ion lazu: A doua seară a Festivalului Enescu

A doua seară a Festivalului Enescu.

Seara plec cu Lidia să nu întârziem la întâlnirea cu un amic ce ne-a promis că ne asigură intrarea la concert şi nu doar atât, ci o legitimaţie cu care să putem intra la Sala radio pe toată perioada Festivalului.  Amicul, nu vine. Puhoi de lume, ca niciodată, parcă. Dar e Dan Grigore, nu? Lidia încearcă să intre cu legitimaţia de scriitor, este respinsă în două rânduri.  Eu nici n-am încercat, lăsasem actele acasă, bazându-mă pe amic...În disperare de cauză, pentru că tot venisem, Lidia se interesează de nişte bilete.  Dar nu aveam la mine destui bani. În ultimul moment,o doamnă vine la Lidia şi o abordează: Dumneavoastră vă interesaţi de un bilet? Da, eu. Cât costă?... Poftiţi-l pe acesta, gratis, persoana care trebuia să vină a dat telefon că are alt program. Bucurie. De unde plecasem de acasă cam nervoşi amândoi. Şi pe acest fond optimist, ne-am prezentat amândoi cu o singură invitaţie, am intrat fără probleme şi m-am plasat pe locul de la parter, pe când lidia a pornit cu curaj spre etaj, în cel mai rău caz acolo se poate sta pe trepte. A avut noroc, a stat foarte comod, iar poziţia de la etaj-dreapta e mai indicată, de acolo se vede bine întreaga orchestră, ceea ce constatasem încă de ieri...

Aceeaşi orchestră de aseară, Residentie Orkest /filarmonica din Haga, care în astă seară şi-a dat adevărata măsură, strălucind de la un capăt la altul. Acelaşi dirijor, Christian Badea, care a evoluat magistral, aşa încât la sfârşitul serii devenisem din toată inima fanul său necondiţionat.  Nu prea des am asistat la un succes atât de net.

S-a început cu un concert de Dan Dediu, compoziţie foarte modernă, în mare forţă, , mai întâi ca tonalitate de la foarte tare în sus, fără să scadă vreodată. Angajament maxim al fiecărui instrumentist, percuţiile în explozie.  Ritm, forţă, schimbări de teme. Destulă muzică, desigur.  Dar se face că aveam timp să mă gândesc la ale mele: Ca prozator, te întinzi cât te ţine plapuma, niciodată nu te gândeşti: dacă mai scriu 40-50 de pagini povestioara mea poate fi numită roman. Conţinutul impune o anumită formă şi nu alta, punctul final se impune parcă de la sine. Uneori în muzica nouă, am sentimentul că partitura s-ar fi putut opri aici, ea totuşi continuă, compozitorul a ambiţionat să ducă la capăt o simfonie! Şi mă mai gândeam: ca cititor niciodată nu continuu lectura unui roman dacă dau de un pasaj în care simt că autorul a vrut să spună ceva, iar datorită inabilităţii sale, a improprietăţilor etc, i-a ieşit altceva.  Nu mai citesc, convins că dacă a dat chics o dată, în primele 20-30 de pagini, mai încolo poate face greşeli încă mai mari.

Şi s-a terminat lucrarea lui D.D., autorul a fost chemat pe scenă, totul cum trebuie. Un succes împărtăşit.

S-au făcut schimbările pe scenă, a fost împins pianul în centru şi: magie! Eduard Grieg, Concertul în la minor pentru pian şi orchestră op.16. La pian Dan Grigore. De la prima notă am recunoscut lucrarea, era de parcă din tot ce s-a scris vreodată aceasta era singura muzică pe care o ştiu bine, la modul absolut. Şi compune norvegianul Grieg fără pic de zorzoane, o muzică pură, cum ar fi adunat de pe boltă stele una şi una, cu un gest sublim. Se succed şi se reiau câteva teme, pe care sufletul le doreşte încă, la care vrea să revină.... Orchestra, pianul, îşi trec unul altuia melodia, o înalţă, o poartă, se întorc spre noi cu o sinceritate irezistibilă.  Strălucitor pianistul Dan Grigore! Parcă mai proaspăt ca oricând. Stânga se adânceşte către notele cele mai grave, dreapta aleargă numai în sus, peste notele cele mai înalte, risipindu-le din nou, cu degetele, în văzduhul ameţit de farmec... Aplauze frenetice. Un bis, un crâmpei de cântecel murmurat într-un moment de visătorie. Dar de  frumuseţe fără seamăn... Ca să aflu spre sfârşitul pauzei, de la Lidia, ceea ce nu ştiuseră cei pe care i-am întrebat, un fost ambasador, un critic muzical, o compozitoare, dar nici oamenii plasaţi pe primul rînd din sală, pe care mersesem să-i întreb: că fusese vorba despre o miniatură de Johannes Brahms.

Dar ce se întâmplă cu publicul acesta? Luat de emoţie, să fi uitat oare ce-şi dorea cel mai arzător chiar în clipa respectivă: un al doilea bis, poate şi un al treilea? Nu-mi pot da seama ce a survenit, destul că Dan Grigore n-a mai revenit; şi am rămas cu un jind, care văd că nu vrea să-mi treacă nici a doua zi.

După pauză, Hector Berlioz, cu Simfonia fantastică op. 14, cu cele şase părţi ale sale. O încântare fără seamăn. Şi un extraordinar prilej de a admira această strălucită orchestră venită din Haga. Berlioz, am putut constata acest fapt simplu, chiar mai mult decît Grieg, oferă fiecărei grupări de instrumentişti prilejul de a excela, de a ajunge la inimi. Am numărat la 6 başi, nu mai puţin de 16 violoncele.  Şi ce se mai tânguiau, ce mai şuşoteau şi oftau şi cu greu îşi ţineau răsuflarea, in extremis.... Solourile de clarinet, tulburătoare, chiar de la început şi apoi în alte câteva rânduri. Dar cei patru fagoţi, comentând în mare vervă, revenind cu precizări atât de preţioase.. Dar grupul de suflători... dar cei patru corni englezi... şi flautul şi oboiul. Viorile, violele, avântându-se, învârtejindu-se, înălţându-se pe vârfuri...

Dar ce-ar fi să mă hazardez acum în consideraţii docte, să consult dicţionare şi tratate? Să-l comentez pe Berlioz în raport de P.I.Ceaikovski? Să trec de la visătoria din Un bal la cea din Lacul lebedelor etc?  Oare trebuie musai să recurg la astfel de stratageme pentru zădărnicia unor fraze cu ştaif? Riscând a nu spune în final chiar ceea ce este mai important pentru un analfabet într-ale muzicii precum subsemnatul? Că apoi, toată noaptea am visat valsuri şi am simţit acea dezgrădire pe care numai tinereţea ţi-o poate insufla şi fericita ei reamintire, în vis?

În două seri la rând Orchestra din Haga mi-a făcut o impresie copleşitoare. Iar Christian Badea, în mod prodigios, printr-o prestaţie care trece de spectaculos şi vizează însuşi rostul muzicii adevărate în aceste vremuri de incertitudine, mi s-a impus ca un strălucit dirijor, una dintre certitudinile artei interpretative la noi şi în lume.

                                                                      







  Ion Lazu

Al şaptesprezecelea sonet

Carrara

Ay! Coala de hârtie-i mult profană,

Pe dânsa scrii şi ştergi a zecea oară

Cuvinte proslăvind, ori de ocară,

Dar consonând cu firea-ne mundană...

Nu-i un altar şi nu e vreo icoană,

Ci loc de trecere. Şi-o largă scară

Pe care-ntr-una urcă şi coboară

O lume de cuvinte, calpă, vană...

Ay, coala de hârtie nu-i ca rara

Marmoră albă, cu credinţă fermă,

Unde se scrie gloria eternă,

Cum e faimoasa piatră de Carrara.

Ci când în marmoră-ai săpat cuvântul

Nu-l mai astupă colbul, Timpul, Vântul...

PS: Te-au învăţat aheii din Elada

Să  scrii în piatră, nu să scurmi zăpada...

28 august 2011.

ion lazu: Fotografii din Album