeauna în locul unde îmi apăruse şi unde i-am aruncat acea privire: de identificare şi de somaţie totodată: Eşti tu cea aşteptată de sufletul meu mereu dornic/însetat de frumos? Rămăsese acolo unde o neclintise întrebarea mea - şi unde sufletul meu a rămas el însuşi în neclintire, fără măcar un tremur de pleoape... (Aceste lucruri care nu se întâmplă (între cei doi) şi care sunt fondul vast al puţinelor lucruri bune-rele care cu parcimonie se întâmplă... Infinitul de zerouri cu mici insule de 1,1,1...)

Cei din jur se agitau de colo colo, era timpul să mă aşez la masă, ei nu putuseră să aştepte atâta ..., de foarte înţeles...Şi pentru toţi din ogradă, lucrurile ce plutiseră pe aripi vibratile au revenit pe pământ, chiar cu un mic icnet, abia perceptibil. Dimpreună cu acea abia sesizabilă penumbră a zâmbetelor, cu acea uşoară pedală pe râsete... Ca după o virtuală înfrângere, într-o bătălie ce nici măcar nu se declanşase. Şi cel mai vinovat mă simţeam eu însumi...
Această violentă în fond (pe cât de ascunsă îmi era în putere) blocare a mea la lipsa de frumuseţe a celuilalt... Ceva peste care nu am putut să trec.  Detectabilă la mine încă pe vremea studenţiei, şi care mă făcese să le ocolesc pe colegele de an, oarecum ca un sălbatic... Şi care a continuat să-mi joace feste încă multă-multă vreme. Şi, la polul opus, (în lumea bipolară!) magnetismul irezistibil pe care l-a exercitat asupră-mi frumuseţea, sub diferitele ei forme, aş adăuga acum, dar care pe atunci părea să se refere numai la oameni, în speţă la partea femeiască, zisă de aceea şi frumoasă, şi slabă.  Poate am să ajung şi la acest subcapitol.
Deocamdată mă frământam intens (disproporţionat ar fi termenul), în legătură cu fata gazdelor, de care într-un fel sau altul am continuat în acea zi sau în cele două zile să mă menţin la distanţă. Câtă inabilitate! Nu mi-o pot ierta. Deşi nu uit crisparea care mă anihila, singur în cameră, sau în plimbarea mea "salvatoare", pe malul pârâului.  Poate că niciodată nu m-am gândit mai strict la problema moştenirii genetice, la faptul că progenitura musai să semene fizic cu unul dintre părinţi, iar poate şi mai flagrant cu vreunul dintre bunici.  Poate că la a doua generaţie opţiunea de a semăna cu tatăl sau cu mama se decantează, se clarifică, devine imperioasă. Floare semăna în mod vădit cu Veta, maică-sa.  Se părea că într-asta domnul Matei fusese pus între paranteze.
Şi îmi vine în minte o discuţie cu Lidia, acum nişte ani, în legătură cu Andrei. Numai ce-o aud: Dar mare păcăleală mi-aţi tras, voi amândoi! Eu, încolţit: Adicătelea? Adică eu sunt mama care l-a purtat în pântece pe Andrei, însă el seamănă numai cu tine. Şi cu unchiul tău; cu cei din neamul vostru... Dar nici eu nu mă las: Ba mie mi se pare că, dimpotrivă, voi doi mi-aţi tras mie o teribilă păcăleală! Cum vine asta? Păi vine aşa: că numai la chip Andrei seamănă cu mine, iar la fire sunteţi leiţi. Asta numesc eu cu adevărat o mare păcăleală, dacă vreţi să ştiţi. Şi cei doi râd, amuzaţi foarte...ştiind ei ce ştiu.
Dar de ce Veta nu seamănă cât de cât şi cu bătrâna?, mă întrebam, înciudat. Căci deja înţelesesem: Birta baci era al doilea soţ al Caterinei, despre primul soţ îmi povestise chiar dânsa că a murit la o lună-două după cununie, s-a tăiat cu briciul la o aluniţă şi din asta i s-a tras moartea. Oricât ar părea de ciudat. Înseamnă că Veta s-a aruncat în partea acelui om lipsit de noroc. Probabil flăcău zdravăn, nu glumă, de-i căzuse cu drag fetei de pe-atunci, însă nicidecum frumos, precum Caterina...
(va urma)