duminică, 11 septembrie 2011

ion lazu: Pocola 68 - XX. Pasărea din zid,II. Festivalul Enescu. Sonetul zilei. Fotografii Oameni

Pocola, XX.  Pasarea din zid, II

(...) Apoi s-a făcut din ce în ce mai cald, era toiul zilei şi în următoarele două ore am mai străbătut cîteva sate pînă să mă întorc acasă. Abia în următorul cătun am cerut o cană cu apă de la o femeie şi am băut-o stînd pe banca de la poartă. Mergeam pe marginea uliţei, (nici o fîntînă la care să te opreşti şi să-ţi astîmperi setea…, fiecare gospodar cu fîntîna lui, baricadată în curte...) - un zid neîntrerupt de la un capăt la altul al satului, aşa l-am perceput, cu tăieturi înalte pentru porţi, de tablă groasă, cenuşie, ghintuite cu flori de nituri. Soarele se înţepenise deasupra, zeu suprem, neîndurător, iar pereţii tuturor caselor, netencuiţi, transformaţi în adevăraţi stupi. În cărămida nearsă (chirpici) erau de văzut puzderie de găuri mici săpate şi tot peretele un zumzet şi un urdiniş, cum nu mi-a mai fost dat să văd – albine sau vreun soi de viespi? Greu de precizat de la distanţa prudenţei -  şi o căldură scăpată din frîu, parcă goală de orice urmări – eu singur pe marginea drumului şi în stînga mea zidul împleticit în zumzăieli şi ciuruit pînă la aspectul de fagure livid.
Era prea tîrziu ca să-mi mai prelungesc traseul, aşa că am luat-o spre satul de reşedinţă, drumul chiar asta şi făcea, iar decupajul satului spre care mă îndreptam, cu şcoala într-un capăt şi cu cele două biserici la celălalt, aluneca spre dreapta şi din nou spre stînga, precum un decor de butaforie, dilatîndu-se progresiv cu fiecare curbă a drumului.
Pe arături porumbul mai că nu se vedea, zbaterea acelui joc de vapori numit „apa moţilor” estompa desenul foilor verzi, anemice. Or, eu trebuie să fiu foarte atentla recolte, ca să am ce-i povesti bătrînei mele gazde.
În faţa mea, pe drum, s-a nimerit o căruţă cu scînduri de brad, şi aşa se face că înaintam ca printr-un altar de mireasmă, printr-o trombă densă de răşină, ca un tunel tandru prin care mă angajasem. Priveam scîndurile de aproape, erau atît de uscate sub soarele nemilos, încît am avut senzaţia că dacă aş atinge cu briceagul capătul vreuneia dintre ele, s-ar despica de la sine în două, sărind într-o parte şi-n alta a drumului.

Cînd am ajuns acasă, bătrîna mea gazdă m-a luat imediat în primire să vin la masă. Am lăsat pe scări porthartul, ciocanul şi tot ce mai cărasem cu mine, şi am intrat în bucătăria de vară, păşind cu mare grijă, să nu calc în... strachina de mălai sau, doamne fereşte!, să strivesc vreun pui cu bocancii mei din Planeta uriaşilor. Mîncînd, discutam cu bătrîna, asta devenise un fel de obicei. Bătrîna îmi înşira ce mai făcuse în ziua respectivă, sau ce-i mai trecea prin minte, despre fiicele ei gemene, despre primul ei soţ, care murise după un singur an de căsătorie, tăindu-şi o aluniţă cu briciul; pentru că, îmi dau seama acum, în viaţa unui om sunt, oricît ar părea de ciudat, şi lucruri pe care nu le poate discuta decît cu străinii – sau despre grădină şi orătănii, despre ce mai aveau de lucru la casa cea nouă, cît e de mare oraşul cutare, despre care auzise la difuzor, cum funcţionează un lift etc., dar cel mai mult despre secetă şi recoltă. Fiecare frază o termină cu vobele: “înţeles-aţi ce-am zis?” Vajnica bihoreancă mi-a dibuit meteahna, se străduieşte să-mi explice fiecare cuvînt  din graiul locului, pe unele le ştiu deja, însă mă interesează să aud cum le interpetează ea.
Îi spun la rîndu-mi pe unde am hălăduit astăzi şi ea se miră ce mult am mers, probabil e vorba despre sate unde ea, ca localnică, nu a ajuns decît o dată sau de două ori într-o viaţă. Îmi dau cu părerea despre satele acelea şi despre pămînturile pe care le au, îi povestesc despre cocoşul sălbatic şi perechea lui, îi spun că prin grîu am zărit mulţime de potîrnichi. Bătrîna se miră ce-or fi acelea şi apoi singură îşi dă seama: “Aa, pitornice”! Şi eu îmi notez imediat regionalismul. (Un rotacism?)
Azi bătrîna mi se plînge că o dor rău picioarele şi tot corpul, îşi şterge mereu faţa cu zadia. E o bătrînă cu deosebire frumoasă şi voinică, (abia povestea cu aluniţa mă face să înţeleg cum de a ajuns baci Birta să-i stea alături!, luând-o de văduvă, cu doi copii...) îi studiez mereu atitudinile şi mă gîndesc cum să o fotografiez pentru ciclul meu: „Oameni pe care i–am întîlnit”.
           (va urma)


ion lazu:Oameni pe care i-am întâlnit...

Grigore Lazu, la 60 de ani. Satul Pârliţi, com. Cireaşov-Olt.



Ţăranul, oaia neagră... Oteşani-Vâlcea, 1974

Părinţii colegului de facultate. Zmeurătu-Vâlcea, 1980.

Popasul geologului. Oteşani-Vâlcea, 1974.

Trei într-o curte. Ulmetu-Vâlcea, 1974

Supravieţuitorii. Feţeni-Goranu, Vâlcea, 1979.




Al douăzecişişaselea sonet

ion lazu: Somnul de la amiază

Dacă te miri că mi-s aşa prolific
La scris sonete, de nu-mi stă condeiul,
Am să-ţi destăinui care e temeiul
Pe care noua operă-mi edific.

Da, recunosc, nu-mi e deloc specific
Să-nşir sonete unul după altul,
Dar ca să ştii de unde vine saltul
Fără ca totuşi tihna să-mi sacrific,

Îţi spun: mă-abat de la programul zilnic
Al celor care scriu de dimineaţă,
Eu fac un tur prin parc, unul la piaţă
Iar după masă pic în somnul scitic.

Cu-n somn la mijloc, ziua se dublează:
Şi-n miezul nopţii am încă-o amiază.
29 august 2011




 
Ion Lazu: Festivalul Enescu, XX – Grigore Leşe şi muzica persană.

La orele 18:30, începe seara Grigore Leşe şi invitaţii săi – ne dusesem cu vreo oră mai devreme, ca să prindem locuri mai în faţă... Fiind vorba despre o transmisie în direct la TvCultural, spectacolul începe la ora anunţată. Grigore Leşe ne aminteşte că de 5 ani încearcă să ne transmită unele mesaje la emisiunea sa duminicală La porţile cerului. Acum va face un pas mai departe, cu ajutorul a patru interpreţi de sorginte persană. *Numele lor, fără să pot preciza care-cui aparţine: Amir Heidarkhodaee, Hossein Sanael Sedah, Mehdi Aminian, Mohammad Saleh Zamani. G.L. s-a plasat pe un scăunel, în mijlocul formaţiei, cântă  vocal, la fluiere şi cavale iar între timp, cu gesturi largi, în mariera deja cunoscută, îi angajează pe ceilalţi componenţi ai formaţiei. Toţi cei patru interpreţi străini stau pe nişte perne, cu picioarele încrucişate, în stilul care le solicită atâta efort europenilor, chiar când nu o recunosc, pentru bunul motiv că trebuie început din copilărie. În stânga scenei –  un tinerel pletos cu faţa îngustă, slăbănog-constituţie ascetică, numai nas şi care mânuieşte un singur instrument, nemaivăzut de mine, ceva de aspectul unui tâlv de la noi, deci un fel de cobză-guzlă (?), cu „balonul” mult mai mic decât te-ai aştepta (cât cel de fotbal!) şi în schimb cu gâtul foarte-foarte lung, având trei, cel mult patru coarde. Al doilea, un tip rubicond, mai greu încadrabil tipologic, cu calviţie avansată, cântând de asemeni la un singur instrument de lemn lucios-sclipitor, acesta ca un balonaş cu numeroase intarsii şi tot cu gâtul extrem de lung; de data asta un arcuş atinge coardele; al treilea instrumentist, cu ceva de Omar Sharif la vremea lui bună, tânăr de o frumuseţe remarcabilă, a schimbat câteva cavale-fluiere, cu menţiunea că la ei instrumentul nu se ţine pe buza inferioară, ca la fluier-cavalul ciobănesc autohton, ci are un muştiuc rotund care se acoperă cu buzele. Şi în fine, în partea dreaptă a scenei, un instrumentist care s-ar spune că asigură percuţia formaţiei improvizate, cu o tobă micuţă, capabilă de minuni pe care o schimba cu o tamburină, ea însăşi realmente sursa a neaşteptate ritmuri, echivalente grupei de percuţie a unei mari orchestre, inclusiv maracasele, castanietele şi multe altele, dacă le-aşi şti numele. Numai că respectivul instrumentist ni s-a revelat şi ca un cântăreţ de cea mai înaltă clasă, cu resurse vocale invidiabile şi de un solist la operă. Însă ce diferenţă de abordare – aici nefiind vorba de ceva perfecţionist şi care să satisfacă exigenţele connaisseurilor, ci de o exprimare „de profundis” a unor mari emoţii, esenţiale, de la jale, tânguire, la extazul pur.  Poate că aceasta este sugestia cea mai importantă: că la originea muzicii se află nevoia imperioasă de a exterioriza sentimente puternice, irepresibile: o exprimare totală, plenară, nu neapărat spre a te face înţeles de semeni, ci pentru a te elibera de suprapresiunea unor stări copleşitoare, care îşi cer eliberarea. Aici înţelegi că la început nu a fost vorba decât despre vocea umană, menită să spună totul despre trăirile speciei; iar instrumentele nu au fost născocite decât pentru a ajuta şi susţine solo-ul vocal. Sunt fluiere-cavale-flaute, instrumente de suflat, nedespărţite  decât parţial de suflarea umană, preluându-i direct emoţia, vibrarea, la origini se poate să nu fi fost vorba decât despre  palma adusă la buze, precum o goarnă, care să amplifice şi să facă transmisibilă la distanţă vocea umană – şi dacă ne gândim bine, este chiar acuzaţia ce i s-a adus lui Marsias, în legendara sa întrecere: la ţiteră era vorba despre sunetul coardelor, pe când la flaut, implicarea vocală era deductibilă... . O oră  de muzică în care partitura lui Grigore Leşe alterna cu a persanilor, dacă nu se dădeau replici, acompaniamente, preluări etc, pe cuprinsul aceleiaşi melodii - într-un mixaj care m-a făcut pentru prima dată să înţeleg ce este deosebit în muzica pe care o promovează Leşe de atâta vreme deja, foarte deosebită de a interpreţilor de folclor din regiunile învecinate Maramureşului, Oaşului, Bârgaielor. Am înţeles acest fapt simplu: că muzica populară din nordul ţării este congeneră ca substanţă celei din zona Persiei istorice. Nu este exclus să fie vorba despre triburi indoeuropene care au migrat din zona Persiei spre Carpaţi. Oricum ar sta lucrurile, Persia pare să fie matricea principală, iar muzica maramureşeană doar unul dintre firele care s-au desprins din tulpina principală şi încă palpită, după milenii, în mod miraculos. Cântecele la caval ale persanului nu diferă substanţial de cele interpretate de Leşe. Pe când interpretul de la percuţie, dincolo de faptul că a depăşit tot ce m-aş fi aşteptat de la acele instrumente şi de la percuţie ca atare, a cântat solo, a cântat şi în duo cu Leşe, uimindu-ne şi entuziasmându-ne peste poate. Foarte ingenioasă şi convingătoare a fost varianta în persană a unuia dintre cântecele făcute celebre de Leşe şi făcându-l celebru. Şi abia aici, la jumătatea spectacolului, o anume crispare iniţială s-a disipat. Un spectacol în aer liber are dificultăţile şi servituţile sale, nu lesne de escaladat. Să fi văzut de-aci-nainte în acţiune însăşi bucuria de a cânta, în sine o sărbătoare. Ar fi de discutat despre ceea ce eu aş numi preludiul melodiei propriu-zise, ar fi de observat câte „pregătiri” face Leşe înainte de melodia propriu-zisă, inclusiv cuvinte adăugate textului . Exemplul cel mai la îndemână: „(Doamne că) Mult m-am rugat doamne Ţie / Să nu-mi dai urâtul mie.... Zi măi zău...” Textul poeziei folclorice este unul, tăiat ca în marmoră, melodia şi ea este bine precizată, iar bucuria cea mare vine chiar din aceste înflorituri de dinaintea şi de după marele duct liric. „Frunza verde nu m-a crede/ Da m-a crede ce uscată /Că-i mai de multe mâncată...” Până la urmă, cu iubirea mea de poezie, am început să fiu atent şi la cuvinte, la textul folcloric: „Duce-m-aş, nu ştiu  drumu / Da-nvăţa-m-a urâtu...// Duce-m-aş, nu ştiu cărarea/ Învăţa-m-a supărarea...”... E aici aleanul persoanei lirice, dar este şi jalea speciei întregi, a lumii. Este tânguirea mierlei, cum atât de propriu s-a spus... Cântecele lui Grigore Leşe, ce acum s-au dovedit a fi şi ale Persiei istorice, ne duc într-o vreme ancestrală, a tuturor începuturilor. Se schimbă ceva, până şi în felul cum priveşti, cum respiri. Printre lacrimile emoţiei artistice.

O consemnare de Lidia Lazu: 
Big Bandul Ionel Tudor.  Film - Din Espahan, cu dragoste. L-au grăbit pe Leşe cu ai lui fârtaţi pesani (arătându-i-se, ca la meci, semnul time-out...) şi au apărut trei fete frumoase, arătoase, cu nişte instrumente micuţe, electronice, care au început imediat să zăngăne, după mine. Bine că n-au fost bisate şi am scăpat repede de ele.
Ionel Tudor cu Big Band-ul lui ne-a făcut să ne simţim ca la un mare concert de jaz. Ne-a cucerit şi ne-a entuziasmat, cum se întâmplă de câte ori artiştii de pe scenă simt publicul şi comunică cu el, cum comunică între ei. Publicul devine cel mai important instrument, prin emoţia ce-o transferă către cei aflaţi pe scenă.
La ora 21, a inceput filmul "Din Espahan, cu dragoste, făcut de Daniela Zeca împreună cu o echipă de la TV Cultural. Imaginea Mihai Adrian Buzura.
În afară de faptul că în prima parte un om beat a căzut pe scaune şi a vociferat, până l-au luat poliţiştii sau gardienii, şi m-a făcut să-mi fie ruşine, m-am ruşinat în plus când i-am auzit pe cei intervievaţi, dintre care un copil în clasa a II-a la o şcoală coraninană, spunând cât de mândri sunt că trăiesc în acel oraş care, pentru ei, este jumătate din lume. Când vedeai clădirile, podurile, pereţii, covoarele, dar şi oamenii, care mâncau pe un covoraş  pus direct pe iarba din centrul oraşului, erai pe deplin cucerit,  pentru că totul era de-o curăţenie şi de-o frumuseţe uluitoare. Şi când te gândeşti că ei sunt în deşert, te întrebi de ce noi suntem atât de săraci şi nevolnici.. Ghidul a spus că dacă sapi, la doar 9 metri dai de apă potabilă foarte bună şi că în subteran este o reţea de irigaţii foarte veche şi foarte bine întreţinută. După 1989, la noi, s-au furat/distrus toate instalaţiile de irigat, pe care le facusem tot noi, cu multă muncă şi mulţi bani. Acum chiţăim că nu putem să facem agricultură performantă, având şi pământ bun şi râuri multe. Încă o dată spun: prin comparaţie, îmi este îngrozitor de ruşine pentru noi toţi.
În acel oraş, dărmănit de istorie mai abitir decât am fost noi, un reprezentant UNESCO, venit nu ca turist, s-a descălţat ca să păşească printr-o asemenea aşezare minunată.
La noi, la Sibiu, spre exemplu, unde s-au cheltuit sume uriaşe ca să arate oraşul ca-n basme, dacă intri pe străduţele laterale, pornind chiar din centru, este vai ş-amar...