ion lazu: Trei zile la Mare. Sonetul zilei. Oameni pe care...

Ion Lazu: Trei zile la Neptun.

Ieri spre chindie ne-am întors de la Neptun, după trei zile "ca leii". Dacă leii ar fi şi aventurieri, ceea ce mă cam îndoiesc... Am  pornit marţi din zori, însă la noroc, fără să fi aranjat nimic în legătură cu cazarea. Şi cu bani la limită, fiind înainte de pensie... Cu accelaratul până la Constanţa, eu tot timpul cu ochii pe fereastră, obicei de care nu mă mai pot dezbăra, căci mereu am călătorit într-o viaţă de geolog şi nici în ruptul capului n-aş fi renunţat la privilegiul de a vedea pe unde merg. Cum ai putea să iubeşti o ţară, să o simţi mereu în suflet, ca făcând una cu tine, iar la ocazii să te împăunezi cu înalte sentimente patriotice etc., dacă nu eşti zi-nopate cu ochii pe câmpiile şi dealurile şi munţii ţării tale? Or, îmi spun adesea, piatra de încercare este ca eu să-mi pot dovedi mai întâi mie însumi şi abia apoi celorlalţi – asta nefiind obligatoriu – că iubesc aceste meleaguri aşa cum mi se prezintă ele, la orice oră, în orice loc, sub toate aspectele posibile, iar nu o patrie idealizată, abstractă.
Am călătorit cu ochii pe fereastră, ca să văd ţara, dar ca să-i văd şi pe oamenii ei, şi ce anume fac sau nu fac, să aflu, la rigoare, de ce nu scot bogăţia/bunăstarea din piatră seacă. Am văzut locuri aride, sterpe, nedăruite de Dumnezeu, ţări de piatră seacă, însă oamenii de acolo au pus la propriu piatră peste piatră, apoi au cărat pământul că spinarea, l-au aşezat pe acele trepte/prispe şi au sădit pomi, au plantat viţă de vie, au ridicat culturi până la o mie cinci sute de metri altitudine. Şi au avut grijă ca apa să nu lipsească nicicum pe plantaţii, să o dirijeze într-acolo pe şanţuri şi jghiaburi şi scocuri şi viaducte: sămânţa în brazdă, la timpul cuvenit şi apa îmbibând pământul - să crească recolta înmiit, ca în versetul biblic... Şi bag de seamă cu obidă că atunci când ar trebui să ne meargă bine şi nouă, ne merge din rău în mai rău – din vina conducătorilor noştri, poate mai mult decât din a duşmanilor, dar şi din vina noastră, şi atunci simt că devin dureroase toate detaliile din peisaj, pe care n-aş vrea să le scap din priviri - ele se încarcă de jale greu de ţinut sub control. Toate aceste amănunte şi "diacritice" care sunt alfabetul stării de fapt a unei ţări...

Un copac răzleţ în mijlocul bărăganelor, o linie de tufe, un şanţ bănuit, o cumpănă piezişă pe zare, un dâmb enigmatic, o turlă de biserică – tot ceea ce ar putea să pară poetic, idilic, dar la o cercetare atentă se dovedesc a fi lucruri făcute la nimereală sau sub imperativul urgenţei, deci fără planuri temeinice, în perspectivă. Acest pământ fără seamăn de mănos în Europa, cernoziom negru-bruniu "să-l întinzi pe pâine" - şi pe care alţii l-au importat de la noi cu tona şi cu vagoanele, încă înainte de război...
Vedem lanuri de porumb argintii, câteva vite răzleţite, chiar lângă terasament nişte iezi mari, aproape căpriţe. Vedem retezături de floarea soarelui tăiate de sub pălărie, iar tulpinele rămase în pământ, să putrezească. Pe vremea copilăriei mele, la început de primăvară, când e frigul mai nemilos, ieşeam cu târnele în urma plugurilor la arat, adunam rădăcini de porumb, le scuturam şi ne bucuram gândindu-ne ce bune au să fie pe vatră. Iar când printre rădăcinile de porumb dădeam peste una de floarea soarelui, parcă îl prindeam pe Dumnezeu de-un picior, ştiindu-le lemnoase, spornice la foc...
Şi peste tot, unde nu te-aştepţi, nesfârşitele terenuri care nu au fost cultivate de ani şi ani, devenite tărâmul bălăriilor, al tufelor de scaieţi, de porumbar... Iată Podul Anghel Saligny, pe vremea edificării sale cel mai lung pod din Europa, construit cu şine de la Uzinele Reşiţa, cum tot cu astfel de elemente a fost edificat Turnul Eiffel. Şi rămânem cu ochii pe insula de dincolo de Braţul Borcea, cu plopi tremurători, cu lacuri limpezi.

Îi spun Lidiei povestea cu acel râu subteran cu debit imens, ce a fost descoperit la vreo sută de metri sub actualul nivel al Mării Negre. Probabil o parte din debitul Dunării ce şi-a găsit, în vremurile preistorice, un drum mai drept spre mare, prin sistemul carstic din calcarele ce aflorează la Cernavodă... O idee ce mi-a venit pe moment, deloc imposibilă. Cândva, ca hidrogeolog, am făcut studii cu trasori în carstul de pe valea Cernei şi din zona Nadanova-Pocruia-Tismana-Mehedinţi, în cel din zona Polovragi-Bistriţa-44 de Izvoare, în Vâlcea. Ştiu bine că apa nu ratează nici o şansă de a coborî cât se poate de repede prin carst, spre nivelul de bază al eroziunii locale.

Apoi ne apar, spre nord, trei-patru, numeroase mori eoliene, abia mişcându-şi aripile argintii, unele chiar nemişcate, lucru oarecum de mirare, căci ar trebui să se orienteze automat pe direcţia vântului, nu? Altfel stăteau lucrurile între munţii dinspre Palm Springs, unde, ce-i drept, era un curent de te scotea de pe autostradă... Poate e doar o acalmie de moment, specialiştii vor fi studiat intensitatea vânturilor din Dobrogea şi din toată ţara. (Ca să nu spun, ca geolog, că sub bateria de mori eoliene se află cca 20 de metri de loess,  rezultat al transportului eolian...).

Ca să nu pierdem 2-3 ore în Constanţa – ar merita şi oraşul o vizită temeinică, dar nu ne ajunge timpul, vom reveni altă dată! – luăm un microbuz până la Mangalia, căci traseul curselor ocoleşte parcă dinadins Neptunul, când ar fi atât de simplu să-l includă. În fine... De la Mangalia, luăm alt microbuz spre Neptun. Însă Lidia îşi aminteşte că acum nişte mulţi ani (prea mulţi, ca să nu ni se strângă inima de regrete – atâţia ani fără ca Lidia să fi revăzut Marea,  cu toate că o iubeşte fără limite...), am fost noi trei/Lidia, Ionu şi Andrei la staţiunea Venus, cu plată minimă, la căsuţele de vacanţă. Ce-ar fi să stăm din nou acolo, cu bani puţini? Coborâm la intrarea în Venus. Dar se dovedeşte că peste tot e închis, nu mai spun de căsuţe, părăsite, ca vai de ele... Mergem din hotel în hotel, până aproape de Cap-Aurora, toate hotelurile sunt cu uşile încuiate; într-un loc ni se spune că azi au închis, la o pensiune, patronul lua ultima masă, împreună cu angajaţii sezonieri. Căutăm şi căutăm, pe parcurs de vreo 2 km, pe străzi şi alei pustii; câţiva muncitori repară ceva într-o curte de restaurant-pensiune. Ne trimit înapoi, se dovedeşte un fiasco. Două hoteluri de 3 stele deschise, pe cât de pustii în fapt: ne cer sume ce ni se par exorbitante, deşi în regim extrasezonier... Sau nu suntem noi defel competitivi? Şi ne pomenim în faţa unui panou cât trei etaje, cu plasamentul imobilelor din Cap-Aurora, vreo 40 la număr, probabil toate goale şi doar 3-4 vile, situate tocmai în cealaltă parte. Perplexitate, descurajare de moment. Cu bagajele în cârcă, revenim la traseul microbuzelor, luăm unul spre Neptun-Olimp. Deja recunosc magazinele din centrul Neptunului, biserica, statuia lui Dionisos... Dar Lidia spune că a zărit firma unui Dispecerat-cazare-turism. Ne dăm jos intempestiv, eu cu inima îndoită, şi rămân lângă bagaje, în aşteptare. Lidia reapare peste două trei minute, zâmbitoare, spune că a aranjat să ne cazăm într-o vilă din spatele Dispeceratului. Norocul nu se numeşte noroc decât când ai trecut prin destule încercări frunstrante. Vila Briliant, cum altfel?, într-un grup cu alte trei vile cu nume de piatre preţioase: Smarald, Diamant, Safir... În cinci minute suntem instalaţi, cu bagajele desfăcute şi nerăbdători să o zbughim la plajă. Să dăm ochii cu Marea! Doamne, ce simplu a fost!, îmi spun acum, cu sacii în căruţă...

Să fi fost cam pe la orele 14, aş zice... Mâncăm ceva în fugă, la botul calului, cum se spunea pe vremuri şi pornim ca din puşcă: spre Cazemată, aţi ghicit! Nu înainte de a da ochii cu Marea din proximitate! Credeţi că a trebuit să întrebăm pe cineva în ce parte să o luăm? N-ar fi fost chiar o fantezie, pentru că aici stradela se înfundă, e un rond şi trebuie să o iei înapoi..., noi însă am apucat-o din instinct pe o cărăruie dublă, printre plopi şi tufişuri, practic un acces improvizat. Şi ne trezim îndată în faţa unui lac minunat, rotund şi destul de mare, pe care l-ai putea înconjura în cam 10 minute. La viteza noastră de 5 km/h, raportaţi-vă la 2nr şi veţi afla raza, diametrul, circumferinţa (0,83 km, nu vă mai stresaţi...). Iar de partea cealaltă a lacului cu apă dulce numit Neptun 1 dai direct pe plaja La Steaguri, cum am aflat mai apoi că se cheamă. Plasată imediat la sud de gardul proprietăţii prezidenţiale. Când priveşti spre dâmbul turcoaz-pulsatil al Mării, imediat în stânga, înaintând mult în mare, se vede parapetul pe care se plimbau nea Nicu şi Leana lui. Se mai văd în gard gheretele de pază. Dar nu stau prea mult să mă uit la toate astea, îmi fac o silă fără margini.

Ne apropiem de plajă, de valuri, ne lăsăm sub vraja lor, cu ochii privind hipnotic mişcarea, culorile, ascultând ţipetele pescăruşilor, simţind vigoarea brizei neîmblânzite. Or, la malul mării, te opreşti, adaşti, „te predai” cuiva mult mai puternic decât tine, care eşti doar un biet trecător pe astă lume; şi de la o clipă la alta ceva se schimbă în tine, esenţial. Te decuplezi de la toate grijile, contrarietăţile şi imperativele zilei, glasul mării e copleşitor, răsună mai puternic decât toate ale vieţii obişnuite. Pentru acest moment în faţa Mării, fiecare are monologul său. Abandonul, visătoria şi până la urmă speranţa care se reînfiripă de la un moment dat încolo.

Am profitat de această pierdere de sine şi am antrenat-o pe Lidia în cea mai importantă acţiune pe care o plănuisem, în taină: să ajung din nou la Cazemată. De data asta nu singur, ci cu Lidia, căreia i-am împuiat capul cu poveşti care mai de care. În fapt, nu trebuia decât să ocolim imensa proprietate a vilei prezidenţiale, pe alei cu vile şi ele simandicoase, ca pentru ştabii din CC. Iar la un moment dat, fără greş, am luat-o la dreapta şi am ajuns nemijlocit pe treptele din capătul falezei, chiar la gardul dinspre Olimp al vilei  cu pricina - să nu zic cu ghinionul... Or, aici, pe faleza înaltă, eram deja pe teren propriu, în locuri bătute de mine cu pasul preţ de 12 zile, cunoscute de aceea ca-n palmă, acum doar le re-sorbeam cu toţi porii şi în rest i le livram Lidiei, unul după altul, ca să se bucure. Plus fotografii o mie, aparatul trecând din mâinile mele în ale Lidiei şi invers. Cu ochii numai la fundalul marin, în freamăt şi foşnet, Lidia s-a împiedicat de o denivelare a asfaltului de pe alee, baiera şlapului i s-a rupt, a trebuit să arunce încălţările la coş; şi ne-am continuat drumul cu picioarele goale, eu scoţându-mi la rândul meu pantofii "de scandal", din spirit de solidaritate. 

Şi am trecut de vila Zaharia Stancu, după ce urcasem cele câteva trepte, ca Lidia să vadă grădina cu pomi fructiferi şi cu brazi, am coborât apoi pe plajă, în faţa hotelului Panoramic, unde în atâtea rânduri am convorbit cu valurile ce izbesc în stâncile verzi... probabil aduse cu remorcherul pe Dunăre şi pe mare, tocmai de la Beştepe sau Mahmudia, numitele „şisturi verzi” de vârstă Permian (zise geologul). Privim jocul culorilor: de la vânăt la albastru, la verde, vernil, spre translucidul strugurelui copt şi până la albul spumei ce se răsfiră în evantaie pe nisipul plajei sau ţâşneşte în aer, la orice izbitură a valurilor. Şi ce valuri, puternice, fără istov, la nesfârşit, dincolo de toate aşteptările

Ne îndreptăm spre nord, trecem de ultimele blocuri de 12 etaje Muntenia, Moldova, Transilvania, Banatul etc. Şi începe chinul mersului cu tălpile goale pe plaja îngustă, circulată de maşinile grele ale şantierului ce se întrezăreşte spre cazemată. Scoicile sparte sunt o probă de fachirism, te săgetează de parcă ai călca pe vârfuri de cuie... Sau ne strecurăm chiar pe porţiunea cu nisip umed, unde se sparg valurile. Plaja pustie, cred că s-a înţeles. Chiar în dreptul Panoramicului, dădusem peste o pereche: o tânără doar în slip, cu sânii goi, foarte jună, foarte înaltă şi suplă (poate un fotomodel?), înghesuindu-se într-un bătrânel rubicond şi chelos, mult mai scund şi bătând mereu în retragere în faţa asalturilor acelei profesioniste în extrasezon... Aici, mult mai departe de Olimp, dăm doar peste un dolofan nudist bătrân, extrem de bronzat. Mai încolo sunt câteva excavatoare, se lucrează la retezarea taluzului, apoi se vor monta plăci înalte de prefabricate. Vorbesc cu muncitorii. Îi întreb: ce au de gând cu cazemata? Va rămâne, mi se apune. Şi înţeleg că pe sus, deasupra peretelui betonat, vor face o esplanadă, probabil în perspectiva extinderii staţiunii Olimp spre nord. S-a construit şi un parapet ce înaintează în mare, acum acolo lucrează un escavator, potriveşte stabilopozii din capătul spre mare al parapetului; un altul se zăreşte mai spre nord. Motivul poate fi încetinirea erodării ţărmului românesc.

Dar unde este Cazemata mea dragă? Răzuiesc peretele de argilă, până la nivelul apei; scot nisipul de pe plajă, fac beton şi îl postează ca sprijin pe retezătura râpii... Au ciuntit faleza naturală, cu stabilitatea ei probată în milenii, au ciuntit pădurea dinspre calea ferată. Toată ideea este un mare bluf, mă mir că nimeni nu-şi dă seama, că nu există un protest public. Eu ce putere am? Doar să public încă o dată, aici, sonetele mele de la Cazemată. Jale mare în sufletul subsemnatului.

Mai mergem cam 3-400 de metri şi, între barăci şi stabilopozi de producţie foarte recentă, cu greu depistez cazemata ca atare. I s-a luat orice perspectivă. Vorba poetului german: "Mi-au tăiat legătura cu cerul...". Un parapet porneşte chiar din dreptul ei, este cel pe care-l zărisem de departe, cu o strângere de inimă. Şi Marea, care acum câţiva ani îşi aducea valurile chiar până la Cazemată („Cum bate Marea-n zid, la Cazemată/ Plesnind la nesfârşit cu mii de bice..."), a depus nisip, s-a îndepărtat cu cel puţin 10 metri...

Urcăm pe spinarea Cazematei, hexagonală, cândva puntea mea de observaţie, de îndelungi meditaţii...; fac fotografii, însă nimic,

dar absolut nimic din ce fusese nu mai e de regăsit, (în afară de această cazemată veterană, din beton armat, înşurubată în stâncă), odată cu aceste noi construcţii, cu barăcile-vagoanele constructorilor, cu coteţe şi cu tot. Şi mai ales, mai ales, lipseşte singurătatea absolută ("stăpânind pe mişcătoarea mărilor singurătate" - Eminescu) a acestui loc răzleţit de lume şi de interesele ei mundane, şansa unică de a te afla singur în faţa Mării, un minut, o oră, o dimineaţă întreagă, fără nici un alt martor nedorit. („În zori de zi pornii spre Cazemată...). Parcă nu-mi vine să cred... Abia acum îl înţeleg pe poetul LIS, care luându-se după cele scrise de mine, s-a aventurat de la vila Zaharia Stancu tocmai până la Cazemată, însă după propria mărturisire „declicul nu s-a produs”... Şi fiindcă el a cronometrat parcursul, notez şi eu că am pornit de la vila Briliant la 14:30 şi am revenit la 17:15.

La revenire, ne intrigă un anumit joc al pescăruşilor,  după reguli ce ne scăpau, cu mare agitaţie şi ţipete prelungi; apoi ne dăm seama că zburătoarele îşi dispută un peşte albicios, poate prea mare pentru ciocul acestor păsări, picându-le de aceea în apă şi fiind iute recuperat de un alt pescăruş, aflat mai în urma stolului. Un fel de morişcă, în care peştele, desigur mort, era preluat de mereu alt pescăruş şi scăpat în apă după 5-6 metri... Trecem din nou pe lângă gardul vilei, eu simţind un fel de vinovăţie insidioasă, fără rost, la amintirea zilelor din extrasezonul bursier de acum exact 5 ani. Dar când au trecut anii ăştia!?  Din sens contrar se apropie o bătrânică, prăbuşită în ea însăşi, fără pic de vitalitate, abia târâindu-se. Şi nu ştiu de ce inima mi se strânge la gândul că va fi fiind şi ea vreuna dintre scriitoarele ce eşuează anual la Vila Z.S.  Nu am curajul să întorc capul şi să văd dacă urcă treptele spre grădina "noastră".  Să fie acesta unul dintre motivele pentru care până la vârsta de 40 de ani am evitat cu străşnicie lumea scriitoricească?

La 18:00, după o scurtă trecere pe la Briliant, luam câte o ciorbă la terasa Premiera, în preajma bisericii din Neptun, mereu în renovare; la 19:00 fotografiam apusul de soare, printre plopii din spatele Aurorei, iar în doar 10 minute eram pe malul mării ca să prindem răsăritul Lunii...  

                           (va urma)

Al douăzeci şi nouălea sonet

ion lazu: Ce-i e sonetului...

Pe-un sfert de coală, ba pe o optime

Îmi scriu sonetul. Şi ce bine-ncape!

Am doar un pic de grijă – să nu scape

Peste răscol vreo rimă printre rime...

Cam asta fac. Prin casă-s o mulţime

De coli rămase din mai vechi etape.

Le-mpăturesc, le tai, le pun în mape –

Ca să le scriu când o să-mi vină bine...

Ce-i e sonetului să-şi toarne forma

Lui genuină-n ăst chenar selectus,

Scornit de omenescul intelectus

Spre-a împăca enormul şi cu norma...

Că azi, când ştiu la rime cum stă treaba,

Sunt numai bun de-ntors pe arii pleava...

29 august 2011.

ion lazu: Fotografii din seria inedită Oameni pe care i-am întâlnit...

Mama cu Amdreiu-mic

Biografie. Stăneşti-Vâlcea, 1974.

Cu bâta, la drum... Bărbăteşti-Vâlcea, 1974.

Nenea Mitică-Grasu (scriitorul D. Alexandru) cu nepoţelul din Bucovina. 1984.

ion lazu: Sonetele de la Neptun, 2006

La Cazemată

                     

Cum bate Marea-n zid, la Cazemată,

Plesnind la nesfârşit din mii de bice,

Un ciob roşcat, de amfore antice

Mi-a etalat, pe plaja înspumată...

Nisip, pietriş, granule de silice

Le scuipă şi le-nghite totdeodată,

Le-ndeasă şi le fură, exersată,

Sub talpa de vizitator factice.

În coamele ce către ţărm le mână

Şi-n urletul ce-a copleşit pământul

Încerc zadarnic să-ntregesc cuvântul

Pe care l-a-nceput de-o săptămână*.

Eu ciobul roşu excedat ridic

Şi scriu pe zid: Nu înţeleg nimic!

                                      

                                          Ion Lazu

Luni, 16 octombrie, 2006, ora 10:31

*Era şi Moise bîlbîit, îmi pare,

Dar nu chiar ca oligofrena Mare...    

ion lazu: Sonet extrasezonier

Poeţilor Gh. Istrate şi I. Murgeanu

În zori de zi, pornii spre Cazemată,

Pe cînd cei doi, la vilă, pe-ndelete,

În chinuri lungi, cu jubilări secrete,

Româna limbă o trăgeau pe roată...

Privirea-mi aruncai pe plaja toată:

Singur eram!!! Doar valurile-ncete

Marea-şi mişca, din larg spre parapete –

Ca-n ziua cea dintîi, nevertebrată.

Nu pescăruşi pe sus, nu peşti în apă...

Pe ţărm, de piatră avortoni: rebuturi...

Că-avu şi Dumnezeu, la începuturi,

Mici ezitări, pînă să se priceapă.

Cînd bucuria mai să mă îmbete,

Apar cei doi, psalmodiind sonete!

24 oct.06  Ion Lazu, înfruntînd talazu’

Variantă de final:

Singur fiind, vreau Pacea să mă-nbete!

Dar vai! Apar cei doi, citind sonete...