marți, 13 septembrie 2011

ion lazu: Pocola XXII. (Pasărea din zid, finalul). Sonetul zilei. Fotografii cu Oameni

Pocola - XXII.  Pasărea din zid, IV.

(...) De data asta mă serveşte fiica, iar bătrîna stă pe un scăunel, imediat lîngă uşă, puţin rezemată cu cotul de patul înalt. Nu vrea să mănînce, “lasă-mă-n pace, nu-mi trebuie!” se răsteşte la fiică-sa. Simt în glasul ei o nervozitate, o nerăbdare şi ciuda neputincioasă a omului bătrîn. O aud spunînd că nici nu poate să vorbească. Merg să-i aduc un piramidon şi tot eu îi dau cana cu apă. Pare că-i vine să plîngă, într-atît se simte de rău. Toate trăsăturile feţei i s-au dus în jos, treze par să-i fie numai sprîncenele şi, la lumina care vine dintr-o parte şi de sus, i se văd pe sub pieliţă firişoarele cu care sprîncenele trag de pleoape ca să le menţină deschise. Şiruri de broboane mici îi înseamnă fiecare zbîrcitură.
Le spun gazdelor “mulţumesc pentru masă” şi “noapte bună”. Mă duc în camera mea, închid fereastra şi trag perdeaua, aranjez toate pe masă: cărţi, plicuri, creioane, fotografia părinţilor, carnetul de teren, cana cu apă şi îmi trag lîngă pat scaunul cu un caiet deschis şi cu un creion la mijloc, nădăjduind vag că peste noapte cineva o să scrie: mîna aceasta, într-o clipă de neatenţie, pe întunericul cel mai nepătruns, inspiraţia, visul, înger-îngeraşul meu, atotputernica viaţă… Citesc vreo trei ore, cei de alături s-au culcat de mult, ochii mă ustură prea tare, sting lumina şi încep să aştept somnul ce mi se cuvine, după ce le-am făcut pe toate ale zilei.
Mă chinuiesc astfel vreme îndelungată, întorcîndu-mă de pe-o parte pe cealaltă, chinuit de dureri lombare, pînă simt că de atîta agitaţie nu-mi mai este deloc somn, aş apinde iar lumina, dar mă jenez de cei din camera vecină, însă hotărît să nu-mi mai stric somnul cu odihna de după amiază; se aud cocoşii satului, apoi timpanele sensibilizate percep glasul pîrîului de sub faldurile nopţii şi, aici, în imediata apropiere, mai mult în cameră decît afară, vrăbiuţa care a căzut probabil din cuibul improvizat la tocul ferestrei, pe lîngă zid şi care, încercînd să se ridice la loc, recade mereu la fundul golului de la tocul ferestrei, de parcă s-ar căţăra şi ar aluneca la nesfîrşit pe coastele mele în jos. De două zile mă străduiesc în fel şi chip şi nu reuşesc să o scot de acolo; simt că nu mai are mult de trăit şi îmi fac rău aceste ultime eforturi lipsite de şanse.

Tot nu pot să adorm, ziua mea de terenist se mai derulează o dată în faţa mea, ţiganul cu securea, perechea de găini sălbatice zburînd la nivelul pădurii, frumoasa suplinitoare, chipul ei luminos, pierdut, pierdut pentru totdeauna – cum e posibil?! – peretele neîntrerupt, (case şi garduri de chirpici sub soare) găurit ca un fagure zumzăitor, căruţa cu scînduri…, năvala turmei de porci…, or, eu caut să mă sustrag stresului de peste zi, încerc să-mi imaginez apartamentul în care am să mă mut, vreodată, însă nu ştiu în ce direcţie sunt orientate ferestrele, vreau să le fixez într-un anumit plan şi, cu acest efort prelungit în gol, adorm.
Peste un timp nedefinit, mi se pare că e deja dimineaţă şi carele trec pe uliţă, însă e ceva neaşteptat în huruitul lor - şi îmi dau seama că tună. Mă trezesc de-a binelea, mă înalţ în pernă, îmi sprijin ceafa de tăblia patului, ca să aud ploaia şiroind în copaci şi pe acoperişul de ţiglă, înăbuşind glasul de fond al pîrîului, plescăitul des şi plin de rîvnă al picăturilor. Ascult lucrătura harnică a ploii, simţurile înregistrează o creştere a tensiunii din lume, un zbîrnîit prin tot aerul; pot să-mi imaginez şuviţele de apă curgînd pe scoaţa grafitoasă a copacilor, în speţă a dudului de pe mal, bulbucii tulburi plesnind în băltoace, - şi mă străbate un tremur lung, insistent. Îmi frec instinctiv talpa de saltea.
Atunci îl aud pe bătrîn ţipînd prin curte şi dînd buzna încoace pe scări şi, înainte de a înţelege ce le spune tinerilor, ştiu că bătrîna a murit.
   (Pocola, vara 1968. Din volumul de debut Ningea în ochii ei albaştri, Ed. Eminescu,1970)



Sonetul zilei.  Al douăzeci şi optulea sonet  

ion lazu: Flori Lidiei!

Flori pentru Lidia! Doar asta spun
Atunci când mă opresc la florărese.
Şi ele-ntind buchete pe alese
Din toate eu lu\nd pe cel mai bun.

Nu-s vorbe căutate, să le-adun,
Din glasu-mi florăreasa înţelege
Că Lidia-i o floare. Şi-i alege
Flori minunate pentru ea, duium.

Ce tare s-ar mira dacă i-aş spune
Că Lidia iubeşte flori de-a rândul:
De spin, de boz, ce-ţi amărăsc şi gândul
Da-i amintesc de-a satului minune...

Că nu-i mireasmă mai îmbătătoare
Decât copilăria, sfântă floare.
29 august 2011.


ion lazu: Fotografii din ciclul Oameni pe care i-am întâlnit...


Timotei şi Mihail (Veneticii)























Cu bâta, pe deal., Stăneşti, 1974


Vânturând fasolea. Valea Cărămizii, 1974.


La nedeie. Tismana, 1973.


Maica Ioana a îngerilor. Alexeşti, 1981.


Moş Gheorghe din Vaideeni, meşter de bâte. 1978.


Sfârşitul bahic. Nedeia de la Tismana, 1973.