luni, 19 septembrie 2011

ion lazu: Neptun IV. Sonetul zilei. Fotografii

ion lazu: Neptun IV.

Nu lâncezim pe la vilă, să ne facem siesta etc., ci ne întoarcem cât de repede la Mare, asta însemnând ocolirea lacului pe la sud – deja am înţeles că acesta este un drum cu ceva mai scurt; pe când la întoarcere folosim varianta cealaltă, mai ocolitoare – tot ca să fim cât mai mult timp în proximitatea Mării şi să ajungem cât mai târziu la locul de odihnă... Din nou nuferii, în cele mai sofisticate prezentări; şi cele două lebede, abia zărite spre celălalt mal, încât le confundasem cu capetele unei bărci... Ne prezentăm în faţa Mării, mereu agitată, inepuizabilă în a-şi reface hergheliile de valurui încomate-înspumate, lansate spre linia de sosire... Dar există nişte degete ultra-exersate care lucrează la contrabasul sonorizării? Cât de multe pot fi ca să ţină sub control  atâtea strune vibratile?
Curios, destul de rar - şi niciodată la momentul când te aştepţi, din rumoarea valurilor se desprinde/explodează o izbitură năpraznică... nu poţi preciza în ce loc s-a produs teribilul element de percuţie, nici să spui care să fi fost cauza lui; apoi efectele bubuiturii se disipează, de parcă nici n-ar fi fost, rumoarea e reluată.
Brusc îmi amintesc ceea ce n-aş fi vrut să uit aşa repede: ieri, dincolo de Olimp, la şantier, pe îngusta plajă cu buldozere şi escavatoare, m-am nimerit într-un loc unde valurile aruncau la ţărm, cu o forţă irepresibilă nu mormane de nisip ci chiar pietre (de-ale mele) şi bolovani cât pumnul; m-am ferit instinctiv, simţind pericolul, însă nu înainte de a fi auzit, foarte distinct, ca la un instrument de percuţie, ciocnirea pietrelor între ele, un sunet inconfundabil, de pietrărie-fierărie. Mi-am spus că probabil dedesubt se află un prag de calcar sarmatic, din care valurile smulg/dislocă fragmente şi le introduc în morişca Mării, spre a le transforma în nisipul cel mai fin...
Ne-am luat bluzele pe noi, destul cu prăjitul la soare!; şi vântul şfichiutor, care nu se domoleşte nicicum... Stăm pe un prag de nisip, de două palme înălţime, până la care se răsfiră valurile, atingându-l din când în când, subminându-l mereu. În orice punct te-ai plasa pe plaja asta, ţi se pare locul cel mai bine ales; iar de la un moment dat, acest exces de bine te face să păşeşti mai departe, spre un alt punct privilegiat, de unde Marea se vede-se aude-se simte intens, - de parcă te-ai plasat în chiar plexul ei solar... Trec pe lângă noi cele trei doamne de la Timişoara. (Suntem atât de puţini pe plajă, încât e falat să te revezi, de câteva ori pe zi.) Ne întâlnim cu mămica pruncuţului căruia Lidia i-a întins cele două floricele galbene; este cu sora ei mai mare, care se dovedeşte a fi de drept mămica...  Mergem pe parapet, acum pe bordura dinspre valuri se află nu doi ci patru pescari, iar cu ajutorul bătrânului chiar cinci.  Ne minunăm ce mulţi stavrizi prind, de la un minut la altul. Practic lansează la apă, cât mai în larg, lucrează la mulinetă, trăgând din când în când, cu o smucitură, spre dreapta; şi foarte curând smulg undiţa din apă: se dovedeşte a fi prins şi de data asta pe puţin 2-3 poşti, iar uneori chiar şase-şapte. Pare cumva contra naturii, un exces...Fără nici-o momeală, eu asta n-am mai văzut... Ajungem în capătul îndepărtat al planşeului de beton, plasat spre stânga parapetului, astfel încât închide pe jumătate o zonă mai liniştită a mării, unde valurile abia de se formează, într-un fel de îngânare a celor propriu-zise... Lidia se simte izolată de ceilalţii actanţi ai plajei, care nu se hazardează până aici; şi înalţă ca din nimic unul dintre cântecele ei în aer liber. Probabil marea îi induce un freamăt sufletesc special. Aşa s-a întâmplat la Cambria, lângă Monterey, California, în 2008; tot aşa la Nafplio şi Tolo, în Peloponez, în primăvara lui 2009. Dar şi în atâtea alte locuri magice pe unde ne-au dus împrejurările vieţii. La Brebu, la Mogoşoaia, la Rm. Vâlcea... Acum la Neptun De unde ar putea veni aceste cântece? Care să fie sursa lor intimă? Desigur, ceva ce nu e uşor de explicat, însă pe de altă parte nici uşor de ţinut sub spuză. Ci izbucnind dezgrădit, din toată fiinţa Lidiei: ca o eliberare spirituală, ca un imn adus vieţii. Se nimerise să fie tot cu cele două floricele galbene în mână, de nu vor fi fost altele, culese tot de pe esplanadă.
Revenim printre pescari, neobosiţi în a culege stavrizii din cârlige. Îl întreb pe mai tânărul pescar: care să fie explicaţia? Delfinul!, zice. Se află în larg, a mânat încoace bancul de stavrizi, dar el însuşi nu se aventurează până la ţărm, pe-o vreme ca asta, de teamă să nu se rănească. Rănile la delfini sunt foarte periculoase, mortale în fapt... El deja umple a doua căldare... Lidiei îi e milă de bieţii peşti. Omul ar trebui să aibă nişte limite, să nu întreacă măsura...
Ne retragem spre baza parapetului. Aici valurile fac adevărate minuni. Lidia nu mai rezistă, dă drumul încă uneia dintre improvizaţiile ei muzicale. Un lucru este vădit: cântecul de acum nu seamănă defel cu precedentul şi cu niciunul de mai înainte. Şi nu poate fi separat de contextul în care a apărut, de rumoarea Mării, de respiraţia valurilor, care toate se sparg aici, după ce au măturat tot parapetul... Filmez. Lumea trece, probabil crede că este vorba despre o filmare a vreunei televiziuni...
Şi ne lansăm spre sud, mereu pe lângă spuma valurilor. Lidia numai cu ochii pe coamele valurilor, pe culori; eu mai privind şi în jos, nispul cu pietre, "ofrandele Mării", cum le numisem în octombrie 2006.
Ajungem într-un loc mai larg, numai bun de desfăşurări la nivelul valurilor. Lidia declanşază o altă improvizaţie vocală, înaintând în valuri, revenind, mereu într-o frenetică-imperativă discuţie cu sufletul mării. Şi pornim mai departe; iar ne oprim, iar fac poze cu pietre, Lidia face poze cu marea, cu umbrelele de stuf, acum dezafectate, adunate de-o parte, precum ciupercile pe un colţ de masă...
Deodată o aud: Astea trebuie să fie gâşte sălbatice! Şi îmi indică un şir de vreo şapte migratoare, nu la mare înălţime, zburând repede pe deasupra plajei şi apoi spre lacuri. Vor să se oprească acolo, peste noapte? Nici gând, vâslesc spornic spre sud. Dar ce e cu acea gâscă rămasă mult în urma cârdului? De ce n-o aşteaptă celelalte? Întrebări de panică, fără rost... Simţi că sunt reguli de fier, zborul trebuie făcut, mereu în plină forţă, iar păsările care nu se pot ţine de cârd rămân undeva, de izbelişte... Ne gândim prin comparaţie la raţele din parcul IOR, pripăşite pe lac acum nişte ani, înmulţite mereu şi care se pare că au renunţat definitiz la zborul peste Mediterana; s-au adaptat la iernile de aici, mult mai blânde ca pe vremuri.. Sunt şi pescăruşii, veniţi şi ei nu chiar de mult; avem până şi lişiţe; au apărut acum vreo 5-6 ani, le-am văzut în plină iarnă, în premieră (nimeni nu ştia cum se numesc...), pe lacul îngheţat, într-un ochi de apă unde nu se prinde gheaţa, probabil sunt izvoare dedesubt. S-au înmulţit şi ele, de la un an la altul, le merge bine...
Dar Lidia, cu ochii ei ageri, mă atenţionează că mai sunt şi alte cârduri de gâşte, pe cealaltă parte, deasupra mării. Oricât de atent privesc, nu le depistez. Îmi spune că zboară chiar deasupra apei, la nivelul stabilopozilor... Măi, să fie! Înţeleg ce se întâmplă: zboară atât de jos din cauza vântului deosebit de puternic. Ca să nu spun că bietele păsări sunt nevoite să înainteze exact împotriva direcţiei din care bate vântul... Văd un şir de migratoare, apoi încă unul şi încă. Şi mi se strânge inima când observ că o pasăre, apoi încă una au rămas în urma cârdului. Vorba Lidiei, vădit întristată: acum cea rămasă de cârd musai să facă un efort mult mai mare decât cel necesar când zboară în formaţie...
Îndemnăm la drum, dar ne oprim iar şi ne pierdem în contemplaţie. Ţinta noastră este staţiunea Jupiter, pentru bunul motiv că ea se zăreşte în capătul extrem al plajei. Înaintăm mere, păcăliţi de moliciunea nisipului, prin comparaţie cu plaja de la Olimp, care pierde fără drept de apel. Şi iată-ne la blocul cel mai înalt de la Jupiter. De minune!, două golfuleţe, mici de tot şi perfect rotunde, poate antropice; pline de pescăruşi, iar în rest câteva bărci pescăreşti, lipovenii tocmai îşi golesc năvoadele. Desigur, pescăruşii cunosc mişcarea, îşi aşteaptă în linişte partea, rămăşiţele...
Revenim la "Steaguri" şi apoi la vilă, pe latura lungă a Lacului. Lidia în mari tandreţuri cu straturile de petunii şi barba-împăratului şi cu alte floricele-galben-înstelate, toate mirosind ca-n paradis.
Mâncăm frugal şi o zbughim spre cealaltă parte a Neptunului, căci Lidia vrea să vadă apusul de soare. Trecem de vile, dăm de un şir de blocuri muncitoreşti „mai ponosite decât cele din Alexandria”, după opinia Lidiei. Dar spre apus nu se află decât o prea-lată perdea de pădure – şi nu dibuim nici un drum care să ne scoată dincolo, la câmp deschis...  Descurajaţi, ne întoarcem la Vilă -, mai e şi mâine o zi, căci aranjamentul este să plecăm din Neptun spre după-amiază şi să ajungem seara la Bucureşti.


















Al treizecişipatrulea sonet

ion lazu: Rarul umple carul...

Am scris târziu, am scris cu amânare,
Paralizat de teamă, de sfială.
N-am dat la versuri, la femei năvală,
Mi se păreau o taină mult prea mare.

Apoi am scris, dar fără-nverşunare,
Ci alegând sever şi cu migală
Şi Poeziei dând veşmânt de gală
Să iasă-n lume ca la sărbătoare.

Dar timpul o concluzie impune:
Scriind arar, nu scrii versuri mai bune...
Şi mi-am dat drumul firii, ce se-ntrece –

„În zece zile-am scris sonete zece”.
Acum văd clar şi resemnat pot spune:
Scriind mai des, nu scrii versuri mai bune...
30 august 2011.