duminică, 18 septembrie 2011

ion lazu: Neptun, III. Sonetul zilei.

Neptun, III
Pentru că la primul nostru drum spre plajă am ocolit lacul pe la nord, de data asta o atrag pe Lidia pe cealaltă parte, mie deja cunoscută, care mereu schimb traseul, obicei de pe vremuri. Trecem deci prin dreptul restaurantului-terasă „Insula” din stânga, unde câţiva chelneri cară navete cu de-ale băutului, - mai încolo sunt de întrezărit-bănuit terase şi alte înlesniri pentru cei ce vor să se respecte, dacă tot au ajuns la mare; noi ne ferim de asemenea ispite, prea costisitoare; când să depăşim intrarea spre Insula tuturor promisiunilor şi pierzaniilor, un cocoş anacronic îşi lansează formidabilul său cucurigu... parcă te recheamă în timpul anistoric; câţiva paşi mai încolo, în dreapta esplanadei, se află chiar hotelul „Insula”, cu vreo 5 nivele, cu faţadă dichisită-austriacă, oferind probabil condiţii de cinci stele. Lidia constată că şi acest imobil cochet e gol, fără clienţi.  Data de 1 septembrie se pare că scoate automat din circuit Litoralul. Angajaţii sezonieri sunt trimişi acasă – şi dacă  asta e premiza, atunci nici cei ce se aventurează spre Mare după sezon, găsind peste tot porţi închise, a doua oară nu mai revin. În ce ne priveşte, avem de gând să recidivăm...
Mergem pe sub chici de sălcii plângătoare, privind mereu spre lacul „încărcat cu flori de nufăr”, vorba Eminescului. Dar nişte nuferi mari, decorativi, cu dinadins luminoşi, care ieri la prânz erau deschişi la maxim, aseară se strânseseră în boboci ţuguiaţi, iar în dimineaţa asta se redesfăceau, petală albă cu petală, ca să etaleze mănunchiul de stamine aurii din mijloc. Nu ştiusem. Sau nu generalizasem faptul că o mare parte dintre flori nu funcţionează după modelul „clasic”, al trandafirului: îmbobocesc, înfloresc, stau aşa o vreme, dorită cât mai lungă, după care se închid, se ofilesc, rămânând frunctul, în cazul respectiv: măceaşa. Este modelul cu care ne-am obişnuit, impus şi de pomii roditori sau neroditori, însă toţi pe acest program, cum ar fi teiul, salcâmul. Dar acum îmi dau seama că mai există cel puţin încă două tipuri de flori: unele noctambule, care ziua stau închise, parcă ferindu-se de lumină, de vântul care le-ar risipi prea repede mireasma – este cazul straturilor de barba-împăratului, de pe cealaltă latură a lacului -, iar alte flori, dimpotrivă, se închid seara, precum "roşul mac", precum cicoarea, ambele din poezia lui Coşbuc, ca să se redeschidă o dată cu zorii zilei. Din această categorie face deci parte şi nufărul.  
Doi inşi cu unelte de pescuit s-au plasat chiar pe locul unde, la revenirea spre vilă am vorbit cu un localnic care îşi pierduse/distrusese undiţa şi acum  trecuse pe aici să constate dacă mai este sau i-a fost deturnată...(era la locul ei, ruptă în câteva bucăţi, plutind peste frunzele ovale, gen evantai, ale nuferilor...). Îmi explicase: un peşte prea mare, care s-a împotrivit... Aflasem şi numele unei păsări de apă dulce, necunoscută mie, cam de mărimea unui guguştuc, însă foarte agilă, mişunând pe frunzele groase de nufăr: dederiţa!
Dar ce vedem? Spre mijlocul lacului, două lebede albe, plutind cu desăvârşită nobleţe. Nuferii au fost aduşi, îmi spunea localnicul, cu accentul lui turcesc-tătărăsc; dar ce este cu aceste lebede? Interesant: e deajuns ca pe un lac de 5 hectare să aduci două lebede ca toată ambianţa să se schimbe, să capete clasă...
Ieşim de pe esplanada lacului, aici, pe vreo 300 de metri n-au mai catadicsit să înlocuiască vechile dale de beton, proletare-ceauşiste, cu aceste dale mai mărunţele, ce se îmbină între ele,cochete, cu din loc în loc inserturi de altă culoare, ceea ce înviorează plimbarea.
La intrarea pe plajă, chiar în faţa bateriei de steaguri alternante, zbârnâitoare în vântul puternic (”La steaguri”!), Lidia comandă o cafea, să se remonteze pentru ziua ce ne aşteaptă. Aflăm de la barmanul-proprietar că da, celor cu spaţii de cazare le-a mers în plin anul ăsta, au avut „full” în iulie şi august; în schimb lor, cu tonetele, barurile, şi tot ce mai înseamnă consumul celor de pe plajă, nu le-a mers chiar deloc, au încropit doar 40% din ce se spera... Zic: oamenii vin, că musai să-şi rafistoleze concediul, însă nu au bani de aruncat, mănâncă la pensiuni, sau din traistă, ca noi... Iar cei cu bani, strâmbă din nas, pun coada pe spinare...


Şi ajungem pe plajă, printre cele câteva persoane sau familii, puţine. Deja ştiu că este vorba în primul rând de cei veniţi la tratament, la Aurora: împachetări, alte proceduri, pentru care şi fratele meu a venit în câteva rânduri din Luxemburg... Nici o mirare că în mare parte, clienţii de acum sunt din străinătate. 

Privim valurile pe săturate, în fond este motivul pentru care am făcut această escapadă... le privim oarecum generic, anume ca ritmul lor şi freamătul şi jocul culorilor să se imprime în matricea noastră sufletească, să le ţinem minte pentru momentale de visătorie – sau ca un refugiu în faţa agresiunilor diurne.
Luăm plaja la rând, de la colţul cu prezidenţialii şi până la stabilopozii din capătul parapetului „nostru” Ceaţa s-a mai disipat, va fi o zi cu soare, puţinii nor is-au pierdut pe sus, acum îmi este clar că între ceaţa din zori şi norişorii de deasupra existase o complicitate. Pe parapet, doi pescari, puşi pe treabă.  În undiţa unuia dintre ei s-au prins doi peştişori: sunt stavrizi! Aşa de mititei?, întreb.  În alte părţi, îmi răspunde mai tânărul, or fi find mai mari, în schimb ai noştri sunt nemaipomenit de gustoşi. 
 La stabilopozi constat cu mirare că Lidia nu are curaj să urce pe ei, nu m-ar lăsa nici pe mine, se grăbeşte să-mi facă 2-3 poze şi să plec de-acolo...
Imediat la ieşirea de pe parapet Lidia se apropie de o tânără cu un cărucior: discută cu mama, intră în conversaţie cu prichindelul, îi întinde cele două floricele galbene, sălbatice, fără nume, însă care ei îi plac atât de mult. Le fac 2-3 poze, din care va reieşi cât de pustie este plaja, la mijlocul lui septembrie, pe vremea cea mai bună, anunţată şi la TV. Iasr în fapt, am intrat cu picioarele în apa mării, este foarte rece, te retează, nu alta: imposibil să mai faci baie. Ce-i drept, a fost o noapte senină, toată căldura de peste zi s-a risipit...
Ca de obicei, nu o poţi opri pe Lidia să se ţină după copilaşi, iar ei se pare că nu rezistă tandreţei din glasul ei. De fiecare dată reapar tonurile duioase de pe vremea când Andreiul-tatei era mititel...
Peste vreo 2 ore, aşa cum convenise cu  recepţionerele, Lidia merge să achite costul cazării noastre pe 2 nopţi, fetele vor să plece într-o mică excursie... (li se va fi aplecat de atâta litoral, vor altceva, un pic de munte, de Sinaia...)  O să aducă ceva de mâncare, inclusiv prosoape, să ne sorim... În timpul ăsta, mă mişc pe nisip, caut... pietre, aţi ghicit!, cum căutasem şi ieri şi cum probabil voi căuta de câte ori îmi va fi dat să mai ajung pe litoral. M-am expus la soare şi în rest nu am decât grija mării, a pietrelor şi a Lidiei, care cam întârzie... probabil s-a luat la vorbă cu recepţionarele.
Când revine, întindem prosoapele, luăm şi o gustare. Însă Lidiei nu-i convine faptul că, întinsă fiind nu mai are sub priviri mişcarea valurilor. Înalţă o moviliţă de nisip, mai punem deasupra şi taşca mea cu aparate şi alte cele şi acum, într-adevăr, spectacolul poate să continuie la nesfârşit...

Totuşi, pe la orele 14 ne întoarcem la vilă, mâncăm pe terasa de afară, în tremurul neobosit al frunzelor de plop... tremurător, în bâzâit de viespi, care şi ele vor fi având îndreptăţirea lor pe lumea asta.  Văd în grădiniţa dinspre vila soră Smarald, câţiva copăcei, cireşi ce par plantaţi asta primăvară, câteva elemente de iluminat nocturn, pe care n-avem de gând să le folosim. Şi un ditamai pietroi, un fragment dintr-o stâncă de calcar, nimic mai mult. Dar ce efect grozav! Şi îmi dau seama - niciodată nu e prea târziu pentru a înţelege lucrurile simple - că efectul vine de la faptul că  piatra stă peste iarbă, pur şi simplu!. Ceva ce ţine, în reprezentarea noastră, de trăinicie, de eternitate chiar: alb, neclintit, autonom mai ales - şi prin contrast iarba fragedă, verde, simbolizând vitalitatea dar şi fragilitatea, efemerul, schimbătorul... Sau nu cumva re-descopăr ceea ce ştiusem prea bine şi susţinusem ca atare, iar între timp a trecut pe plan secund, mi-a ieşit din preocupări?
Vilele astea cu nume de pietre preţioase (să fie o simplă coincidenţă?) sunt nu doar cochete pe dinafară, dar şi foarte dichisite, cu toate înlesnirile civilizaţiei - se pare că s-a trecut dincolo de "modestia" proletară, spre confort, desfătare. Ce ar fi rău în asta, dacă totul este inclus în preţ şi preţul nu e umflat?!
Dar nu prea avem timp de pierdut, ne vom întoarce la plajă! O după-amiază întreagă este în faţa noastră. Senin. Soare. Şi infatigabila Mare...


ion lazu: Sonetul zilei

Al treizeci şi treilea sonet

4 bătrâni

Patru bătrâni albiţi, cu şepci cu tot,
Pe-o bancă-nghesuiţi ca-ntr-o nacelă,
Ieri se jurau că nu mai merg la vot,
Azi de femei vorbeau, de daravelă.

Ascunşi de soarele care devoră,
Aceste patru mutre cam specte
Pierduţi parcă-n alt veac şi-n altă oră,
Fantome-mi par, vorbind şi albe spectre.

Degeaba-mi spun: E-o bancă oarecare,
Unde cei patru bătrânei se-aburcă –
Poate-i spre Rai o sală de-aşteptare,
Sau către Iad, un drac să-i ia în furcă.

De unde şi sugestia acelei
Înghesuieli în pântecul nacelei...
30 august 2011.