marți, 27 septembrie 2011

ion lazu: O excursie la Poiana Stanii regale, I; poezii, fotografii


ion lazu: Excursia de o zi la Poiana Stânei Regale, I
Cu un accelerat de dimineaţă spre Sinaia, ca să ne bucurăm de un drum prin pădure până la Poiana Stânei regale. Poate cel mai frumos traseu pe care l-am descoperit în ultimul deceniu şi de atunci facem anual cel puţin  două drumuri până acolo, nu în funcţie de anotimp, ci când ne vine la îndemână. Să ne deconectăm, să ne bucurăm de mersul prin pădure, singuri, timp de 4-5 ore... Vreme bună încă de dimineaţă. Şi eu mereu cu ochii pe fereastră, să nu pierd nimic din ce-ar fi de văzut, de observat, de gândit în legătură cu... Până spre Câmpina, numai drum prin Câmpia română, ce pare tuturor dezolantă ca peisaj.
Nimeni din tren nu-şi aruncă măcar o privire pe fereastră, călătorii citesc ziare, discută, rezolvă integrame. O doamnă în vârstă din spatele meu dă nu mai puţin de 7 telefoane: le previne pe toate cunoştinţele ei de ce face drumul la Buşteni, ce are de rezolvat, ce a amânat pentru când se va întoarce. Mă gândeam: ce ţi-e şi cu telefoanele mobile, din orice loc, la orice oră poţi lua legătura cu ai tăi, cu amicii, cunoscuţii. Se va şti totul despre tine, vei afla ce şi cum cu ceilalţi; încă nu te-ai hoărât ce o să le spui că deja sunteţi în legătură nemijlocită. Câmpia Bărăganului, cu perdele de pădure, fâşii rămase ca prin minune din codrii Vlăsiei.  Şi încep să mă gândesc la rolul câmpiei în viaţa poporului român. Da, suntem, am devenit în timp istoric un neam de câmpie, la antipodul neamurilor care au trăit în burguri. Făcând abstracţie de răsăritul european, marcat adânc de existenţa Câmpiei ruse, nici o altă câmpie din Europa nu este mai extinsă în suprafaţă ca Bărăganul.  Se vorbeşte tot mai insistent despre geto-daci ca unul dintre cele mai mari popoare din vechimea istorică.  Dar din câte îmi dau seama, leagănul dacilor, nu e nicidecum câmpia română, unde în preistorie nu existau condiţii bune de locuit, de întemeiat o civilizaţie. Da, viaţa popoarelor vechi a putut prospera în zonele de deal şi submontane, nu însă şi în câmpie. Mai întâi pentru că era mult mai coborâtă ca acum, la cheremul revărsărilor de ape, deci foarte mlăştinoasă; ca să nu spun că pădurea era neîntreruptă, greu de străbătut. Viaţa era grea în această zonă, pentru omul preistoric. Greu să întemeiezi o comunitate, să menţii legătura cu cei din vecinătate. Apă puţină şi nu întotdeauna bună de băut. Greu să defrişţezi pădurea, să cultivi pământul.  În fond, cultivarea pământului la câmpie nu este uşoară iar  productivitatea limitată nu asigură prosperitatea, îl ţine pe om în loc, la remorca istoriei. „Codrul, frate cu românul” e doar o frumoasă frază patriotardă, căci în realitate codrul este ostil vieţii oamenilor, folclorul nostru identifică în codru o sursă inepuizabilă de factori malefici, inospitalieri.„Pădurea ne-a ţinut pe loc / Dar ne-a ţinut şi-n loc pădurea..”, scriam cândva. Şi culmea e că poezia a apărut, în chiar perioada de vârf a comunismului naţional ceauşist... Nu trebuie eludat faptul că toate vestigiile vieţii primitive nu s-au găsit la câmpie, ci la deal. Satele din Bărăgan sunt cele mai noi, şi sunt „clonele” unor localităţi dinspre munte, pe măsură ce oamenii s-au înmulţit, s-au extins spre Dunăre, au defrişat, au adus turmele de oi, practic au colonizat zona de câmpie, considerată inospitalieră. Cu mulţi ani în urmă, într-o expediţie la Sărata Monteoru, i-am prezentat lui Al. Mironov rezultatele observaţiilor mele, se părea că l-am convins cum stau lucrurile. Faţă de câmpia mlăştinoasă, la deal există apă proaspătă, există sare, imediat după ploaie pantele se usucă, devin practicabile pentru drumuri, pentru culturi. Comunicarea între localităţi e mai lesnicioasă, inclusiv semnalizarea cu focuri. Gorganele din Bărăgan sunt o soluţie de ultimă instanţă, într-o regiune nepropice convieţuirii. Subiectul romanului meu Rămăşagul 1982 are printre altele la bază aceste observaţii: viaţa organizată s-a dezvoltat la deal şi sub munte, abia cu timpul s-a extins şi la câmpie.
De la Câmpina în sus relieful se schimbă radical. Şi este de observat cu ochiul liber desimea localităţilor, chiar prosperitatea lor.  Zona oferă piatră de construcţie, în locul bordeielor de pământ. Subsolul mai oferă sare, petrol... De aici încolo şi ochiul geologului are ce "citit" o scriere din adâncuri: stratele de Comarnic, stratele de Sinaia, de Azuga, roci diferite, de vârstă diferită. Dar nu insist. Văd însă şi ceea ce ar putea observa ceilalţi călători dacă ar privi pe fereastra vagonului: un grozyav fum alb deasupra satului Nistoreşti cascadele, pădurea ciupită de colţii galbeni ai toamnei, golul alpin dinspre Vârful cu Dor ...
Şi ajungem la Sinaia, este doar ora 10:30, timp frumos, aşa că, fără alte preparative, căci am luat totul de acasă, ne lansăm pe traseu. Urcăm pe valea Pelişorului, apoi dibuim cărarea regală spre Stână. Se dirijază numai pe culmea dealului, nu te poţi rătăci, deşi nu există indicatoare. De cum ajungem în creastă, dăm peste pâlcuri de brânduşe mov, desfăcute, vibratile. Ah! Toamna... Îmi amintesc de toate sfârşiturile mele de campanii geologice, cu deosebire de cele din zona Ocna de Fier-Dognecea. . Numai eu în pădurile fără sfârşit, cele mai extinse din Banat. Sufletul meu legănându-se între uitarea de sine şi dorul de casă, de ai mei. Sufletul tânjitor ar vrea să se vindece de jale, să se întoarcă printre oameni, după atâta răzleţire în inima codrilor...La 5-10 km de ultima casă a cătunului... Iar uriaşii copaci, care de aceea îmi păreau logodiţi cu  veşnicia, mă făceau să simt şi mai fragilă, şi mai vie-trecătoare viaţa acestor floricele mov, enigmatice, răsărite-înflorite parcă împotriva mersului general al lucrurilor, la început de toamnă, când toate ale firii pălesc şi bat în retragere. Frunze arămii, căzând de foarte sus, parcă din cerul pregnant-albastru... Poate de aceea se şi spune că brânduşele ar fi sufletele celor duşi, dându-ne de înţeles că ele rămân undeva, în locuri tainice, greu accesibile, însingurate în credinţa şi-n amintirea noastră...
Nu peste mult timp ne aflăm deja deasupra Castelului Peleş. Sunt surprins de mulţimea turnurilor dar şi de înălţimea lor cutezătoare, încât văzute printre arbori pot fi confundate cu stâncăria albă dinspre Cota 1400.
Dar ce pădure! Amestec de foioase şi conifere, însă numai arbori multiseculari, vânjoşi de nu-i pot cuprinde doi oameni cu braţele: priveşti în sus pe coloana copacului şi nu-i dai de vârf. Îi spun Lidiei: pe această coamă de deal ce se învecinează cu Valea Prahovei, unde se scurg teribili curenţii de aer, nu au supravieţuit decât arborii cei mai vajnici, înfipţi cu nădejde în pământ, care au rezistat vijeliilor năpraznice din timpul iernii şi al marilor furtuni. Dar câte buturugi, dar câte scorburi şi putregaie... Câte trunchiuri prăbuşite chiar în cărare şi pe care nimeni nu le-a îndepărtat... Ce-i drept, în pădure privirea nu bate la mare distanţă, vezi bine doar pe o rază de 30-50, cel mult 100 metri. Musai să iei la rând tot ce-ţi cade sub priviri, să observi, să te întebi ce şi cum... E o teribilă competiţie, lesne de bănuit între brazi şi fagi şi frasini... Am văzut acest aspect mai ciudat: două trunchiuri alăturate, de copaci seculari, unul de brad, altul de frasin, pe o mare porţiune chiar lipite între ele şi apoi, în sus, „sudate” din loc în loc unul de altul, ajutându-se, sprijinindu-se în faţa vitregiilor vremii: fiecare cu proprietăţile specifice, care se compensează şi se completează între ele...  Poate este cea mai frumoasă şi mai bogată pădure de care îmi aduc aminte – şi pot să adaug că am străbătut multe din pădurile ţării, timp de patru decenii încheiate. Poate şi amestecul celor două esenţe să dea o notă aparte acestei prea-frumoase păduri, în care arborii seculari şi-au trimis coroanele sus-sus de tot, ca să nu fie copleşite de ale vecinilor... Razele de soare, ca printre fante prea strâmte, răzbesc printre arbori, le subliniază conturul trunchiurilor... Trecem prin dreptul Vulpăriei, loc cu deosebire pustiu, cum sunt numai locurile părăsite de om. O prezenţă... contrazisă.
Pe parcursul celor două ore şi jumătate de urcuş spre Poiana Stânii, nu întâlnim nici măcar un  singur om... Data trecută am prins din urmă două femei în vârstă, care ne-au spus că fac săptămânal acest traseu revigorant... În schimb, pe scoarţa copacilor, semne din veac ale trecerii omului, care în tembelismul său şi pentru că avea o secure în mână, un briceag în buzunar, a împlântat securea – cicatrice pentru veşnicie, dilatată, la vedere pentru totdeauna: iată ce ispravă am făcut! -  sau a scrijelat litere: Nicu, Jeni... Cum, nu ştiţi cine e Jeni?! Nici Geani? Tocmai am descifrat ultimul nume scris cu duco pe un perete de stâncă. Deci: Stânca lui Geani, nu altcum... Remarcabil, de la Castelul Peleş şi până în vârf de tot, la Poiana Stânii regale, se menţine de vreun secol sau şi mai mult cărarea regală, cu dale de piatră şi borduri de beton, iar balustrada dinspre prăpastie, cândva neîntreruptă, abia de se mai menţine pe unele porţiuni, căci nimeni nu-i poartă grija. Am văzut din nou, dinamitate până la a le face de nerecunoscut, pichetele de pe vremea comuniştilor: probabil înconjuraseră Castelul şi îl păzeau cu străşnicie, să nu fie atacat din munţi...Sau să nu ne pice din cer Regele...
Imediat deasupra stâncii lui Geani, se face o bifurcare a cărării spre stânga, desigur fără indicator, dar noi am mai fost, ştim şi recunoaştem: e drumul-variantă spre prima Belvedere, cea de deasupra văii Pelişor... un drum descoperit din întâmplare... 
(va urma)














ion lazu:  Amiază
Paulei M.

De pe-o falcă de balaur
Iată soarele-n Caşin
Desfoindu-se de aur
Până când se face negru.

Smuls din ţipăt de prigorii
Prin aripi de spirt albastre
Intru-n apă pân-la glezne
Pân-la brâu, până la creştet.

Cu şuviţe moi de aer
Însumi înfloresc din unde.
Ziua-şi bate coasa-n deal
Până nu se mai aude.

Vară, în amiaza mare.
Râul des îmi leagă ochii
Şi pe mal sunt răstignit
Într-un ţipăt de prigorii.
1965. Grozeşti-Oituz
(din volumul Muzeul Poetului, 1981)


Al patruzeci şi doilea sonet

ion lazu: Apariţie

Venea-venea şi nu-mi venea a crede
Că-atâtea frumuseţi veneau de-o dată
Şi-ntruchipând o-mpodobită fată
Ce către mine pas cu pas accede...

Venea-venea şi nu-mi veneam în fire
Că părul, chipul, gâtul lung şi sânii
Şi talia şi nurii, ah! păgânii
Săltau sub pânza-n freamăt, în neştire...

Păşea mirific, ca-n răsfăţ prezentă
Şi când cotind, mi-a dispărut, durută,
De pe alee, în răspăr, ce lentă
Venea-napoi o doamnă, prea-trecută.

Din dreptul meu, doar o privire mută
Mi-a aruncat... dar cât de elocventă.
31 august 2011.