luni, 12 septembrie 2011

ion Lazu. Pocola, XXI (Pasărea din zid,III).Sonetul zilei. Fotografii Oameni pe care i-am cunoscut...


Ion Lazu: Pasărea din zid, III (Pocola'68 - XXI)

 
(...) Azi bătrîna mi se plînge că o dor rău picioarele şi tot corpul, îşi şterge mereu faţa cu zadia. E o bătrînă cu deosebire frumoasă şi voinică, (abia povestea cu aluniţa mă face să înţeleg cum de a ajuns baci Birta să-i stea alături!) îi studiez mereu atitudinile şi mă gîndesc cum să o fotografiez pentru ciclul meu: „Oameni pe care i–am întîlnit”.

În bucătărioară e foarte cald, bătrîna îmi taie pîine, o pîine mare, de casă, o ţine împrejur cu un braţ, o sprijină de piept şi taie feliile cu un cuţit foarte lung; apoi desprinde coaja groasă, rumenă, o adevărată carapace (care, ce-i drept, menţine miezul proaspăt timp îndelungat) şi o pune de-o parte, în căldarea pentru porci. Puii ni se tot încurcă printre picioare, bătrîna îl boscorodeşte pe unul care piuie în neştire: ”Da mare mai eşti în clonţ!” şi nu pregetă o clipă, mi se plînge că e mult de alergat, fiică-sa e dusă la sapă în grădină, “fă bine dumneata şi mergi de-i spune că nu mă simţesc bine.”
La întoarcere, îmi adun lucrurile de pe scări şi merg să mă odihnesc puţin. Simt prin braţe şi prin picioare un fel de sfîrîit ca de apă gazoasă, mă întind într-o dungă, pentru bunul motiv că spatele mă ustură prea tare şi, din  pură obişnuinţă, citesc cuvinte din titlurile unui ziar întins pe duşumea. Şi cîndva, dintr-o singură lovitură, somnul mă răpune…

Cînd mă tezesc, după vreo oră, e musai să ies afară cu cartea, pentru că în cameră e deja prea întuneric ca să mai pot citi: Oameni din Dublin.
Dicolo de drum, chiar pe malul pîrîului e o bancă sub un dud, stau un pic pe ea, citind, dar asta înseamnă să întorc spatele apei, aşa că mă ridic şi, cu cartea înfiptă la cingătoare, merg cîteva zeci de metri în sus şi în jos pe mal, uitîndu-mă cu atenţie la peşti şi la undele împuţinate, care acum abia de mai umplu jgheabul de pe fundul albiei. Totuşi, ştiindu-le că au străbătut Peştera Meziad, mă uit la ele cu un fel de fior mistic… Peştii sunt destul de mari pentru un pîrîiaş de munte, ca acesta şi par uşor de prins, însă n-am eu stofă de pescar! Atent şi nu prea la mişcările din gospodăriile de peste pîrîu, şi mai curînd la zgomotele serii, care aici au un ritm anume, pe care cred că l-am prins. După ce vin vitele de la păscut, se aude glasul bătrînei mînîndu-le la gajd, mă mai plimb puţin pe malul apei, privind casele de dincolo sau peştii  enigmatici – şi atunci se aud venind porcii.
Un spectacol care mă captivează. Mai întîi se aud în capătul uliţei nişte clempănituri, prima dată nici măcar nu am ştiut despre ce ar putea fi vorba, apoi se arată turma în goană; pînă la un anumit loc, lîngă pod,  porcarii se aţin la ei să nu fugă, apoi însă le dau drumul şi porcii o iau la fugă spre casă, unde îi aşteaptă trocul plin cu fiertură.

Să-i vezi venind, pe deasupra drumului, ca nişte torpile, numai picioarele li se mişcă spornic pe sub corpul rigid în această lansare şi urechile tremurînd deasupra rîturilor, ca nişte frunze grele de brustur. Iuţi, slabi şi creţi, cu noroiul uscat zuruindu-le sub burţi. O zdupăială rapace, cu botul în pămînt, înspumat de lăcomie. Întîi vin nişte godaci afurisiţi, apoi porcii mai mari, în forţă, apoi cei prea graşi sau cu vreun beteşug la picioare şi la urmă purcelele gestante, cu burta legănîndu-se în părţi. De la un timp am început să-i deosebesc şi acum mă distrează să constat că vin de regulă în aceeaşi formaţie, aproape fără nici o schimare în dispozitiv, alergînd în turmă, cu botul în spume, fiecare urmînd întocmai traiectoria celui din faţă şi, în dreptul porţii cunoscute, însă pe care nu par să o vadă, desprinzîndu-se şi cotind brusc în ogradă. Eu stau sub dud, în picioare, ocrotit de bancă, între timp mi-am lăsat în jos mînecile de la cămaşă, un curent rece coboară pe pîrîu, (suflul imperativ al Meziadului?), grohăielile, clempăniturile acelea primitive, pe o singură notă, se ridică în vacarm, privesc cu înfioare aceste lacome ghiulele cu fitil, pe malul ăsta,  dar şi pe celălalt mal al pîrîului; pînă se arată, ultima, purceaua gazdelor, o huidumă cu urechile bălăbănindu-se în dezordine pe rît, bocănind adînc şi nerăbdător şi dînd năvală pe poartă. Atunci părăsesc locul meu de observaţie şi intru în curte ca să privesc porcii hăpăind şi bătîndu-se la troc. Mai sunt de venit oile, dar pe acelea le bagă în curte ciobanul, că nu degeaba li s-a dus vestea de proaste!
Cînd au zvîntat trocul, bătrîna îi ademeneşte cu un ştiulete de porumb şi îi bagă în coteţe, separat, fiindcă scroafa cea mare trebuie să fete. Eu merg în casa cea mare, las cartea, deschid aparatul de radio şi ascult ştirile de peste zi, uneori şi ceva muzică. Apoi vine cineva şi mă cheamă la cină.


Al douăzecişişaptelea sonet

Ion Lazu: Apostu

Ştiu şi statui dosite prin boschete,
Iar omul care trece le ignoră.
Cum sunt prin vechi sertare mari sonete
Ce-aşteaptă-n darn citirea lor sonoră.

Cum sunt statui ce nu le afli rostul
Şi dai să pleci, spunându-ţi că nu-i artă,
Sau doar o marmoră cu faţa spartă
Deşi poate-i lucrarea lui Apostu.

Şi trece lumea, care se petrece,
Şi-ascultă znoave, când sonetul tace,
Însă nimic din astea n-are-a face
Cu veşnicia limpede şi rece.

Trec oamenii... Ci marmora durează.
Şi-n moarte foi, sonetul viu viază.
29 august 2011. 



ion lazu: Fotografii din ciclul Oameni pe care i-am întâlnit...



Aşteptarea, III, 1979

Viaţa pe un peron, 1979.

Timpul cositului. 1980.

Vine furtuna. 1979. Goranu-Vâlcea

Răbojul cariului. 1974

Să aşteptăm să deschidă. Copăceni-Vâlcea, 1974

...Tunde oaia şi berbecul... Oteşani, 1974

4 comentarii:

  1. "asasinule" de pisici! mai bine ai comenta cu cate un sonet fiecare fotografie;ti-ai aminti starea in care erai cand ai imortalizat clipa si ai eterniza-o pe dublu sens cu doua viteze adica;insa tu nu;ca prea esti capos de la o vreme;lazule, lazule,cum mai necheaza in tine necazu;mai schimba vere macazu! IMeul

    RăspundețiȘtergere
  2. Poete-sonetist Notorius, cum să înţeleg acest al Matale "mai bine ai comenta cu câte un sonet fiecare fotografie"? Decât să..ce? Sau măcar cezi că ai lăsat vreun dubiu cu privire la faptul că aceste sonete aici postate nu-ţi sunt pe plac? Răspunsul e simplu: "alta mama nu mai face!"
    Şi mai constat ceva, de toată minunea. Matale consideri "căpoşi" pe cei ce nu-Ţi urmează indicaţiili. Lecţie de la cei neuitaţi prin vreme: nu te învaţă nimeni cum să scrii, nici nu-ţi indecă anume ce să scrii. De nu te-ai născut cumva neam de slugă... Viva la Liberdad! I.L.
    PS. Te-am invitat să le comentezi Dta, acele poze cu oameni obidiţi, desigur în proza lui Bouridam, iar nu în sonet, rezervat în exclusivitate celebrării iubirii, ceea ce am aflat foarte de curând...

    RăspundețiȘtergere
  3. recurs la anecdota povestita de Mihai Ralea:"Apoi. daca-i pe-asa, eu nu vorbesc cu o tuberculoasa!" PA SI PUSI! eventual, SUCCESURI;MOLTO SUCCESURI! i mic de mana

    RăspundețiȘtergere
  4. Pentru că mă adresez unui specialist ŞI în hidrologie, mai menţionez, legat de platoul (podiş?, imensă platformă din lut, abia acoperită de cam un brăzdar de pământ fertil)ce separă văile Moldovei şi Siretului... Lutul ca untul la aspect (mai ales, în contact cu apa, de unde oalele; apoi chirpicii şi cărămizile ce au distrus civilizaţia caselor din "tăvălugi") tasa o incomensurabilă pătură de apă freatică, născătoare de izvoare. Din Mirceşti şi Cristeşti (Timişeşti) şi până-n pintenul Romanului, aproape nesecate izvoare (şipote) cleştar lichid revărsau chiar şi iarna. Multe sate din văi sau de pe buza coastelor preferau izvoarele fântânilor (fiindcă mai oneroase, greu de întreţinut, prilej de râcă şi pricini).
    Marile conace şi castele moldave cam pe firul şipotelor s-au ridicat. Strunga, Miclăuşeni, Mirceştii părinţilor poetului...
    Strunga - staţiune neexploatată la a ei valoare.
    Miclăuşenii - preventoriu, sanatoriu, orfelinat ş.c.l.
    Vechiul Conac alecsandrin (în a cărui imensă livadă ne petreceam taberele de vară, ferindu-ne de imensa hrubă din coastă, ca o intrare-n mină, cu porţi ca de cetate cetluite) distrus cu buldozerele, adus la nivelul unei movile de moloz împrejmuit cu sârmă ghimpată... Livada - rasă de pe coasta generoasă a dealului. Peisajul dezolant, deşertic, voia să fie cucerire de terenuri redate agriculturii...
    Şipotele care formau un pârâiaş ce şerpuia de sălcii, răchiţi, aluniş, trandafiriş umbrit, până-n bălţile Luncii - secate, colmatate, asanate.
    Să ai atâta bogăţie prin Graţia divină şi să-ţi baţi joc de ea - asta-i încă o crimă!
    Revenind la Podiş, nu ştiu de ce am trăit, mai trăiesc cu impresia că Moldova se împreuna cu Siretul, pe-ascuns, pe subt cojoaca de lut, cu mulţi kilometri înainte de gura ei de vărsare.
    Îl rog pe specialist să mă lase să visez la asta, în continuare!

    RăspundețiȘtergere