sâmbătă, 24 septembrie 2011

ion lazu: 24 septembrie- sărbătoarea poeziei în toată lumea, poezii, fotografii

ion lazu: Intermezzo: Plopul meu

În faţa ferestrei de la sufragerie a apartamentului nostru, dar observabil şi din camera mea de lucru, redistribuită subsemnatului după plecarea Fiului, avem un plop numai al nostru. Spun al nostru "cu toată gura" - şi m-aş mira să protesteze cineva dintre mulţii locatari ai blocului în care locuim sau ai celor din vecinătate. Deşi nu se află nici măcar în fereastra mea, ca să-mi justific cât de cât pretenţiile, ci la colţul blocului aliniat cu al nostru, pe acelaşi Bulevard Rm. Sărat, îi spun fără ezitare "plopul meu".  Cel mai bine s-ar vedea plopul meu de la fereastra camerei "de lucru", dar acolo de obicei stau cu spatele la fereastră, cu ochii pironiţi în calculator. (Nu o spun nicidecum ca laudă...) Însă când trec dincolo, la masă sau pentru conversaţii, mă plasez în aşa fel ca să-l am nemijlocit sub priviri. Şi drept să spun, îl privesc hipnotizat, minute şi zeci de minute...
Mereu am de văzut ceva ce nu mai observasem, sau observasem în alt fel sau... Una peste alta, plopul meu, cu viaţa lui expusă chiar ca în vitrină, a căpătat de la o zi la alta în preocupările mele o pondere greu de imaginat. Fiind vorba totuşi despre un copac - şi anume unul neroditor, sterp, în general considerat nefolositor, dacă nu chiar dăunător - după cum se va vedea imediat...

Într-o estimare destul de corectă, căci de multă vreme ţin sub observaţie coroana de frunze a plopului, aş putea aprecia că el ocupă cam un sfert din suprafaţa ferestrei de la sufragerie. Am destulă practică în a aprecia suprafeţele, dimensiunile, proporţiile, "am planimetrat" cu grijă, încât nu mă pot înşela decât cu cel mult 5%. Pe scurt, dacă plopul ar fi de patru ori mai extins în spaţiu, mi-ar acoperi în întregime spaţiul ferestrei. De ce mă învârt atâta în jurul acestei chestiuni? Pentru bunul motiv că îmi doresc din tot sufletul să nu mai văd faţada blocului de vis-a-vis. Punctum. Am devenit între timp/cu timpul mizantrop? N-aş zice. În fapt, de aproape 30 de ani de când locuim aici, la etajul 4 al unui bloc de 8 nivele, la cele 5 x 8 egal 40 ferestre ale blocului vecin nu s-a întâmplat să zăresc vreun chip uman, oricât ar părea de curios... Cu atât mai puţin vreun ghiveci, o vază, o floare... ceva care să semnaleze şi să semnifice: Aici locuiesc oameni! Poate să fi zărit în 3 decenii vreo rufă întinsă la uscat, în balcon - singurul semn că apartamentele cu pricina ar fi totuşi locuite...  Ce fel de specie humanoidă vor fi fiind vecinii noştri de bloc? (aceeaşi adresă, numai litera blocului o succede pe a noastră...) Şi atunci, de ce aş mai privi peretele ursuz al blocului vecin, găurile negre ale celor 40 de ferestre, faţada cenuşie, descuamată, dezolantă, muchiile ascuţite, care de pe când ne-am mutat aici mi s-au părut cumva şui, poate din cauza terenului în pantă... - şi atunci totul pare strâmb, nesigur, ameninţător...

Or, aşa stând lucrurile cu vecinii din sălbăticia blocului vecin, toată nădejdea mi-o pusesem în plopul din faţa ferestrei: să-mi fie el scut verde sufletului şi draperie visărilor... Şi, nu-i fie de deochi!, plopul meu creştea voiniceşte, precum Făt Frumos din poveste: într-un an cât alţii în zece. Să fi fost el la colţul blocului vecin încă pe vremea construcţiilor? Spre ruşinea/vina mea de neiertat, nu pot răspunde la această întrebare. Părea totuşi mai tinerel decât plopii de pe Tomis, depre care am aflat, din convorbirea la fereastră a doi locatari, că ar avea peste 30 de ani. Or, dacă al nostru are tot 30 de ani, este remarcabil că a putut creşte mai înalt decât blocul respetiv, de 8 nivele: 8 x 2,5m egal 20 metri! Cum spun, în plopul meu îmi pusei toată nădejdea: el mă va izola complet de sălbăticie. Aţi înţeles: prefer lumea arboricolă, indiferentă omului, decât sălbăticia umană ca atare. De altfel e un lucru simplu. Mai greu e  să fii de acord, când cineva are curajul să afirme asta deschis.
Şi, de la o zi la alta, acum două primăveri, ne trezim că plopul nostru fusese retezat la jumătate. Ba şi mai grav de-atât, fusese retezat de la nivelul etajului 3, deci de sub nivelul nostru!!! Faţada blocului vecin, desnudă, dezonorantă... Vă închipuiţi disperarea mea? Probabil doar în mică măsură... Întrebând în dreapta şi-n stânga, deşi intuiam / cunoşteam răspunsul, am aflat că veniseră tam-nisam nişte angajaţi de la Spaţii Verzi şi îl retezaseră. Arbori seculari şi mai mult de-atât sunt pe Istriei, unul s-a prăbuşit de curând, pe acela, aţi înţeles, specialiştii nu l-au "reperat", deşi era bătător la ochi, aplecat într-o rână, scorburos, nesigur, o adevărată primejdie. La o furtună, s-a năruit, distrugând doar liniile electrice, fonice, de cablu etc, fără alte mari pagube... Dar cu plopul meu ce avură?! La celălalt colţ, spre Tomis, sunt doi duzi seculari, din curtea vechii şcoli haretiste a satului Cioplea, sunt acolo şi trei nuci seculari. Bine că mai sunt. Bine că nu au tăbărât şi pe ei.  Dar cu plopul meu ce avură??

Îl privesc dintr-un punct fix, de pe scaunul din capul mesei şi caut pe faţada blocului vecin repere, ca să-mi dau seama cât a mai crescut, de la o zi la alta, de la anotimp la anotimp. Dar acest plop ca din poveste are o vigoare de neînchipuit. În doar doi ani a "recuperat" două etaje şi jumătate. De necrezut, dar perfect adevărat! MRamurile din vârf, subţirele-mlădioase pe vreme de iarnă, se îndeasă de frunze la începutul primăverii şi pe muteşte, s-ar zice, plopul meu se înălţă văzând cu ochii. Am repere şi pe faţada blocurilor de peste bulevard; fiind mai la distanţă, erorile de estimare nu pot fi decât mai mici, nesemnificative. Numai de astă primăvară încoace, vârful plopului, crengile cele mai înalte, cele în care îmi pun speranţe nesăbuite, au trecut de blocul de peste bulevard, atât cât îl văd de la colţul blocului vecin, au trecut şi de suprastructura de pe acel bloc: casa liftului, ieşirea pe terasă, orice va fi acea cutie de beton; au trecut şi de antena parabolică rămasă de pe vremuri; au trecut şi de vârful antenei colective. Nu mai am repere deasupra blocului aceluia, doar câteva sârme ce trec bulevardul, dar pe astea nu poţi conta... Rămâne tot faţada blocului de  vis-a-vis. Aici lucrurile sunt clare şi la vedere: vârful plopului a ajuns la baza ferestrei de la etajul VI, ba a şi depăşit-o cu vreo trei palme. Creşte plopul meu ca din apă... El se şi lăţeşte, păstrând proporţiile, însă în principal pe mine mă fascinează lupta de recuperare verticală, pe care plopul o duce (cu sprijinul meu nedisimulat).
Ne trezim amândoi de dimineaţă, îl privesc şi ştiu de îndată cum va fi ziua. Soarele răsare de cealaltă parte a bulevardului, de după blocurile simetrice cu ale noastre, dar cumva razele lui ajung pe faţada blocului nostru, din ferestrele de la etajele superioare se reflectă pe faţadele vecine; plopul îşi intră iute în drepturi: razele soarelui ajung să-l lumineze, printre blocuri, mai întâi o fâşie, pe verticală, ca în marile montări scenografice, cu rotiri de propiectoare; apoi intră în soare o jumătate din coroana plopului, apoi plopul în întregime. E un spectacol să-l vezi fremătând, cu toate frunzele precum solzii cei de aur... Răsfrângerile acestei pânzături de lumină ajung până în camera mea, îmi desfundă retinele -, îi absorb vibraţiile prin pupile... (Am acesta date: cilindrul plopului, paralelipipedele de 2 ori mai înalte şi de 3 ori mai late decât cilindrul plopului; traiectoria soarelui pe boltă; oricât mă cred eu de iscusit la geometria în spaţiu, nu dau de capătul acestei întrebări: cum reuşeşte plopul să rămână mereu în lumină? Nu reuşesc să dezleg enigma. Dar plopul meu reuşeşte fără greş! Lucru pentru care îl admir nelimitat.) Şi nu doar eu mă prăpădesc de admiraţie, dar şi mierlele se năpustesc în coroana plopului fosforescent, ca într-o fântână verde, răcăroasă, împrospătată... Poate că acolo şi este raiul mierlelor, îmi zic... Şi înţeleg astfel de ce cântătoarele nu s-au oprit din viersuire zi şi noapte, cît a fost primăvare-vara de lungă... Triluri chiar ca în Paradis, cum altceva mai frumos şi desăvârşit nu-mi pot închipui.
Şi cândva, cu rotirea soarelui pe boltă, pe deasupra blocurilor şi printre aisbergurile lor pătrăţoase, ai crede că, gata!, s-a zis cu plopul meu, a intrat în umbra cea mai neagră, a îngheţat, s-a şters din peisaj... E acolo o massă întunecată-verde de frunze, ca şi uitate de lume, într-o zodie fără şanse... Dar de unde!! În secunda următoare, numai ce zăreşti o frunzuliţă cu dibăcie întinsă în vârf de mlădiţă, vie-agilă, într-o direcţie pentru tine surprinzătoare, dar care, în mod miraculos, atinge marginea snopului de raze scăpate printre canioanele blocurilor. Nevenindu-ţi parcă să crezi, ai sentimentul că nu mai ştii unde este soarele, unde se plasează punctele cardinale - şi toate astea pentru simplul motiv, însă nu atât de simplu de explicat, că plopul meu are virtutea de a se fi plasat într-un loc geometric al tuturor razelor de soare dintr-o zi - în pofida blocurilor multe şi mătăhăloase aflate de jur împrejur - el a găsit locul privilegiat. Şi mierlele desigur că au simţit asta, sunt mereu acolo; de oriunde s-ar afla să-şi cleagă insectele de pe răzoarele dintre blocuri, la intervale ele dau buzna în fântâna verde, răsfrântă în sus, a plopului meu. Vedeţi măcar acuma de ce este "al meu"?
Şi mai e ceva cu plopul meu cel retezat şi din propriu-i ciot relansat, irepresibil: el este de o vitalitate  sfidătoare. Sfi-dă-toa-re. A trecut vara, toţi ceilalţi copaci de printre blocuri au căzut pradă paraziţilor, au fost tocaţi-arşi-umiliţi fără milă de omizi, de molii de... nu mai ştiu ce alte gângănii obscure şi de neoprit. Ci numai Plopul meu a rămas neatins, proaspăt, verde şi triumfător. De-o vreme şi frunzele ce le-au mai rămas copacilor din preajmă s-au ofilit, s-au îngălbenit, au căzut fără slavă, lăsând copacii pleşuvi, văduviţi, pustii. Nici un semn de toamnă în plopul meu. De nu cumva verdele a căpătat o nunaţă în plus, prin raportare la paloarea din proximitate. Coloana lui verde pare de neatins, prin timp. Nu m-aş mira defel ca la iarnă să-l văd prins în chiciură şi gheaţă, sub ninsoare, însă la fel de verde. Alimentând fără istov speranţa mea că din primăvară va creşte şi va tot creşte, acoperind cu hlamida lui verde hâda faţadă a blocului de sălbatici de vis-a-vis...


ion lazu: Omega   
   
Spre prânz, prin parc haihui pornită-am iară...
Pe-alee vin doi oameni de la pază,
Sau de la cei ce-asfaltul perforează
La podul peste lac, încă din vară.

Bronzaţi, spătoşi, masculi în mare formă,
De parcă lumea-ntreagă le-aparţine,
Nici nu mă văd – şi trec pe lângă mine
Cu-o poftă-n ei de a trăi, enormă.

La o berică rece-i duce gândul
La umbră, pe-o terasă, nu? Şi pe-ormă...
Ei viaţa o înving mereu la scor. Mă-
Car că miza-i una cu pământul...

Ci, nezărit, eu le-am citit „planeta”
Buche cu buche: Alfa, Beta, Theta...
31 august 2011.


ion lazu: Ram

În vara asta merii au rodit
Un an cu mere, altul păduroşi –
O vară mută dealul către verde,
Cealaltă îl întoarce către roş.
Copacul-timp se-ntinde în tăcere
Cu orice ram întretăiat de mere.

Pare nedrept şi greu îţi vine-a crede –
Anul cu rod e cel ce nu se vede.

Ci mult aş vrea de pe abacul-ram
Să-arunc în iarbă anii care-i am
Şi brusc despovărat de-un rod prea plin
Să fiu aproape iar de ramul prim.

1967, Lăicăi, Muscel

(din volulul Muzeul Poetului, 1981)


Consemnare: 24 septembrie - sărbătoarea poeziei în toată lumea.

Ne adunăm la Biblioteca Ion Creangă din Bucureşti câteva zeci de poeţi de toate vârstele şi orientările literare (toate lirice!), pentru a celebra poezia de pe toate meridianele lumii. Poeta Victoria Milescu (iniţiatoarea acestei acţiuni, împreună cu poeta Ioana Prică), ne vorbeşte despre această mişcare poetică, angajând poate peste o sută de mii de poeţi din toată lumea, inclusiv ţări din Africa... Se dă citire unei Declaraţii poetice, tradusă din engleză, ea însăşi un text inspirat, acroşant: Un corp global al vieţii, pentru o schimbare care ar putea să depindă şi de cuvântul Poeziei. Este evident că ea, poezia, nu poate face unele lucruri, dar tot atât de adevărat este că ea poate face lucruri fără de care omenirea nu va merge mai departe. Să sporim mantia iradiantă a Poeziei. Bogăţiile pe care ni le poate aduce ea sunt: iubirea, creativitatea, înţelepciunea, demnitatea.


Dar să dăm cuvântul Poeziei ca atare. Citesc pe rând poeme, în română, dar şi în franceză, în engleză, în spaniolă, chiar în rusă: Angela Popescu, Paula Romanescu, Marin Codreanu, Maria Purdescu, Constantin Kapitza, Florica Ceapoiu, Lucian Gruia, Ioana Stuparu, Tatiana Rădulescu, Emil Lungeanu (un spici),  Ion Lazu (inclusiv o poezie de Lidia Lazu), Andana Călinescu, Passionaria Stoicescu, Mihai Grămescu, alte câteva poetese al căror nume îmi scapă; poeta Ioana Trică aduce completări la spusele Victoriei Milescu: Este vorba despre o mişcare poetică din Medellin-Columbia, ce-i drept o ţară săracă, măcinată de conflicte şi războaie civile, însă unde începând din 1992 s-a dezvoltat o mişcare poetică plină de vigoare, vizând schimbarea lumii prin Poezie (deci nelipsită de un anumit militantism), manifestare anuală propagată în toată lumea, ajunsă astăzi cea mai importantă acţiune de acest gen, şi primind confirmarea oficială o dată cu Premiul Nobel alternativ pentru literatură. În fiecare an la Medellin sunt invitaţi peste 100 de poeţi din toată lumea; ne citeşte poezii în engleză şi în română. Mai citesc din creaţiile lor Ioan N. Roşca, Ioana Sandu, Corneliu Bordeianu, Petru Solonaru, Victoria Milescu – poezia Floarea protejată, scrisă direct în engleză şi adusă apoi în apele teritoriale ale limbii materne.


Urmează trataţiile, la care spre mirarea noastră nu se avântă mai nimeni, actanţii conversând mai departe cu înflăcărare, schimbând volume de poezii cu autografe... Ce-i drept, poeţii se desprind greu de poeziile lor: nimeni nu a scăpat prilejul de a citi o a doua, a treia, a patra poezie..., cu toate că fusese vorba să se citească doar una singură. Poezia în expansiune, nu?

ion lazu: Dansul celor două lebede negre de pe Lacul IOR

















 Două lebede negre pe lacul IOR