sâmbătă, 10 septembrie 2011

ion lazu: Pocola XIX. (Pasărea din zid); sonetele verii. Foto: Oameni pe care i-am întâlnit.


                                                       Pocola/Beius,68 / XIX

Ion Lazu: PASĂREA DIN ZID, I.

Un singur ochi se holba la mine şi, cu o smucitură, securea ajunse de sub braţ pe umăr. Instinctiv am făcut un pas spre dreapta şi atunci celălalt ochi s-a deschis pe faţa omului, probabil în prima clipă îl orbise o rază de soare. Începuse să vorbească, îmi răspundea la întrebare, acum totul era limpede şi departe de ce-mi închipuisem, mă calmai şi pivii cu atenţie faţa neagră, de ţigan, grasă, lucitoare pe sub fălci, pieptul dezgolit şi în amănunţime poziţia securii pe umăr, cu tăişul înapoi, cu colţul de jos înfundat puţin în carne.
“Nu-i ăsta drumul, trebie s-o luaţi la stînga, prin pădure…”, spunea cel apărut pe neaşteptate dintre copaci. Şi cum îl priveam, calm acum şi destins, deodată un foc mă străbătu, ca pe un rug, şi un aer uscat şi usturător îmi arse pleoapele. Puteam urmări cu anume detaşare această declanşare tîrzie de spaimă, cutremurul scurt şi acea consumare postmă de reacţii. Parcă eram la o ţăşnitoare şi jetul de apă continua să urce, zbătîndu-se, chiar după ce întrerupsesem robinetul, tăindu-i rădăcina de alimentare. Pînă ce zvîcnirea, cîtă ştiam că trebuie să se producă, a încetat.
 
I-am zis omului “Bine-înţeles, asta şi voiam să fac!” şi am pornit-o mai departe pe drumeag, am trecut văiuga acum secată, cu urme adînci în noroiul uscat şi am atacat malul celălalt, al pădurii. Erau şi copaci mai mărunţi, trebuia să mă bag pe sub ei, să mă strecor cu multă atenţie şi mi-am adunat la piept cămaşa, încheind-o la cîţiva nasturi, să mă apere de zgîrieturi.
Mergeam aşa, iată o pădure neumblată, pînze de păienjeni mi se adunau pe frunte şi spre urechi, era vechea gîdilătură pe care mă învăţasem să o suport şi, chiar în clipa cînd mă aplecasem mai tare ca să trec pe sub nişte mărăcini, am păşit în cărare – probabil se desprindea din drumeag, însă ceva mai sus de traseul văiugii. Îţi croieşti drum printr-un hîţiş, ca să ajungi acolo unde ţi-ai pus în gînd şi, după trudă penibilă, constaţi că puţină răbdare ar fi fost de folos, altcineva înaintea ta (iar mai exact spus: alţii, mai mulţi şi mai demult) a/au croit o cărare într-acolo… Neumblată şi această cărare pe care am început să urc, atent la cîntecul păsărilor, pe care încercam să le deosebesc după modulaţiile specifice şi să le depistez sursa, încît am fost surprins cît de sus se urcase de data asta mierla.
Atunci, dintr-o tufă, chiar de lîngă piciorul meu, a zburat drept în sus o pasăre mare, ridicîndu-se cu vigoare, neted, o văzusem din prima clipă, aşa că nu m-am mai speriat, şi la o secundă, mai din colo, o altă pasăre a urmat-o. Le-am privit bine, zburau peste tarlaua de lucenă, înapoi, spre marginea pădurii, zburau înalt cît copacii, am avut timp să-mi dau seama că era un cocoş sălbatic cu perechea lui, nu mai văzusem niciodată aşa ceva, dar există literatura! El zbura puţin înapoia găinuşii, mai greoi fiind, sau ca să o protejeze - coada lungă şi viu colorată îi materializa traiectoria, aş fi zis că în spatele lui rămînea o dungă pe unde trecuse. Păsările ajunseseră în coroana neagră a copacilor, generalizată şi se auzi chiar un cîntec, ca de cocoş domestic, însă mai scurt, condensat. O descărcare nervoasă a masculului? Bucuria că scăpaseră? Mă gîndeam cum ar trebui să calci prin ierburile înalte şi cum să ţii puşca şi să tragi ca să nu fie totuşi prea tîrziu, pentru că nu cred să întîlneşti mai mult de o pereche într-o zi.
Am luat-o la vale prin trifoişte, cîntecul cocoşului mi se mai zbătea în auz, mergeam cînd pe-o parte cînd pe alta, ca să-mi şterg bocancii de tină şi am ajuns în drumul de sat.
O uliţă singură, în pantă, printre cele două rînduri de case, iar în spatele lor se ridicau versanţii abrupţi.
Coboram pe uliţa satului, comparam casele cu cele din alte cătune prin care trecusem, cu ochii pe gropanele săpate la marginea drumului, pentru strîns apa de ploaie.  O zonă mai secetoasă, unde pe primul plan se află problema apei… Şirul de case se întrerupea în dreptul unei rîpe, drumul trecea prin vad, dincolo, de unde începea un alt cătun, cu şcoala în capăt.
Copiii tocmai ieşeau pe poartă, îndepătîndu-se pe cele cîteva uliţe, aici vatra satului se lărgise; dintr-o dată mi-am dat seama că îmi era foarte foame; m-am aşezat chiar pe mal, lîngă cărare, cu picioaele atîrnînd în rîpă, am scos pîinea, am spart şi am decojit oul ca să-l mănînc fără sare. Înghiţeam cu dificultate, pîinea se uscase prea tare, mă uitam spre dealul din faţă, aşternut privirilor mele, cercetam versantul, umărind şirul de sălcii ca nişte butoane verzi care-mi sugerau că sub inflexinea reliefului trebuie să fie un izvor, însă prea departe ca să mă duc să beau puţină apă.
Nu reuşeam să înghit oul fiert tare, pe cărare venea drept spre mine o tînără, părea învăţătoare, una dintre absolventele care suplinesc un an doi pînă să reuşească la facultate – erau nişte judecăţi şablon, n-am apucat să fac efortul de a le înlătura; m-am ridicat în pripă, să nu mă găsească acolo, mîncînd ca un amărăştean, am pornit în întîmpinarea fetei, încercînd să înghit  ce-mi mai rămăsese şi să mă şterg bine la gură. Călcam lansat la vale, pasul se umplea, descreşteam în trepte, însă fără să fi putut înghiţi tot ce aveam în gură - şi fata trecu pe lîngă mine, săltînd o dată capul, ca o iluminare (sau ca un salut!) şi atunci, pentru că nu se putea să pierd tocmai clipa aceea, am văzut-o cît era de frumoasă, cu ovalul feţei dintr-o dată clar desenat în cadrul viţelor de păr oprite pe umeri. Este posibil să ne fi salutat, a fost o clipă pe deplin luminoasă - şi în afară de asta aici, în Bihor, oamenii măcar se salută. Era unică, desăvîrşită şi nedreaptă în acelaşi timp apariţia tinerei sau, cum să spun? dezvăluirea completă şi apoi trecerea definitivă a acelei fete. Mai aveam de făcut cîţiva paşi coborîtori, plutirea mea se sprijinea pe pantă şi, cînd am ajuns la loc neted, ca să-mi pot îngădi să mă întoc, fata nu se mai vedea.
Unic am zis, desăvîşit şi stupid, însă parcă aşa a fost întotdeana: nu am putut, nu am fost în situaţia şi nu mi-a mai rămas timp ca să-i pot spune măcar un cuvînt frumuseţii care trece prin dreptul meu. Iar meseria mea este astfel aranjată încît pe acest drum, o ştiu prea bine, care acum a căpătat distincţie în mintea mea, nu am cum şi nu mi se îngăduie să mai trec vreodată. Trebuie să merg mereu pe alte trasee, ca să acopăr întreaga zonă pe care o am în prospectare, aşa că nu-mi pot permite să revin vreodată, - prima trecere este şi ultima, încheierea, totalul.
                                       
(va urma)


Al douăzecişicincelea sonet

ion lazu: Vechi trucuri

Că n-am mai scris sonete până-acuma
E-un adevăr doar pân-la jumătate –
Sunt trucuri vechi, cu grijă ocultate,
Dar le divulg, căci se îngroaşă gluma...

Admir sonetul, dar al lor rămână!
Căci am urât mecanica lui strânsă
Cum un tambur cu paişpe gloanţe. Însă
Se mai descarcă-n cel de-l ţine-n mână...

De când mă ştiu am pritocit sonetul
Fără cusur – şi cu veninu-n coadă,
Ca fără greş pe adversar să-l radă –
Ci cu sfinţenie-am păstrat secretul.

Armei letale abia azi dau drumul.
Iar de duşmani se va alege scrumul...
29 august 2011.

ion lazu: Fotografii din ciclul "Oameni pe care i-am întâlnit..."


Fata mamei. Zmeurătu - Vâlcea, 1980
 






















La cişmea. Buneşti Vâlcea, 1980
 

De-ale noastre. La Târgul Cocoşul de Horezu, 1974.
 

Lelea Măria din Oboga-Olt. 1975
 
Moş Toader, Păuşeşti-Otăsău-Vâlcea, 1980.


Nutreţ pentru văcuţă, la iarnă. Otăsău, 1980.
 

Pasărea tăiată. Buneşti-Vâlcea, 1980.