ion lazu: Pocola,68 - XVIII, poezii, foto Oameni pe care i-am întâlnit

        ion lazu: Pocola, 68 -XVIII.

Rusalca. Iar cu  doar trei case mai încolo (de-ar fi bănuit Floare unde mi-e gândul, ce s-ar mai fi perpelit, biata...), tot pe partea noastră, cam acolo unde strada începea să aibă doar un rând de case (pe partea dreaptă când veneai dinspre şosea), se afla Rusalca. Aşa i-am spus, în gândul meu şi văd că aşa îi rămâne numele şi astăzi. Nu cred că i l-am ştiut pe cel adevărat, dovadă că nu-mi era de trebuinţă. A venit cumva vorba despre ea? sau eu am adus-o în discuţie -  însă am mari temeiuri să mă îndoiesc -, oricum ar fi stat lucrurile, am înţeles de la bătrâna gazdă că nevasta respecitvă nu era din sat, ci venise de altundeva. O venetică şi ea, printre pocolani? Şi am mai reţinut că bărbatul ei era dus la lucru, undeva, (la pădure, la mină?) încât nu venea acasă nici măcar săptămânal sau la sfârşit de lună. Practic nu l-am văzut niciodată în acea campanie a mea la Pocola. Şi nici nu-mi amintesc să fi aflat de vreo plecare a tinerei neveste la bărbatul ei. Ea îl ştepta. Profesiunea ei chiar asta părea să fie: aşteptarea. Nu o vedeam lucrând, trebăluind pe lângă casă, ci numai uneori, la cele mai diferite ore ale zilei, fără vreo legătură cu mersul lucrurilor într-o gospodărie, o zăream aşezată pe băncuţa din stânga porţii, aşteptând. Poate şi ea mă vedea uneori, sub dud, cu o carte sau cu carnetul, dacă nu cu undiţa în mână, în postura de pescar ocazional.

Alte femei, mai ales ardelencele, când vin la drum, îşi aduc ceva de lucru, împletesc, cos, dreg ciorapi, pungălesc ceva. Ea doar stătea pe bancă şi aştepta. Atât de ruptă de context, încât mai simplu era să presupun că îl aştepta pe bărbatul ei. Sau că a ieşit să vadă lumea trecând. Sau pur şi simplu să simtă că timpul trece, vine seara, mîine va fi o altă zi, din cele care o despărţeau de revederea cu bărbatul ei. Prin ogradă şi în grădină probabil roboteau cei doi socri, îi voi fi ştiut şi eu din priviri sau nu, poate că îi şi salutam, în trecere, ca om civilizat. Şi în aşa fel ca despre gazdele mele să nu se vorbească de rău: şi-au luat un chiriaş care nici măcar nu catadicseşte să salute...

Nu trebuie să mai spun cât de aproape eşti în fapt de cineva, când te afli la doar 4-5 paşi de el/ea.(o apropiere scandaloasă, i-aş spune...). Şi am fost de nenumărate ori la această distanţă de Rusalca, fără să pot afirma că am văzut-o bine. Dar am văzut: frumuseţea. Pe cât de neaşteptată tot pe atâta de netă. Veneam dinspre primărie, dinspre şosea, la întoarcerea de pe teren – majoritatea traseelor mele porneau de la şosea şi erau către partea nordică a zonei, cum am spus deja. Şi la întoarcere, de la mare depărtare, o zăream pe fată/nevastă. Oricât ce ciudat, mi-e mai lesne să-i spun fată, căci nu aveam decât informaţii verbale despre bărbatul ei, plecat în lumea mare, cum eram tentat să cred...  În timp ce eu însumi, de la peste 600 km, nu aveam decât un gând: să plec acasă, la ai mei, în Bucureşti, pe el nu-l ştiu să fi venit vreodată acasă. Ea îl aştepta, pe acea băncuţă unde n-ar fi avut loc trei persoane. O zăream de departe şi acest simplu fapt îmi dădea o mare emoţie, mă însufleţeam instantaneu şi trăiam o secvenţă importantă a vieţii mele sufleteşti. Nu grăbeam pasul, pentru că ştiam deja că nu se va ridica să plece între timp şi eu să trec prin faţa băncii goale, a porţii închise, în spatele căreia nici măcar o dată nu-mi aruncasem privirea. Mă apropiam la pas, cu răbdare, călcând foarte aproape de buza şanţului, acolo unde drumul se poate numi cărare, adică fără pietrişul împrăştiat de drumari, pe o prispă de pământ neted şi bătătorit ca-n palmă, bordat că pir şi alte specii de iarbă, precum o margine de covor, pe care o simţi cu talpa, aşa că nu este nevoie să priveşti în mod special. Oricum n-aş fi făcut-o, mă uitam direct spre Rusalcă, iar ea se uita drept înainte, spre golul unde era de bănuit cursul pârâului Roşia, sau şi mai departe, dincolo de apă, la casele risipite în câmpie.

Se îmbujora imperceptibil la faţă când apăream? N-aş fi putut spune. Mă apropiam pas cu pas şi la un moment dat părăseam marginea bătătorită a drumului, mă abăteam spre mijlocul lui, fără ca vreodată să ajung efectiv pe acel aliniament – făceam parcă inversul a ceea ce s-ar fi aşteptat, adică să profit de apropiere, pe măsură ce ajungeam în dreptul porţii şi al casei lor – ca să o văd mai bine, de la cei 3-4 paşi; ci eu s-ar fi zis că mă eschivam de la această confruntare cu persoana interesului meu disproporţionat – când de fapt nu făceam, instinctiv, decât să adaug câţiva paşi parcursului meu, evoluţiei mele prin faţa Rusalcei, ca să fiu mai mult timp în preajma ei, să nu se termine prea repede acest moment dorit/trăit cu ardoare. Când ajungeam în dreptul băncuţei, întorceam capul în mod explicit şi spuneam Bună Ziua! La care Rusalca îmi dădea răspunsul cuvenit: Bună ziua! O făcea cu buzele, fără să vocalizeze. Dar de fapt o făcea cu tot trupul. Vreau să spun că de-aş fi fost surd, tot aş fi văzut din tresărirea trupului ei că mi se adresează, cu deplină convingere. Şi asta era tot...(Acum îmi dau mai bine seama: pe-atunci nu m-am gândit niciodată să intru în vorbă cu Rusalca, să-i spun cine ştie ce, un lucru neaşteptat, sau dimpotrivă, cum nu se poate mai simplu şi legat de  momentul respectiv, nicidecum; să o pun în situaţia de a-mi răspunde - şi în acest fel, privind-o şi ascultându-i cuvintele să mă dumiresc dacă... să estimez cum stau/sau nu stau defel lucrurile între noi. Nu, nimic din toate astea, cu care se ameţesc "les soupirants"..., scăldându-se în amăgiri.
Călcam mai departe pe drum, mă re-apropiam uşurel de marginea şanţului, simţeam asta fără să fie nevoie să privesc în jos. De fapt, în timp, ca geolog-terenist mi-am perfectat acest fel de a merge, fără să privesc o singură fracţiune de secundă în jos. Locul unde se aşează talpa nu este treaba mea, piciorul singur trebuie să aleagă unde şi să decidă când şi cum e mai bine să o facă, pentru a sa siguranţă -, ochii mei sunt pe versanţi, pe maluri, pe râpi, depistând zonele unde roca apare la zi. Ca să-mi fac cu temei meseria.

Rusalca era o tânără nevastă ca la 20 de ani, dar s-ar fi putut să aiba chiar mai puţin de-atât, n-aveam habar când va fi fost adusă în Pocola de flăcăul cel prin lume umblăreţ. Nu-mi aduc aminte să fi deliberat în privinţa vîrstei sale. În schimb era fru-moa-să. Asta nu o hotărâseră privirile mele, prin  omologarea după standarde clasice a trăsăturilor chipului ei, de voi fi ştiut cândva respectivele criterii, ci verdictul se iscase deodată cu apariţia fetei - şi nimic nu l-ar mai fi putut clinti din sufletul meu. Frumoasă şi bălăioară, ca într-o poveste din nord, cu părul blond-auriu şi cu tenul curat, simplu, din câteva trăsături care reuşeau în mod minunat să rezolve toate diferenţialele unui chip stilizat cu măiestrie. Dacă m-aş fi gândit anume la acest aspect, aş fi putut conchide că era o femeie minionă, cu capul mic şi îngust, cu gâtul subţire, umerii mici şi un bust despre care nu puteai spune decât că este al unei tinere femei. Nu am văzut-o niciodată cu capul plecat, cu bărbia în piept, ci mereu cu faţa în lumină, oarecum ca la o expoziţie. De ce anume dădea impresia de subţirime şi fragilitate, nu pot spune: din cauză că nu stătea cu  braţul rezemat de speteaza băncii?, sau cu braţele adunate la piept, ci mereu cu ele alungite pe lângă corp, ca o ţintă umană nu lesne de luat în cătare? Pe cât de neostentativă prin prezenţa ei, aşezată cuminţică la mijlocul băncuţei, această tânără mi se părea mereu o enigmă şi totodată un semn benefic. Ca să nu folosesc un termen bombastic, mi se părea, deşi neexplicit, că aşa cum Dumnezeu, dacă există în biserică, el există pretutindeni, tot astfel mi se părea că dacă frumuseţea bălăioarei există aici, pe-o băncuţă prizărită dintr-un sat neştiut de nimeni, atunci frumuseţea există pretutindeni – şi ca atare panica nu-şi mai are justificarea, nerăbdarea poate fi ţinută sub control – căci nimic nu a fost pierdut în principiu, şi şansele de bine sunt perfect conservate, pentru mai târziu...

Consemnare:
resuscitarea primăverii...

Azi, la revenirea din parc, unde ne facem preumblarea diurnă, Lidia îmi arată, chiar pe trotuarul de vis-a-vis de intrarea în blocul nostru, un fenomen demn de a fi consemnat: unul dintre castanii plantaţi în anul trecut sau acum vreo doi ani, bine înfipt în sol şi deja pornit pe calea cea bună a arborilor impozanţi, a fost invadat de omizi, l-au tocat până la ultima frunzuliţă, practic l-au "ars" complet... Ceea ce mai văzusem şi la duzii din faţa fostei şcoli haretiste, dar şi în alte locuri. Ba trebuie să spun că în parc am adunat de pe jos o astfel de frunză, "topită" de omizi, cu materia clorofiliană mâncată alveolă de alveolă, încât numai nervurile au mai rămas... Am ridicat în lumină acea frunză devastată şi i-am făcut o fotografie, pentru frumuseţea grafiei sale, altfel de rău augur.

Or, tânărul castan de peste bulevard ne prezenta un aspect şi mai interesant: mâncat de omizi până la ultima frunză, totuşi din vârfurile crenguţelor sale au izbucnit, după dezastru, noi frunzuliţe, precum într-o primăvară virtuală - pentru că principiul vital este de neoprit, nu? Şi ca totul să fie cât se poate de clar şi explicit, în castanul cel tânăr, pe lângă fructele încă în coajă, atârnând din ramuri, pe lângă noile frunzuliţe, de un verde triumfător, am observat doi ciorchini de floare, deschişi după tipic, precum  orice în castan, în Săptămâna Mare... Deci, alături de castane, noi flori de castan. La tropice, acest fenomen ar trece neobservat, acolo fructele din lămâi, din portocali etc coexistă cu florile, cu bobocii. E un fel de primăvară continuă, acolo. La noi însă este pentru prima dată că văd flori de castan alături de castane gata să cadă pe trotuar...

Al douăzecişitreilea sonet

ion lazu:  Bursa sonetelor

Am zeci de pixuri, puse-n locuri fixe

Şi-am pus creioane-n locuri insolite –

Să le găsesc oricând, pe dibuite

Un nou sonet când vreau să bag în mixer.

Ca să-mi înşir sonetele solare,

Mormane-am strâns, ascunse sau pe faţă,

Atâtea pixuri ce aduc din piaţă

Cu trei la leu, de orişice culoare...

La alţii-n casă, cum la meşter Iane,

Dacă deschizi o carte, la-ntâmplare,

Din ea curg bani ce pus-au la păstrare.

La noi cad numai... pixuri şi creioane...

Puiesc la dânşii banii, ca la Bursă.

La noi, sonete, vai! ...şi pastă scursă...

29 august 2011.

Fotografii din ciclul "Oameni pe care i-am întâlnit..."



Drumul la Colibaşi, 1980





Cruce pictată de pe Olteţ, 1965





La o cabană forestieră, alde Mărgeluş, din Tismana, 1981










- Îl cunoscuşi pe-ăl de trecu?

   



Fîntână cu ghizd de lemn, zona Horezu, 1974








Cai deshămaţi, Zăvideni, 1978





Cu furca la spinare, Ioneşti Vâlcea, 1978



Izvarna, capătul lumii, 1973