vineri, 30 septembrie 2011

ion lazu: Excursie de o zi la Poiana Stânei regale, IIII (finalul), sonetul zilei, poezii, fotografii

ion lazu: O excursie la Poiana Stânii, III (finalul)

Urcăm treptele, în timp ce perechea precedentă se pregăteşte de coborâre. Am văzut deja un anunţ privind existenţa unui telescop, 30 de secunde ar costa o monedă de 50 bani. (Mi-am amintit de anii 50, ai studenţiei mele în Bucureşti, când pe trotuarul din faţa CCA se plasa în serile senine de vară un bătrân albit şi pletos, pitoresc-decorativ, cu aerul său de „bătrânul dascăl cu-a lui haină roasă-n coate”,  vreun supravieţuitor poate de pe vremea când s-a perfectat telescopul.  Contra unei sume modice, te lăsa să priveşti prin marele lui telescop... Îţi furniza şi poante hazlii de genul: În ce ţară sunt cei mai bogaţi oameni? Spuneai Statele Unite, Elveţia, Anglia... Râdea: Nu, tinere, în Cuba! La mirarea ta îţi servea poanta: Acolo trăiesc cu-banii... Chit că nu era numele corect al cubanezilor, râdeai, de circumstanţă...)
Aici este montat un aparat mult mai modern, nu doar o lunetă, ci  un aparat binocular, cu lentile enorme. În timp ce Lidia încearcă şi încearcă, dar moneda îi revine, cei doi care coboară mă îndeamnă să încerc eu, căci „aparatul are toane”; le răspund: Nu-mi ajung 30 de secunde... şi apoi, eu am să filmez totul, minute în şir, să mă satur. Da, dar nu vedeţi aşa de mărit. Ba da, aparatul de filmare îmi dă posibilitatea să aduc în prim-plan toate detaliile care îmi stârnesc interesul... Şi cu asta ne spunem cele de cuviinţă la despărţire. Lidia, bucuroasă, reuşeşte în două rânduri să privească prin aparat.  Îi spun, în glumă: Se pare că trebuie să-l fixezi pe peisaj, dacă obiectivul e îndreptat spre cer probabil nu se declanşază...


Privim cu luare aminte: lucrurile, acolo jos evoluează în sensul rău-previzibil: în timp ce versantul stâng, abrupt, este cruţat încă, pe celălalt versant, estic, mai domol, defrişările sălbatice sunt în plină desfăşurare. Fuseseră câteva poieniţe la poalele marelui codru şi acolo, în decurs de un secol s-au construit  mici grupuri de vile; acum însă, se defrişează şi se construieşte parcă la întrecere şi parcă în duşmănie cu pădurea, cu natura. Sigur, vile care de care mai simandicoase, mai  făţoase, iar altele chiar stupide; însă îmi dau seama că nu m-ar trage inima să vizitez un astfel de cartier. Mai acum câţiva ani, în vizită la nişte prieteni din Buşteni, am ajuns în plimbare spre marginea staţiunii, unde, tot aşa, vilele au pătruns fără milă în trupul pădurii de conifere. Au ras fără ezitare copacii seculari, au săpat şanţuri de scurgere, au intrat cu buldozerele să niveleze panta, practic au aruncat în aer echilibrul natural al întregului versant. (O spun eu, specializat în alunecări de teren...). Cine le-a dat aprobarea de construcţie?! Ca să aflu că una dintre vilele-palat, baricadată din toate laturile cu garduri duble, precum un bunker, aparţine fostului ministru al transporturilor... sau aşa ceva. Te mai miri?! Te apucă pandaliile, cu o expresie neacademică.
Filmez „pe săturate”, filmează şi Lidia, ne desfătăm privind, ne facem socoteala să revenim aici peste 2-3 săptămâni, când foioasele vor îngălbeni şi se va declanşa acea simfonie a toamnei, cu toate nuanţele de la galben-pai la roşu cel mai sângeriu şi la arama coclită..., totul în contrapunct cu verdele sfidător (ori încurajator?) al coniferelor...
Răsfăţul ne este curmat de venirea altor persoane, care urcă spunându-şi: Uite, de aishi vidiem tătâ valia Prahovei! Cei doi (perechea adamică, nu?) ajung pe platformă şi tânăra scoate aparatul de fotografiat. Continuând să sporovăiască într-o altă limbă, poate italiana siciliană? Bărbatul cel tânăr şi subţiratic, cam bruneţel, ar mai fi adus a sicilian, în schimb zdravăna fătucă nu poate fi după accent decât o moldoveancă ţărănoasă, tupeistă. Ne grăbim să părăsim spaţiul devenit brusc ostil, de unde ni se păruse unul serafic-privilegiat; nu înainte ca Lidia, ridicând un deget ultimativ, să le-o trântească, neaoş: Dar să ştiţi că nu aţi salutat!, nu contează în ce limbă. Asta nu se face, între oameni civilizaţi...  Şi o lăsăm pe ţoapă să ricaneze precum că, da, ea a trăit numai pe sub pământ. Rămâne cu replica asta în gură. Poate prin cine ştie ce nesperat declic, ajunge să-şi spună că „gura păcătosului adevăr grăieşte”...  Deşi sunt slabe şanse ca o astfel de persoană „înfiptă”, pe bază doar de atribute femeieşti, să ajungă aşa de repede la postulatele bunei cuviinţe...
La baza pintenului pe care e cocoţată belvederea (aţi înţeles: amenajată cu multă grijă, ca pentru capete încoronate, dar probabil şi pe-atunci accesibilă turiştilor, cu un anumit orar...), vedem un indicator orientat în cu totul altă direcţie decât cea pe care o abordăm îndeobşte: Sinaia 50 minute. Cu curaj, pornim pe noua variantă, care se dovedeşte a fi  contemporană celeilalte: o altă cărare cu borduri şi dale şi balustradă... Lidia: Să nu ne ducă în cu totul altă parte a Sinaiei, vezi cât s-a extins... Îi promit să găsesc soluţia optimă.  Iar în fapt nu facem decât să înaintăm pe direcţia soarelui, deci mereu spre sud, printr-o pădure care este tot cea de la urcare.
În curând ajungem la bifurcarea spre cea de a doua belvedere şi nu rezistăm tentaţiei de a face acolo încă un mic popas. Poate ca să ne vindecăm sufletul după afrontul moldovencei... Urcăm treptele, acolo sus totul e ca mai înainte, însă ... altfel totuşi, mult schimbat, căci au trecut vreo două ore, poziţia soarelui s-a modificat, deja e după-amiază, lumina dintr-o parte scoate în relief doar vârfurile copacilor de pe contra-panta Cotei 1400, precum nişte căpiţe argintii-verzui, licărind. Şi, în plus, aici e un loc mult mai retras din faţa afluxului şi aşa anemic de turişti – în primul rând pentru că aici nicicum nu se poate ajunge cu maşina -, să laşi motorul aprins, să dai o fugă pe trepte până sus şi să bifezi belvederea... (Îmi amintesc nişte locuri de tot modeste din Luxemburg, care şi aşa nu are altitudini peste 500 m, deci deluşoare, împădurite cât de cât, locuri liniştite, de altfel; au fost stabilite nişte trasee pentru „ieşiri ale unor grupuri în natură”; şi, din loc în loc, cu o aproape nostimă insistenţă, indicatoare cu:”spre Belvedere!”.  Ne-am oprit atunci cu grupul din Differdange la nu mai puţin de 6-7 belvederi, (pe un traseu de 25 de minute), am adăstat, cu tot respectul cuvenit, am privit cu drag şi am înţeles: altceva mai spectaculos nu este de găsit în întreg Ducatul! Bucuraţi-vă şi de atât.)
Or, aici, aici... Şi Lidia, pe nepregătite – însă înţeleg că nu e nimic de pregătit într-asta... -, înalţă un nou cântecel de-al său „în aer liber”, de ce nu: un des-cântecel, şoptit sieşi şi tuturor văzutelor şi nevăzutelor, cuvântătoarelor şi necuvântătoarelor; vântului abia stârnit, care mătură clina muntelui, către locul mai cald din vale...
Şi tot aşa, aproape pe neobservate, ca să nu ne doară despărţirea,.. ne desprindem din palma binecuvântată a belvederii, coborâm treptele, trecem printre cei doi străjeri: Bradul şi Fagul şi îi salutăm de bun rămas. Zic: Dar data trecută i-ai îmbrăţişat. Iar Lidia, tandră, se întoarce să-i îmbuneze, să-i îmbrăţişeze, pentru transferul secret de energie benefică...
Coborâm în apa Pelişorului, unde tălăngănesc două vite, apărându-se de tăuni. Ajungem la asfalt, căci Lidia nu mai poate călca pe pietre, cu pantofii ei de piaţă... Pe un tăpşan, dăm de un monument al lui Carol I, iată-l deci pe "autorul" României moderne, dar şi al traseului cu dale de piatră pe care am urcat, numai şi numai prin pădure, până la Poiana Stânei. Dar ce scrie pe soclu? CAROL I (1866-1914) "Onoarea şi siguranţa ţării nu pot fi plătite vreodată prea scump!" Dau ocol statuii, nu găsesc numele sculptorului. În schimb, birocraticul Nr. Inv. 100017... Aşa e pe la noi...
Ajungem la gară, luăm trenul de 17:08 şi către Breaza-Câmpina ne dăm seama că aici ziua ca atare s-a sfârşit, nu doar ziua excursiei noastre: soarele sa ascuns după crestele munţilor, ale înaltelor dealuri... 
Şi abia peste mai mult de o oră, pe la Brazi, apunea şi soarele de la câmpie. Deci aceasta ar fi o altă diferenţă între deal-munte şi câmpie: la câmpie ziua este cu două ore mai lungă, ziua de muncă a ţăranului, timpul pentru chinul vieţii sale.  Poate şi din această cauză omul de la câmpie – aş scrie această sintagmă între ghilimele, căci găzdoiul meu dinspre Vâlcea folosea acest termen spre a-şi arăta mefienţa faţă de oamenii de la şes, consideraţi de  el ca alunecoşi,  greu să pui bază pe ei...-  omul de la câmpie este... cum este – şi pe matriţa lui s-a tras apoi toată naţia. Spiritul dâmboviţean... (Vezi şi referirile mele din romanul Capcana de piatră, Cartea românească, 1987). Dar tot aşa de bine s-ar putea ca toate astea să fie doar simple speculaţii de surtucar. Literatură...
Ajungem la Bucureşti-Nord, apoi acasă... Intrăm. Pe masa din sufragerie, florile albe, al căror nume îmi scapă, primite în seara deschiderii festivalului Enescu. Au tot înflorit, dinspre baza lujerului spre vârf, acum s-au deschis ultimii 2-3 boboci, în timp ce precedenţii încă mai rezistă... De la florile dalbe, gândul la Enescu, la muzică. Şi înapoi la Natură. Excursia noastră de o zi la Poiana Stânei Regale...




P.S. Însă în tren, la întoarcere, rău inspirat, citesc veştile despre cometa care la noapte trece pe lângă Terra şi se va dezintegra în Soare. E o cometă-mamut, cu raza de 16 ori mai mare ca a Terrei, deci un pericol năpraznic, pe deasupra şi otrăvită.  Lumea întreagă în panică, putem dispărea într-o secundă, de parcă  n-am fi existat niciodată. La scară cosmică ar fi doar un mic incident, din milioanele care se tot întâmplă... Iar luna supermare de la noapte, aliniată cu soarele, pune capac la toate astea... Oamenii tremură, sunt panicaţi la maxim. Sentiment apocaliptic generalizat. Dar întrebarea pe care nu are cum să o evite scriitorul este: acest moment crucial în existenţa oamenilor îi face măcar în ultima clipă mai buni? Mai concilianţi? Mai înţelepţi? Nimic, dar absolut nimic din toate stea... „Lumea-i cum este...” , vorba Eminescului... Şi nu pot să adorm toată noaptea..., pândind ivirea zorilor, depăşirea momentului Zero... Care moment Zero soseşte, oricât de târziu, dincolo de orele 7. Soarele mi se iveşte, cum deja ştiţi, prin spărtura meschină a blocurilor de peste bulevard... Şi îndată schiţează un părelnic arc argintiu deasupra clopotniţei bisericii noi de la intersecţia cu Istriei. În fine, mă duc la culcare. "Comeata" poate prea bine să se prăbuşască de-a dreptul în pântecele incandescent, hulpav, a-toate-devorator, al Soarelui...


Al patruzeci şi patrulea sonet

Ion Lazu: Cititoarea

Văd prunci dormind – paşale pe sofale,
În cărucioare-mpinse, fără număr,
Mămici cu capul aplecat pe umăr
Ce pe mobil pierdute-s în taclale,

Dar şi bunici complici cu ţânci prea mici
De la egal vorbind, puşi pe hârjoană;
Şi biciclişti şi role-n mare goană -
Căci un vârtej e lumea de pe-aici...

Dar iată-o jună împingând aparte
Căruţul, şi la piept un prunc în ştreanguri
Cum ar veni-n marsupiul de la canguri,
Iar cu cealaltă ţine-n sus o carte...

O, Doamne, fă ca-n mâna ei să fie
Recentul meu volum de poezie!
31 august 2011.

 
ion lazu: Cântec, I

Măr muşcat din două părţi
Caisă desfăcută-n două -
Totul a venit din cărţi
Sau din zodia cea nouă

Şi suntem de-o dată singuri
Într-o lume ce descreşte -
Măr muşcat până la sâmburi
Caisă desfăcută-n deşte...

1967, Rm. Sărat
(din volumul Muzeul Poetului, 1981)