luni, 26 septembrie 2011

ion lazu: consemnări, sonetul zilei, fotografii


O postare de ieri, pe blogul prietenului Nicolae Ciobanu, zis şi Culai ot Keatra...  http://vineri-ca-post.ucoz.ro/publ

Mai am un prieten pe care voi să-l demasc plin de… afecţiune. E mult mai mare ca mine, din toate punctele de vedere!... Şi se numeşte Ion. Ion Lazu. Un Venetic, dar nu un om de nimic. Ca mai toţi „veneticii”, el face parte dintre aceia care-şi sfinţesc numele prin renume. Ce-i, dacă nu mulţi îl ştiu. Mulţimea oficialilor va piere-n uitare. Veneticii şi memoriile şi poemele şi povestirile şi sonetele şi arhivele de fotografii şi crochiuri ale puţin spus plurivalentului spirit, vor dăinui: spre a-l nemuri!
Ca să vă convingeţi că nu-l „perii”, vă invit aici http:/ /ilazu. blogspot. com/2011_09_01_archive. html . A mai avut un blog ce s-a pierdut în spaţiul internaut, dintr-o neglijenţă sau o nedovedibilă, deşi plauzibilă rea intenţie a administratorelui. Mai toţi păţim astfel, aşa că vă invit (că eu tot n-o fac, dar sfaturi ştiu da!) să vă salvaţi preţioasele contribuţii la valorile (necalpe) internaute în dosare, dosărele şi fişiere proprii: atât pe pisi (nu motanul, bre!), cât şi pe sidiuri ori o „memorie amovibilă” mai consistentă… (De când cu informatica aiasta, am ajuns mai rău ca Trăsnea: bălmăjesc la termeni, da’tot nu-i pricep!...)
Acea pierdere de preţioase texte şi multimedia - în loc să-l descurajeze -, l-a ambiţionat să recidiveze. Şi – ca unul ce i-a ştiut şi precedentul blog -, pot afirma despre unitatea şi calitatea netă a abordării din noul, recentul site, de abia două luni!!!... Felicitări şi la mai multe luni, la cât mai mulţi ani!
Rămîi fermecat, de ce poate un om când îşi pune în cap să pună pe roate o „întreprindere” destul de cu toane precum „blog”uirea. Nu degeaba am constatat – nu doar noi! – că, în general, blogul se rezumă la o relaţie de grup restrâns, cu anumite interese. Excelează-n domeniu tot năstruşnicii adolescenţi. Dar, tot acolo se pot lansa şi rezistă mai la vedere sau mai voalat cele mai neaşteptate domenii de interes. De la un anumit stadiu de hîm!-evoluţie, apar pe blog şi unii care pretind că fac literatură. Acestora – de obicei, nişte premiaţi ai vreunui festival literar al tribului alfabetizaţilor din cucuieţi ori catanga, dar nu numai – li se pare că sunt scriitori, doar pentru că ştiu scrie litere, cuvinte şi rareori propoziţii sau fraze cu sens. Nu contează la ei nici ortografia aia, din Îndreptar, nici punctuaţia din Bunul simţ, gramatica, stilul, compoziţia şi articulaţia… Scriu, deci sunt scriitori. Punct, şi iureş la înscrierea pe lunga listă de aşteptare pentru în „uniune” intrare. Dar, ce ne mai miră aici, unde am avut puţini şi-au sporit mai mult decât malthusian, până şi numărul kkdemicienilor fără operă, ca şi a docţilor fără ştiinţă… Mai ales de elementara Carte!
Revin la prieten. Care-i un Scriitor şi un Artist (în)născut, nu făcut. Dovada-i Acolo, în acel Blog fără nume, ci doar cu menţiunea onorant de modestă: consemnări, poezii, eseuri… Atât, aparent. Dar, încă de la prima-i postare - cea din 23 iulie 2011, orele amiezii 12,14, când (Vorba poetei) Toată Franţa-i o mare clefăială –, urmându-i apoi zilelor şirul, Gazda ni se dezvăluie ca un Om şi o Personalitate care e un veritabil depozitar de comori culturale. Păcat că în topurile mediei nu-i loc de cei de rangul său. Alta ar fi fost nu numai imaginea, ci şi faţa acestei ţări. În care trăiesc mulţi oameni ca dânsul, ca mine, ca voi – neinteresanţii pentru mass media de imitaţie prost-vestică.
Vă ofer – fără de a sa permisiune, decât telepatizată -, acest Al treizeci şi treilea sonet, intitulat – sugestiv? - 4 bătrâni :
Patru bătrâni albiţi, cu şepci cu tot, / Pe-o bancă-nghesuiţi ca-ntr-o nacelă, / Ieri se jurau că nu mai merg la vot, / Azi de femei vorbeau, de daravelă.
Ascunşi de soarele care devoră, / Aceste patru mutre cam s[us]pecte / Pierduţi parcă-n alt veac şi-n altă oră, / Fantome-mi par, vorbind şi albe spectre.
Degeaba-mi spun: E-o bancă oarecare, / Unde cei patru bătrânei se-aburcă – / Poate-i spre Rai o sală de-aşteptare, / Sau către Iad, un drac să-i ia în furcă.
De unde şi sugestia acelei / Înghesuieli în pântecul nacelei...  (30 august 2011)
 Dacă nu v-am stârnit interesul, nu-i deloc vina sa, ci-i doar a mea neinspirată alegere!... Cutezaţi şi singurei, spre a vă convinge!

Al patruzecelea sonet

ion lazu: Clorofilă

S-au luminat şi frunzele la faţă
Trecând de verdele adânc, din vară
Spre o culoare transparent-solară –
Sau va fi Teama ce le-a prins în braţe?

În seve,-n fibre şi în clorofilă
E-o-nseninare care se răsfaţă
Şi o paloare-n arbori se agaţă
Şi-o resemnare. Şi o dulce milă.

În păsări e-o nelinişte febrilă
Şi o vobrare - şi un dor de ducă
Pe toate dintr-o dată le apucă...
Şi orice rezistenţă-i inutilă...

S-au luminat şi frunzele la faţă –
E-o galbenă lingoare, ca de gheaţă.
31 august 2011.


ion lazu: Blana mistreţului

Seara, înainte de somn
Îmi las o vreme tălpile goale
Pe blana mistreţului, întinsă pe jos;
E a mistreţului vânat de bunicul
În luna lui de miere, norocos.
Pe ea şi-a odihnit picioarele trudite
Seară de seară, înainte de somn;
Tatăl meu va fi umblat de-abuşa –
Acum eu îmi astâmpăr tălpile încinse
Noaptea, înainte de dragoste şi somn.

E aspră, adâncă şi răcoroasă
Ca o brazdă de iarbă câinească
Blana cu care mistreţul ne vicleneşte
Otrăvindu-ne seară de seară
Până la moartea firească.

Înţeleg acum, când tinereţea-i o frunză
Trasă în ţepii ei lungi, cenuşii,
înţeleg destul de târziu, astă seară,
privind la picioarele mele-nfundate în blană
înghiţite de blană, pierind în ea –
Şi mă-nspăimânt ca de o mlaştină
Noaptea şi singur...
1965, Solca- Bucovina
(este elegia cu care se deschide volumul Muzeul Poetului, 1981, intitulat iniţial Blana mistreţului...)