ion lazu: Pocola, 68 - XVII, al douăzecelea sonet, fotografii din Album. Lansare poezie kurdă. Seară Mozart în aer liber.

 

ion lazu: Pocola-Beiuş, 68 – XVII.

Mi-e şi groază să privesc înapoi, pe acest blog, pornit acum vreo 40 de zile cu destul aplomb, aş zice, şi pe care sperasem să-l ţin sub control, mai simplu spus: să-l structurez pe axul unei rememorări din anii mei de formare ca om şi literat. Cel puţin asta mi se păruse o bună soluţie. Însă au survenit noi subiecte, ce m-au abătăt de la calea aleasă. Dar nu e chiar asta ceea ce ni se tot întâmplă, din fragedă pruncie şi mereu după aceea?! În primii ani ţi se părea că ai venit pe lume ca părinţii tăi să-ţi poarte grija şi să nu ai altă menire decât a te încânta de minunile lumii. Apoi ţi s-a părut că oamenii strică armonia, ai fi vrut să fii tu acela care să-i schimbe; apoi ai vrut să te deosebeşti de ei, chiar de părinţi, care prea se lăsaseră  călcaţi de istorie; să fii altfel, omul liber de orice compromisuri, împotriva curentului general; era, vezi-bine, o luptă inegală, disproporţionată, nu vei reuşi să te menţii deasupra; apoi te-ai hotărât să-ţi iei viaţa în propriile mâini, să dai la spate tot restul, să te preocupe doar fericirea personală. O familie. Şi chiar pornind cu cele mai nobile intenţii, contrarietăţile vieţii te-au dat peste cap. Ai fi vrut ca măcar copilul tău să fie ferit, ocrotit de... Dar nu cumva deja spirala vieţii te-a adus într-un punct prin care trecuseră propriii părinţi? Cam neglorioasă constatare, ce-i drept. Dar nu vei ceda, lupta-vei mai departe...

Revenind la anii şaizeci... Una dintre constatările surprinzătoare, din ce-am revăzut printre hârtiile mele, este că în vara lui 68, departe de Bucureştiul tuturor preocupărilor şi grijilor mele, şi scriind poezii în vederea completării manuscrisului predat la editura Eminescu – nu neapărat multe la număr, însă care să facă o bună impresie redactorului şi să-l convingă că e cazul să mă includă  în planul ferm de apariţii din următorul an -, de fapt eu începusem să scriu mai cu aplicaţie la jurnalul meu de scriitor; şi când prindeam un subiect pe potriva mijloacelor mele de atunci, să rotunjesc nişte proze scurte, dintre care pe unele aveam de gând să le dactilografiez şi să le trimit lui GB la Ateneu, unde îmi mai apăruseră una sau două proze scurte.  Acolo putea fi vorba doar de simpatia acelui tânăr domn, prozator el însuşi, de mari resurse, cum s-a dovedit mai apoi. Arareori, ne scriam câteva rânduri, dânsul sugerându-mi că la revista lor ar fi bine primite „nişte subiecte mai puţin cenuşii”; nu insista pe această idee, părea mai degrabă dovada încrederii ce-mi acordase în cei 3-4 ani de colaborare. Convins eu însumi în continuare că poezia este/poate fi chemarea mea, încercându-mă în proză cu timiditate, însă lucrând cu bună credinţă, fără gândul de a face compromisuri, sau de a trişa în vreun alt fel, spre sfârşitul campaniei aveam să constat că nu risipisem timpul degeaba. Şi fapt este că în toamna-iarna acelui an, dar şi în următorul an 69, am continuat să lucrez cum s-ar zice la două pupitre. Aşa că, pe la sfârşitul campaniei din 69 m-am prezentat cu un manuscris de proză la noua editură Eminescu, abia înfiinţată prin desfacerea Editurii pentru Literatură în  două-trei edituri cu profiluri distincte; practic rămăseseră în acelaşi imobil, din Ana Ipătescu, şi din câte-mi dădeam seama cu aceiaşi redactori, doar că funcţionau sub nume diferite: Eminescu, Minerva, Albatros etc. Dar, surpriză de proporţii: în timp ce la secţia Poezii, unde  era o înghesuială de nedescris, tocmai din cauză că poezia făcea obiectul noii edituri, subsemnatul fiind mereu amânat ( exista deja această exclamaţie: Dar ce facem cu bietul Lazu?  - asta după ce mă mai amânaseră şi anul trecut...), la secţia proză manuscrisul meu a făcut foarte bună impresie, a primit apoi un referat intern favorabil (Dna Musica...) şi am intrat în planul ferm pentru 1970. Ce s-a ales de manuscrisul meu de poezii, cred că am spus deja: el a apărut, la aceeaşi editură Eminescu, după 13 ani de amânări – Muzeul Poetului, nu?

Acum, din perspectiva timpului scurs (fără milă) şi lăsând la o parte judecăţile de valoare, care, slavă Cerului, cad în sarcina altora!, ar trebui poate să răspund la două întrebări de bun simţ, singurele care au o anumită semnificaţie pentru mine: 1) sunt poeziile mele, toate în ton elegiac, viciate de vremurile în care au fost scrise şi vrând-nevrând supuse exigenţelor redacţionale, implicit celor ale cenzurii? Şi 2) sunt prozele mele din acea perioadă o mărturie a groaznicelor vremuri prin care am fost nevoiţi să ne croim drum?  Din parte-mi nu ne putem aştepta decât tot la nişte răspunsuri subiective...

Din afară lucrurile ar trebui să se vadă mai limpede... Eu nu pot spune decât că elegiile au rămas tot elegii şi peste 15 ani; că destule nu au intrat în selecţia din 81, nici măcar în următoarele două volume, de după evenimente, rămânând până astăzi inedite. Le fac loc pe acest nou blog, ca antume, totuşi... Nu am cedat presiunilor ideologice ale vremii, explicite, mai rar, însă mereu subânţelese: scrie pe linie şi ai publicarea asigurată. Au făcut-o alţii, chiar ştiind că în fond colegii de breaslă îi dezavuiază.   Breasla avea contabilităţile ei, nu numai scări valorice, ci şi trepte ale imoralităţii. Toată lumea înţelegea că o faci pentru avantaje, fie de orice fel ar fi fost acestea. Elegiile mele rămân ceea ce erau pe vremea când, cu maximă precauţie, le extrăgeam din cotloanele sufletului meu chinuit, dar care în mod spontan o dădea uneori pe cântec.  Sunt în primul rând nespectaculoase, ele nu caută să-ţi ia ochii, să te cucerească „prin tertipurişi artă”, cum mă exprimam într-una din elegiile anilor de debut. Nu ştiam să o fac, nu mă străduiam să-mi reuşească sau pur şi simplu acest aspect nu intra în preocupările mele. Voiam doar să exprim sentimentul de la care pornse sugestia acelei elegii, nimic mai mult; să o fac pe cât se poate de atent şi onest. Pe de altă parte, un lucru este sigur: sunt atât de implicat în slova scrisă, încât nici în ziua de azi, după 4 decenii, nu reuşesc să citesc vreuna dintre acele elegii fără un tremur în glas, imposibil de reprimat, de ţinut sub control, oricât m-aş strădui. Drept care mă feresc cu dinadins să citesc în public. O slăbiciune pe care mi-o asum, la limita cu penibilul, recunosc.

În ce priveşte prozele mele din anii şaizeci-şaptezeci, mai bune sau mai puţin performante, ele îmi par şi azi fidele scopului pentru care au fost scrise: să prezinte eul liric al autorului în raportare la lumea prin care se mişca. Sunt problemele sentimentale ale acelor ani, cum sunt şi pasaje reportericeşti, care vor să capteze o stare de spirit, dar fac vizibile unele aspecte”nejuste” din punct de vedere politic.  Motiv pentru care cred că îşi păstrează calitatea de mărturii ale vremurilor trăite. Însă, nici de data asta, nimic care să bată la ochi, gen demascări, dări în vileag, şopârle strecurate împotriva sistemului, cum s-a întâmplat în cazul altor autori, mai dârji, mai curajoşi, dacă nu la îndemnul unor voci din afară.  Nu-pi propuneam să cosmetizez realitatea prea tristă a socialismului biruitor, dar nici nu mă sumeţeam să-l demasc la scenă deschisă, nu. Nu eram omul acestor gesturi decisive. Practic politica nu m-a atras, nici lupta ideologică, de pe poziţii partizane. Mi s-a părut deajuns să-l prezint pe eroul epic în contextul relaţiilor sale lipsite de strălucire, de minunate perspective, de un optimism factice. Scriam cum simţeam, mereu cu ochii larg deschişi spre dramele celor din preajmă, cunoscuţi, prieteni sau doar în trecere prin atenţia mea. Iar practic, materia scrierilor mele prozastice este de tipul unui jurnal de scriitor, care consemnează cu maximă acurateţe, mai întâi pentru sine, aspecte ce ar risca să fie uitate, neaprofundate; din acest jurnal s-au detaşat uneori nucleele unor proze de mici dimensiuni, iar în câteva rânduri, cele patru-cinci romane ale mele. Altele au devenit proze în urma prelucrării unor texte de scenarii de film. Premiul primit în 1970, chiar la începutul prozei mele, îşi are importanţa sa în această abordare. Rămăşagul, a fost mai întâi un scenariu de film. Dar şi Veneticii, la origine tot un scenariu, care n-a avut norocul să fie agreat de cineaştii vremii.
(va urma)

Al douăzecelea sonet

Cântecul mierlei

Mai sunt şi rime care să ne-anime?

Mai sunt sonete dăinuind discrete,

Cum flori mai cresc pe stânci anahorete

Şi-s calde zâmbete-ntre triste grime?

Nici când străbaţi pădurea în desime

Sau prin fâneţi te-abaţi, pe îndelete,

Nu te-aştepta să vezi doar margarete,

Căci sunt şi mărăcini, cum şi jivine.

Sunt viermi prin iarbă, dar să nu te mire

Dacă-ţi voi spune: Mierla îi culege...

Şi poate-abia aşa vei înţelege

De ce-i e dulce cântu-n cimitire...

Un tâlc e-n asta, însă tace mâlc,

Cum flinta atârnată la oblânc.

28 august 2011.

  ion lazu: Fotografii din albumul Natura sculptează, 1984

Seară de poezie kurdă.

La 18:30, la Sala oglinzilor de la Uniunea Scriitorilor, o seară de poezie kurdă. Se lansează o primă traducere din kurdă, din marele poet contemporan (n. 1940)Sherko Bekas: Eufratul, taina destinului meu, în colecţia Alif (prima literă a alfabetului arab), a editurii ieşene Ars Longa, coordonator prof. univ. George Grigore. În faţa unei săli pline-ochi, peste toate aşteptările, cunoscute fiind circumstanţele, la prezidiu iau loc: actriţa Doina Ghiţescu, prof. George Grigore, Gabriel Biţună, tânăr poet şi traducător el însuşi, profesor de arabă, de curând iniţiat şi în kurdă, poeta şi traducătoarea volumului abia apărut Niculina Oprea, dl Ali Kerim, refugiat în România, sponsorul cărţii şi Denisa Popescu, critic literar. După primele informaţii legate de cartea nou apărută, de poetul tradus, exilat de multă vreme din Kurdistanul irakian şi de poeta traducătoare, o primă surpriză: Doina Ghiţescu citeşte poezia Cavalerul kurd, apărută în Literatorul în anul 1885. După care ni se citesc şi variantele în kurdă şi arabă ale poemei macedonskiene, sunând măiestrit în arabă şi extrem de muzical în kurdă. Tânărul poet Gabriel Biţună citeşte câteva poezii în arabă, kurdă şi echivalenţele lor în română, inclusiv o primă poezie personală scrisă direct în kurdă. Ni se face precizarea că limba kurdă face parte din grupul indo-european, pe când turca din grupul altaic, iar araba din cele semitice. Niculina Oprea mărturiseşte că l-a cunoscut pe S.B. la un congres al poeţilor arabi, s-a arătat impresionată de poezia marelui poet kurd, a primit o carte de-a sa în traducere franceză şi a publicat diferite traduceri în Cafeneaua Literară dar şi în alte reviste. După care a primit îndemnul dlui G.G. de a traduce o selecţie mai largă. Cea care ne este prezentată. Denisa Popescu, în numai trei patru fraze, de-o rigoare proprie preciziei ceasornicarilor, ne defineşte principalele caracteristici ale poeziei lui S.B.: romanitsmul, intimismul, mesajul combativ, melancolia consanguină tipic kurdă, vecinătatea cu arta grafică şi cu filmul: textul de pe care s-ar putea lesne decupa un film. Mai iau cuvântul din sală o traducătoare de limbă tătară, venită special de la Constanţa, un doctor ce şi-a făcut studiile în Bucureşti, iar în încheiere, cu un expozeu mai complex, dl Ali Kerim, vorbindu-ne cu pasiune despre istoria poporului kurd, dramatic sfâşiat între patru state: Turcia, Irakul, Iranul şi Siria, năpăstuit de veacuri şi fără milă în fiecare dintre cele patru state. Ar părea de domeniul incredibilului, de n-ar fi strictul şi durerosul adevăr istoric...Dar kurzii se dovedesc a fi moştenitori temerari ai unui trecut de excepţie, fiind poate prima populaţie care a ocupat zona Mesopotamiei, lucru atestat de numeroase desene din peşteri, de prima scriere cuneiformă, abia de curând descifrată, căci a existat o interdicţie drastice din partea celor 4 asupritori. Există o tradiţie scrisă de excepţie, un poet kurd din secolul şapte este predecesorul lui Kayam, lui Hafiz, a multor generaţii de poeţi ce i-au urmat. Precum există numeroşi poeţi celebri în Turcia, în Irak etc care sunt la origine kurzi. Cum există acum în Kurdistan sute şi sute de „homeri”, povestitori populari fabuloşi ca prestaţie. O pledoarie plină de patos pentru cultura kurdă. Şi poate sugestia unei drame demografice la scară planetară. Ni se citesc textele unor poeme descifrate pe pereţii peşterilor, altele pe un monument funerar, datând cu 3-4 secole înainte de Hristos, piesă aflată acum la Londra. Totul coerent, convingător. În sală mulţi arabi şi kurzi, reprezentanţi ai unor Asociaţii româno-arabe şi organizaţii care militează pentru armonizarea culturilor, pentru cunoaştere, toleranţă.
În final Lidia Lazu interpretează o poezie din volumul ce se lansează. Ascultăm o înregistrare sonoră cu o tulburătoare solistă vocală populară, într-un recitativ impresionant, sugerând originea tuturor artelor, cândva, la începuturile umanităţii, în zona miraculoasă a Eufratului. În limba kurdă Eufrat înseamnă fluviul tumultos. Precum numele poetului lansat înseamnă Leul Singuratic.

Sherko Bekas: Risipire

Când tu ai venit
privirile mele s-au prefăcut în fluture
a zburat prin văzduh
până când s-a aşezat pe trandafirul roşu
îmbogăţindu-ţi părul.
Când ai luat trandafirul
pentru a-l oferi altuia,
în momentul acela, între degetele tale
fără ca tu să ştii,
s-a risipit fluturele din privirile mele.

(traducere de Niculina Oprea)

Mozart forever.

Cu greu ne desprindem dintre baclavale şi dintre grupurile care discută cu înflăcărare. Pornim spre Piaţa Palatului. În faţa Ateneului, o seară de muzică în aer liber, ţinând de manifestările ample ale Festivalului internaţional George Enescu.  Implicată fiind Primăria capitalei, ArCubul etc. Pe scaune, nu mai puţin de cinci sute de spectatori, poate aceştia fiind adevăraţii iubitori ai muzicii, iar nicidecum  participanţi la futile jocuri de societate, cu exhibări şi false pretenţii. Tocmai este anunţat cvartetul Art Music, alcătuit din Marius Bâclea, vioara I, Emil Stegar, vioara II, Florin Matei violă şi Dan  Joiţoiu, violoncel. Cântând patru lucrări de W.A.Mozart!  Un bonus nesperat, pentru o seară care fusese de mari emoţii şi până acum. Interpreţii se întrec pe sine. Valuri-valuri de muzică în revărsare, care în cazul nostru pare a fi sinonimă principiului vital. În aerul dintre proiectoare dansează câţiva fluturi de noapte. Dincolo, deasupra cupolei Ateneului, luminată, evoluează două păsări albe, probabil porumbei, parcă anume spre a susţine sufletele noastre dornice de levitaţie. Iar în spatele nostru, deasupra Bisericii Kreţulescu, o jumătate de lună – dintr-un decor celest. Mozart să fi pus la cale toate aceste farmece? Deloc exclus. Căci ascultându-i muzica simţi că ea există parcă din totdeauna. În cel mai rău caz aceste armonii copilăroase-dezgrădite-geniale s-au început acum câteva secole, la Salzburg şi tot vin spre noi, practic ele nu se vor fi oprit niciodată. Şi nici măcar nu este vreo metaforă. Dar punând cap la cap toate interpretările de pe glob, dimpreună cu transmisiile de la radio, TV şi pe internet, vom admite că o dată declanşată,  atrasă la viaţă din letargia în care aştepta de la facerea lumii, muzica mozartiană se revarsă asupră-ne -  binefăcătoare, eliberatoare a spiritâelor, pe oriunde se vor fi aflând acestea, acum şi pururea.

Ion Lazu