luni, 12 septembrie 2011

ion Lazu. Pocola, XXI (Pasărea din zid,III).Sonetul zilei. Fotografii Oameni pe care i-am cunoscut...


Ion Lazu: Pasărea din zid, III (Pocola'68 - XXI)

 
(...) Azi bătrîna mi se plînge că o dor rău picioarele şi tot corpul, îşi şterge mereu faţa cu zadia. E o bătrînă cu deosebire frumoasă şi voinică, (abia povestea cu aluniţa mă face să înţeleg cum de a ajuns baci Birta să-i stea alături!) îi studiez mereu atitudinile şi mă gîndesc cum să o fotografiez pentru ciclul meu: „Oameni pe care i–am întîlnit”.

În bucătărioară e foarte cald, bătrîna îmi taie pîine, o pîine mare, de casă, o ţine împrejur cu un braţ, o sprijină de piept şi taie feliile cu un cuţit foarte lung; apoi desprinde coaja groasă, rumenă, o adevărată carapace (care, ce-i drept, menţine miezul proaspăt timp îndelungat) şi o pune de-o parte, în căldarea pentru porci. Puii ni se tot încurcă printre picioare, bătrîna îl boscorodeşte pe unul care piuie în neştire: ”Da mare mai eşti în clonţ!” şi nu pregetă o clipă, mi se plînge că e mult de alergat, fiică-sa e dusă la sapă în grădină, “fă bine dumneata şi mergi de-i spune că nu mă simţesc bine.”
La întoarcere, îmi adun lucrurile de pe scări şi merg să mă odihnesc puţin. Simt prin braţe şi prin picioare un fel de sfîrîit ca de apă gazoasă, mă întind într-o dungă, pentru bunul motiv că spatele mă ustură prea tare şi, din  pură obişnuinţă, citesc cuvinte din titlurile unui ziar întins pe duşumea. Şi cîndva, dintr-o singură lovitură, somnul mă răpune…

Cînd mă tezesc, după vreo oră, e musai să ies afară cu cartea, pentru că în cameră e deja prea întuneric ca să mai pot citi: Oameni din Dublin.
Dicolo de drum, chiar pe malul pîrîului e o bancă sub un dud, stau un pic pe ea, citind, dar asta înseamnă să întorc spatele apei, aşa că mă ridic şi, cu cartea înfiptă la cingătoare, merg cîteva zeci de metri în sus şi în jos pe mal, uitîndu-mă cu atenţie la peşti şi la undele împuţinate, care acum abia de mai umplu jgheabul de pe fundul albiei. Totuşi, ştiindu-le că au străbătut Peştera Meziad, mă uit la ele cu un fel de fior mistic… Peştii sunt destul de mari pentru un pîrîiaş de munte, ca acesta şi par uşor de prins, însă n-am eu stofă de pescar! Atent şi nu prea la mişcările din gospodăriile de peste pîrîu, şi mai curînd la zgomotele serii, care aici au un ritm anume, pe care cred că l-am prins. După ce vin vitele de la păscut, se aude glasul bătrînei mînîndu-le la gajd, mă mai plimb puţin pe malul apei, privind casele de dincolo sau peştii  enigmatici – şi atunci se aud venind porcii.
Un spectacol care mă captivează. Mai întîi se aud în capătul uliţei nişte clempănituri, prima dată nici măcar nu am ştiut despre ce ar putea fi vorba, apoi se arată turma în goană; pînă la un anumit loc, lîngă pod,  porcarii se aţin la ei să nu fugă, apoi însă le dau drumul şi porcii o iau la fugă spre casă, unde îi aşteaptă trocul plin cu fiertură.

Să-i vezi venind, pe deasupra drumului, ca nişte torpile, numai picioarele li se mişcă spornic pe sub corpul rigid în această lansare şi urechile tremurînd deasupra rîturilor, ca nişte frunze grele de brustur. Iuţi, slabi şi creţi, cu noroiul uscat zuruindu-le sub burţi. O zdupăială rapace, cu botul în pămînt, înspumat de lăcomie. Întîi vin nişte godaci afurisiţi, apoi porcii mai mari, în forţă, apoi cei prea graşi sau cu vreun beteşug la picioare şi la urmă purcelele gestante, cu burta legănîndu-se în părţi. De la un timp am început să-i deosebesc şi acum mă distrează să constat că vin de regulă în aceeaşi formaţie, aproape fără nici o schimare în dispozitiv, alergînd în turmă, cu botul în spume, fiecare urmînd întocmai traiectoria celui din faţă şi, în dreptul porţii cunoscute, însă pe care nu par să o vadă, desprinzîndu-se şi cotind brusc în ogradă. Eu stau sub dud, în picioare, ocrotit de bancă, între timp mi-am lăsat în jos mînecile de la cămaşă, un curent rece coboară pe pîrîu, (suflul imperativ al Meziadului?), grohăielile, clempăniturile acelea primitive, pe o singură notă, se ridică în vacarm, privesc cu înfioare aceste lacome ghiulele cu fitil, pe malul ăsta,  dar şi pe celălalt mal al pîrîului; pînă se arată, ultima, purceaua gazdelor, o huidumă cu urechile bălăbănindu-se în dezordine pe rît, bocănind adînc şi nerăbdător şi dînd năvală pe poartă. Atunci părăsesc locul meu de observaţie şi intru în curte ca să privesc porcii hăpăind şi bătîndu-se la troc. Mai sunt de venit oile, dar pe acelea le bagă în curte ciobanul, că nu degeaba li s-a dus vestea de proaste!
Cînd au zvîntat trocul, bătrîna îi ademeneşte cu un ştiulete de porumb şi îi bagă în coteţe, separat, fiindcă scroafa cea mare trebuie să fete. Eu merg în casa cea mare, las cartea, deschid aparatul de radio şi ascult ştirile de peste zi, uneori şi ceva muzică. Apoi vine cineva şi mă cheamă la cină.


Al douăzecişişaptelea sonet

Ion Lazu: Apostu

Ştiu şi statui dosite prin boschete,
Iar omul care trece le ignoră.
Cum sunt prin vechi sertare mari sonete
Ce-aşteaptă-n darn citirea lor sonoră.

Cum sunt statui ce nu le afli rostul
Şi dai să pleci, spunându-ţi că nu-i artă,
Sau doar o marmoră cu faţa spartă
Deşi poate-i lucrarea lui Apostu.

Şi trece lumea, care se petrece,
Şi-ascultă znoave, când sonetul tace,
Însă nimic din astea n-are-a face
Cu veşnicia limpede şi rece.

Trec oamenii... Ci marmora durează.
Şi-n moarte foi, sonetul viu viază.
29 august 2011. 



ion lazu: Fotografii din ciclul Oameni pe care i-am întâlnit...



Aşteptarea, III, 1979

Viaţa pe un peron, 1979.

Timpul cositului. 1980.

Vine furtuna. 1979. Goranu-Vâlcea

Răbojul cariului. 1974

Să aşteptăm să deschidă. Copăceni-Vâlcea, 1974

...Tunde oaia şi berbecul... Oteşani, 1974