ion lazu: Trei zile la Neptun, II. Sonetul zilei

ion lazu: Neptun, II

... Să asist la răsăritul de lună... să-l fotografiez pentru neuitarea mea şi a Lidiei, ... Luna plină, care răsărea exact în momentul când de cealaltă parte a zării, dincolo de pădurile dinspre calea ferată, soarele scăpăta la orizont... N-ar fi aceasta, în sine, o ocazie prea rară, astronomic vorbind, deci ştiinţific, iar nu speculativ-ezoteric? Sigur, se pot consulta tabelele, se pot reface calculele, intuitiv... Poate nu s-a înţeles, eu personal nu am nimic împotriva ezoterismului, în orice sector al cunoaşterii ce asaltează Necunoscutul, însă cred că se cuvine ca mai întâi să cunoaştem temeinic datele problemei.  Nu neapărat să cunoşti cifrele, datele, ci să cunoşti principiile, legile naturii. De aceea, să fac un caz special din faptul că Luna a răsărit exact în clipa Apusului de soare mi se pare cumva un abuz... Voi spune doar adevărul simplu că eram doar noi doi pe plaja pustie, în semiobscuritate, la doar doi paşi de locul unde se răsfiră valurile pe nisip şi priveam prin ceaţa deasă a acelei ore punctul luminos al discului lunar, perfect rotund.
Să spun că simţeam-presimţeam lucrarea mareei? Ar fi să speculez nepermis.  Însă luna, deşi plină, totuşi nu reuşea, cu orice efort al ei şi al nostru, să perforeze pătura de vapori de deasupra valurilor, să facă un prim impact cu suprafaţa apei - şi să trimită apoi spre mal, spre noi ca martori obscuri („obscure temoigne”, vorba lui Hugo), acea „cărare de văpaie”, pe care, măcar de la Eminescu încoace şi cine ştie cât de-acum încolo, o dorim, o aşteptăm şi o confirmăm, şi ne lăsăm pradă ei, vrăjiţi.

Am rămas în faţa mării timp îndelungat, dându-i satelitului natural al Pământului şansa să-şi împlinească menirea o dată în plus, oricât de târziu. Să imortalizez clipa, să pot spune: iat-o!  Şi după vreo oră, când urcase îndeajuns, însă foarte greu perceptibil, la limita cu părerea-autosugestia, aş afirma că am desluşit prin ceţuri şi întunecimi în necurmată frământare şi icnet, dunga de lumină venind spre ţărm, cea pe care, precum pe o scară de argint, Visătorul îşi trimite sufletul tânjitor către ea, crăiasa nopţii... 
Mi-ar fi trebuit alte mijloace tehnice şi o îndemânare ce-mi lipseşte pentru a supra-expune fotografierea, renunţând la serviciile automate ale bliţului etc. Asta când se pune problema fotografiei-document. Nu-mi stătea însă gândul la aşa ceva -, eram acolo, în magia răsăritului de lună: etern, suficient sieşi, pe cât de generos altfel...

Am revenit la vilă, am mâncat, am povestit, am pus la cale programul de a doua zi şi, foarte curând, eu am şi adormit, răpus de efortul acestei prime jumătăţi de zi la mare, mai bogată în angajament fizic-sufletesc şi de asemeni în impresii decât săptămâni şi luni în Bucureşti. I se spune pe nedrept un somn de plumb, este un somn de fulg şi măduvă de soc: o uşoară plutire, iar în totul, varianta fericită a odihnei de noapte, când şi trupul dar şi sufletul se reconfortează, se regenerează, salutar. Sigur, prin acest somn de mătase, întrezăream dunga lunii în transperantele ferestrei noastre, îmi făceam calcule că sora Lună, zeiţa nopţii, deja a parcurs mare parte din traseul ei nocturn pe deasupra Lacului şi a pâlcului de vile; şi că nu peste mult timp va coborî la orizont – acesta fiind, prin deducţie simplă, momentul în care noi va trebui să fim deja la malul mării, pentru a primi de data asta, în premieră absolută, răsăritul regal al măreţului Soare. Readormeam, mă trezeam lin, cu ochii spre fereastră, calculând momentul lansării spre plajă...

Dar a fost să o aud pe Lidia că a adormit mult mai târziu şi... să merg doar eu. Sar din pat, mă echipez şi drumul-aţă spre plajă. Ajuns la esplanada lacului Neptun I, deja cerul era împurpurat-străluminat  dintr-o sursă încă invizibilă, plopii de dincolo se distingeau literă cu literă, meticulos caligrafiaţi pe zare. Fotografie. Şi zbugheşte-o spre ţărm!

 Da, mândrul Soare tocmai se ridica din ceaţa zării, ca din craterul unui vulcan în erupţie. Sentiment de început de lume. De fenomen primordial: discul solar răsărind din apa mării, ridicându-se micrometric, precum într-o filmare cu încetinitorul... Ceaţă în jur, înfundând zările, tot sectorul dinspre Prezidenţială astupat ca de o vată alburie, diafană, tandră, i-aş spune - dar şi de cealaltă parte, spre Jupiter se adunase pâcla scăpărătoare, încât doar unele edificii, precum nişte aisberguri, se desluşeau din învăluire.

Un prim punct luminos, pe suprafaţa Mării – iar eu plasat prin graţie în capătul ascuţit al acestui triunghi magic; aşteptând urmarea... Apoi încă un punct îşi adăuga lumina, un vârf de val, probabil şi încă unul, de la un minut la altul, de la un sfert de oră la altul...

Nori pe cer, de ambele părţi ale scenei la scară naturală, despărţind jerbe luminoase, divergente; iar aici, în avanscenă, ceaţă adunată la arlechini, precum nişte zulufi visători. Valurile aducând mereu mai aproape, revărsând apoi pe nisip şarja de aur topit a răsăritului. Fotografii, fotografii. Poate vreo sută. Nici nu e mare diferenţă faţă de o filmare propriu-zisă, îmi spuneam, în glumă, foarte bucuros că nu am ratat clipa. Şi din nou, oricât ar părea o regie neîndemânatică, sau de-a dfretul sfruntată, nici un alt suflet de om pe plajă. Mă deplasez spre stabilopozii din stânga, văd o meduză mare, cu bordura ajurată în violet; încerc să o disloc cu un băţ, apoi chiar cu vârful pantofului – dar e practic zidită în chiar nisipul cu care a fost azvârlită la mal, tot ce se plasează sub umbrela propriu-zisă, viscerele animalului, se află îngropată adânc în nisip, imposibil de dislocat. Deja moartă. Şi încă una mai încolo. Să fie ora când meduzele mor, la finalul unei nopţi glorioase?

Revin în zona centrală a plajei, socotind cele două parapete de pe laturi, reiau conteplaţia, ascultatul, amuşinatul de fiinţă prinsă în zbuciumul vital. Continuu pozatul. Îmi strâng jacheta la piept, briza bate aprigă la acest moment al dimineţii. Cândva, abordez parapetul din dreapta plajei „mele”, cea accesibilă muritorilor de rând; înaintez pas cu pas,  mereu cu ochii pe zare, dar şi pe valurile înspumate ce mătură, unul după altul, parapetul.

Merg astfel până la barajul de stabilopozi dinspre mare. Aici o platformă de beton, pentru mişcarea liberă a celor veniţi la mare, la pescuit... Privesc, ascult, respir, cu un fel de sfinţenie. Fac alte fotografii. E deja trecut de ora 8:30, bat instinctiv în retragere. Părăsesc plaja răsăritului de soare.

Ocolesc jumătatea de lac, pe partea deja luminată de rpzele solare, revin la vila Briliant, Lidia se trezise. Povestim. Mâncăm în pripă şi: din nou pe plajă, ceaţa s-a mai ridicat, vântul bate cu destulă asprime, să nu uităm jachetele!

Dar e doar începutul de zi. Va fi soare toată ziua. Şi toată ziua va fi a noastră. Cu Mare cu tot...  

( va urma)

Al treizeci şi doilea sonet

ion lazu: Omizi

Omida şi-a pornit migrarea sumbră

Pe-alei, prin pietre şi-n temutul trafic  -

Că au şi ele de-mplinit un grafic

Ce fiecărei specii îi incumbă.

Prin soare clocotind, prin neagra umbră,

Pe mii de fire-n derulare fină –

Un front de mini-tancuri-gelatină

Mereu strivite, care însă umblă...

Au fost un pic de scai pe-o frunză moartă,

Dar au puit, au ros şi-au ars tot dudul

Şi-acum năvală dau. Şi Nordul, Sudul

De groază tremură şi fug din hartă.

Copacii-s goi, grădina toată-i arsă

Şi prin ferestre cad acum în casă.

29 august 2011.