ion lazu: Excursie de o zi la Poiana Stânei, II, poezii, fotografii

ion lazu: Excursie la Poiana Stânei regale, II.

Lidia scoate o exclamaţie de bucurie când ne strecurăm printre cei doi copaci-gemeni, ce schiţează un fel de intrare triumfală spre belvedere: bradul şi fagul, la distanţă de doar un metru unul de altul: cei doi mari şambelani-reprezentanţi ai Pădurii Peleşului regal... Ultima dată când am ajuns aici, într-un ianuarie, pe treptale de piatră, în spulberul zăpezii-chiriurii de peste noapte, am desluşit urme de urs, proaspete, neatinse, foarte minuţios amprentate, ca la laborator. Şi amestecate cu labele de urs, inconfundabile, cu scrijelătura ghearelor lungi, am desluşit urme de cerb sau căprioară. Cu un fior, ne-am străduit să „citim” această scriere nemăsluită – o cronică de viaţă şi de moarte. Ni se părea evident faptul că ursul sosise în urma căpriorului, dar alte semne de agresiune neexistând, ne-am spus că nu fusese vorba de o urmărire „în direct”, ci ursul doar luase urma căpriorului şi venise să vadă dacă mai e pe-aici...  nu mai mult de-atât... Însă nu cumva ursul mai era prin preajmă? O emoţie care se adaugă celorlalte, ca să facă din mersul prin pădurea seculară un eveniment sufletesc de înaltă trăire, greu de uitat...

Această Belvadere este amenajată special, pe spinarea unui ţanc de calcar, nu mai lată de 3 metri. Sunt vreo 20 de trepte, cu balustrade pe ambele părţi; le urci şi se ajunge pe o platformă ovală,  de 3-4 paşi lăţime, înconjurată de o bară de fier şi deschisă direct deasupra văii Pelişorului; să spun că te simţi ca şi cum ai fi fost ridicat pe o palmă infinit binevoitoare şi menţinut acolo, suprem privilegiu, anume ca să vezi ce n-ai mai văzut niciodată? Că ai favoarea „regală” de a te desfăta cu o panoramă neîntreruptă, începând din stânga, cu valea Prahovei, cu Sinaia inclusă şi tot versantul dinspre Cota 1400, continuat (cu linia telecabinei) până la Vârful cu Dor, apoi spre Furnica şi Piatra Arsă... Un relief ce se desfăşoasră pe 1500 metri diferenţă de nivel! Dar până să mă pierd în detaliile descrierii, să spun esenţialul: Punctul de belvedere de deasupra văii Pelişorului este ca un foişor spre Rai; un balcon întins deasupra Miracolului naturii...

Poţi să rămâi aici doar un minut-două: să priveşti cu maximă lăcomie, să „înghiţi peisajul”, să sorbi până în ultima alveolă a plămânilor aerul pur al munţilor, să prefiri printre gene lumina fără seamăn a văii Pelişor, să-i auzi sporovăiala necurmată, să-ţi asumi Totul – şi să pleci, „beat de fericire şi de vis”, vorba unui poet ieşean din tinereţile noastre. Poţi să o faci, desigur... Şi să părăseşti cu paşi mari Templul Clipei. Dar tocmai acum, sub semnul benefic al Muntelui, simţi deodată că toate scadenţele s-au anulat, au dispărut fără urmă, fără consecinţe... Eşti tu, aici, numai cu Natura, în deplinătatea magnificenţei Sale. Nu te presează nimic, nu vine nimeni asupră-ţi, nici acum-imediat, dar simţi că nu va veni nici peste un ceas, nici mai târziu. Eşti, prin graţie, mai presus de agresiunea Lumii. Te-ai vindecat de contrarietăţile zilei. Eşti deasupra lor. Deasupra deasuprelor!

Dar ai simţit cumva, pe lângă umerii tăi, ca nişte aripi înalte? Ceva care te încadrează, te ocroteşte şi îţi dă o vigoare supra-firească? Nu sunt decât brazii fără sfârşit de supli, venind de la zeci de metri, din străfundul prăpastiei peste care stă ţancul Belvederei; sunt aceşti brazi, încărcaţi de conuri ruginii, care trec pe lângă umerii tăi în sus, în sus de tot, de-şi împlântă vîrfurile în strălimpezimea albastră a cerului de la amiaza acestei zile dinspre sfârşitul lui septembrie 2011. Al acestui an  care a dat atâţi răi fiori lumii nevrotice de pe întreaga planetă, vise crâncene, coşmareşti, apocaliptice... De parcă abia acum am aflat că există un sfârşit pentru toate, deci şi pentru persoana noastră fizică; de parcă înaintea iminentului sfârşit – fie cât mai departe-acea zi! – n-ar exista lângă noi, clipă de clipă Natura, Frumosul, Adevărul. Prietenia, comuniunea spirituală, tot ceea ce numai omul poate simţi şi cugeta şi reda în cuvinte... Toate aceste rele-veninoase prevestiri, avortoane ale infirmităţii sufleleşti, ţi se par  brusc insignifiante, nişte biete glume nesărate, isteroide...

Parcă pentru a-mi dovedi că am dreptate o dată în plus, din proximitate, dar  ca de la mari depărtări, din nedesluşitele surse ale melosului popular, Lidia înalţă unul dintre cântecele ei libere, cum altfel? O melodie simplă, reluată în zeci de variante armonice, un cântecel suplu, tinerel şi îndrăgostit, „cu mândruţa după el”. Un cântec liber şi în mod indicibil congener viaţii, vitalităţii sale de neoprit. Şi Lidia cântă, cântă, întoarsă cu tot sufletul către Natura-Mamă, cu braţele către brazii din preajmă, către Valea Pelişorului, neasemuită, către culmile Vârfului cu Dor, ale Furnicii cu al său cap-torace-abdomen, către ţancurile albe ale Pietrei Arse... Către albastrul cerului, cu vârfurile legănătoare, ameţitoare-adormitoare ale brazilor; către norişorii albi-decorativi, plasaţi acolo cu mare efect; către Corbul lui Edgar Allan Poe, rotindu-se pe deasupra noastră, cu al său Nevermore, menit de-atunci să-l repete, în eternitate...

Pornim spre Stâna Regală, deja ştim că nu mai e mult de urcat, greul ascensiunii de astăzi a trecut – şi toată oboseala urcuşului s-a disipat la Belvedere I. Căci există şi o Belvedere II, aceasta mult mai cunoscută, lucru lesne de-nţeles, căci acolo se poate ajunge cu maşina, pe o variantă dinspre Cota 1400, un traseu pe care n-am avut curiozitatea să-l cercetăm. Altădată. Trecem pe lângă Izvor şi cărarea urcă pieziş spre lizieră; iată lumina multiplicată a poienii: din ziua pădurii, în cea a Poienii, de zece ori mai strălucitoare...am ajuns în Poiana Stânei Regale! Poiana  ocupă toată şaua şi o porţiune din panta de sub muntele Furnica. Probabil locul unde se aduna cioporul de oi al Stânii Regale. Acum văd păscând acolo, în chiar mijlocul poienii, nu mai mult de patru capre, una bălţată alb cu negru, alta roşcată, celelalte două albe... Şi, chiar la marginea drumului şi a poienii, câteva limuzine. Deci turiştii lui... autoturism! Au venit până aici de cine ştie unde, cu limuzinele, vor sta o jumătate de oră, apoi vor trânti portierele şi vor povesti amicilor că au „fumat” şi Poiana Stânei... Dar iată aici, trasă pe linia moartă, o garnitură pe pneuri, una după alta nişte trăsurici cu canapele confortabile, probabil pentru tiriştii ce vin vara din staţiunea Sinaia... Sunt aici 3-4 cabane mici, de lemn, se poate lua masa, se poate şi dormi, cred...
Lidia o ia înainte, să întrebe de o cafea.  Fac poză cu un grup de trei adolescenţi străini-ochelarişti, tocmai se urcaseră pe un pietroi şi îl rugaseră pe un domn în vârstă să-i fotografieze. Când o ajung din urmă pe Lidia, discuta cu aprindere cu trei românaşi, nu-mi dau seama cum ajunseseră la tema Roşia Montană, care îi stă ca un cui înfipt în minte. Românaşii nu prea ştiau cum stau lucrurile. Şi de ce să nu-i lase să exploateze ceea ce ai noştri nu pot să scoată?! Că şi nişte filosofi de la televizor ar considera că e bine... Şi-au găsit-o cu Lidia. Arunc şi eu, din mers, două trei fraze. Păi pe filosofi trebuie să-i  întrebi într-un caz ca ăsta? Îi întrebi pe sprecialişti, iar nu pe politicieni, pe jurnalişti, pe filosofi... Lui Socrate, poate ştiţi, i s-a îmbolnăvit o capră. Ce credeţi că a făcut marele filosof? A chemat un cioban, a chemat un veterinar, nu s-a apucat el să vindece capra. Ne dăm pe mâinile unor Van Denyken? Ca să ne umple capul cu parascovenii? Şarlatanul o să vă spună că lespedea asta de sub piciorul meu, zgâriată de târnăcop, a fost scrisă de protopopoare... Despre pietre, întreabă-l pe geolog, nu?

Şi urcăm, cu mare chin, căci restauratorii cei noi nu s-au învrednicit să sape câteva trepte în stâncă, spre belvadere. Sau e treabă cu dichis, ca să rămânem la o bere, clienţii lor?... Ci noi „Luptăm, urcăm, iată-ne-acum / sus, sus la paratete!", vorba Poetului din Hordou. Ne apropiem. De sus se aud galsuri. Din cerul secund. Evităm coliziunea, la această înălţime, mergem  la cealaltă îngrăditură, mai accesibilă grupurilor mari şi care, pe vremuri, avea o deschidere la fel de largă ca a  foişorului de pe stâncă; însă între timp copacii din vale au crescut, au obturat belvederea... Ce mare lucru ar fi ca prea-comozii noştri agenţi silvici să reteze vârfurile a 2-3 copaci, când atâţia şi atâţi alţii zac prăbuşiţi în marea pădure, putrezind, nevalorificaţi...Aşteptăm un timp, cei de dincolo nu se îndură să plece – şi îi înţeleg, probabil nici nu au observat că a mai sosit cineva. Urcăm pe trepte, ne aud şi se pregătesc de plecare. Fiecare ins ajuns aici, îşi dă seama că  tot aşa cum el s-a bucurat de linişte şi singurătate, tot asta îşi  doreşte şi noul venit...

                               (va urma)

Al patruzeci şi treilea sonet

ion lazu: Răvaşe...

Sfârşit de august însorit. Amiază.

Cad frunzele cu faţa-n jos, corecte

Cum cărţile de joc, de circumspecte

Mâini împărţite, care nu trişează.

S-a răzleţit doar una, parcă trează

Cotind prin aer, trasă ca pe sârmă

Lăsând pe sus o zigzagată urmă –

Ca-n fine, peste cartea mea să cază.

O am închis, precum în ani ce fură,

În file strecuram răvaşe tandre

Ce le-adresasem unor copilandre,

Pe când nu comiteam... literatură.

Mesaje-n vânt, de  nimenea citite...

Precum e cel ce Toamna mi-l trimite.

31 august 2011

Un altfel de poem pentru mâini

Mâinile care ne sprijină

Şi ne amănunţesc privirea,

mâinile care ne ocupă

O treime din cer,

Mâinile prin care ni se duce puterea

Ca o piatră lunecoasă în ocean,

mâinile – trist cenuşar

Al cuvintelor arse -,

Însele putând să năzară

Cuvinte -

Mâinile vechi slujitori

La pridvoarele cărnii,

mâinile pe care numărăm

Cinci datorii drepte

Şi cinci dorinţe stângi,

Mâinile pierind şi venind

Prin neatenţia noastră,

încă trase din umeri încolo

În uitare şi nerăsplată –

Mâinile care trăiesc

O treime din cer.

1966, Valea Rea-Bacău

(din volumul Muzeul Poetului, 1981)

Consemnare: Memoria cuvântului, memoria virtuală, memoria în piatră, memoria  gravurii

- o întâlnire internaţională la Biblioteca Mentropolitană Mihail Sadoveanu din Bucureşti.

 Astăzi la orele 11:30, la sediul central al Bibliotecii metropolitane a avut loc o întîlnire cu oaspeţi din mai multe ţări europene, în cadrul unui proiect Elderly memories, iniţiat de dna Georgeta Adam. Criticul şi istoricul literar Ioan Adam i-a prezentat pe cei patru invitaţi-conferenţiari: poeta Liliana Ursu, directorul general al Bibliotecii municipale Dr. Florin Rotaru, scriitorul Ion Lazu şi dna Valeria Dragoş Morărescu.

Poeta Liliana Ursu, una dintre reprezentantele de frunte ale liricii feminine româneşti, mai cunoscută în ultima vreme în lumea anglistă decât în ţară, deţinătoare a numeroase premii literare aici şi în străinătate, editată în Londra, Boston şi Zurick, poetă a citadinului (Viaţa deasupra oraşului, Piaţa aurarilor etc), dar şi a Timpului (Ordinea clipelor), dând întreaga măsură a talentului său în cartea Înger călare pe fiară, a vorbit despre memoria cuvântului, despre credinţa în cuvânt şi a citit în engleză un amplu poem, iar în româneşte a recitat un altul, foarte scurt, pe cât de emoţionant şi percutant.

Dl Florin Rotaru a vorbit despre un proiect de mare anvergură, realizat de Biblioteca municipală, "Biblioteca virtuală a literaturii române", constând în scanarea a peste trei milioane cinci sute de mii de pagini din patrimoniul literar-cultural al românilor, o comoară inestimabilă, al cărei acces la public a fost mereu obturat de-a lungul zbuciumatei noastre istorii (nenumăratele cenzuri, începând cu cea ţaristă, din chiar anul înfiinţării Bibliotecii, 1830, continuată cu cenzuri oficiale din timpul războaielor, al dictaturilor, sfârşind cu cenzura comunistă..., inclusiv excesele de zel ale celor puşi să o aplice) şi care abia acum, printr-o democratizare fără precedent, este redată publicului larg, care are acces direct, la orice oră spre tezaurul literar al României. Dl dr. Florin Rotaru, autor a numeroase studii de specialitate, este cel mai competent expert în carte românească veche, luându-şi doctoratul  cu "Istoria cărţii bucureştene de la 1582 până la 1859". 

 Ion Lazu a relatat despre proiectul celor peste 200 de plăci memoriale puse în Bucureşti în doar 2 ani, spre nemurirea marilor noştri scriitori dispăruţi, dar şi despre un alt proiect al cărui iniţiator este: "Monumentul scriitorilor români încarceraţi sub regimul comunist", adus până la ultimul stadiu dar nefinalizat din cauza Crizei... Faptul în sine că un număr de 403 scriitori au suferit detenţie politică sub regimul roşu, că dintre aceştia nu număr de 62 au murit în închisoare trebuie să rămână ca un memento în conştiinţa contemporanilor şi a viitorimei, a susţinut scriitorul.

Dna Valeria Morărescu a prezentat o suită de gravuri executate de regretatul ei soţ Dragoş Morărescu, având ca subiect case de mari scriitori din Bucureştiul de altădată; din păcate, multe din aceste imobile, unele aparţinând de patrimoniul nostru, au fost demolate fără milă în deceniile de după război, spre marele regret al iubitorilor de frumos şi de istorie.
 O parte dinb aceste gravuri erau etalete pe panouri; stârnind unanime aprecieri. Participanţii au putut privi o expoziţie sui-generis cu volume din lirica feminină contemporană. Am răsfoit ediţii greu truvabile din poezia unor   Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu, Adela Popescu, Liliana Ursu,  Carolina Ilica, Flavia Cosma, Mariana Marin, Doina Uricariu.
O întâlnire emoţionantă, plină de bune învăţăminte pentru toţi participanţii.