Ion Lazu: O excursie la Basarabovo, Ivanovo, Ruse.

4 sept 2011. Excursie la Basarabov/Ivanovo/Ruse...

Pornind de la punct fix (Pţa Rosetti) şi la ora fixată 8:00, cu direcţia Ruse, într-o excursia organizată de Asociaţia Iulia Hasdeu, am ieşit din Bucureşti prin Giurgiului şi ne-am aşternut la drum. Programul zilei fiind să vizităm Mănăstirea Sf. Dimitrie cel Nou Basarabov, rezervaţia naturală de la Ivanovo şi oraşul Ruse, atestat de pe la 1200, cândva capitala ţaratului Asăneştilor, apoi raia turcească, un mare port la Dunăre, supranumit de aceea în vechime Portul celor 60 de corăbii, ceea ce dă seamă despre condiţii de navigaţie şi acostament privilegiate , prin comparaţie cu mai modestul port Giurgiu, simetric pe celălalt mal. Ce-i drept, îmi spun, prin Ruse se făcea comerţul cu Imperiul Otoman, pe când dincoace nu erau decât Principatele...

O premieră pentru mine, această trecere în Bulgaria, căci  pe vremuri m-am ferit cu dinadins de excursiile de grup, nesuferite, pe trasee prestabilite, în ţările vecine şi prietene, toate comuniste... La microfon ni se mai spune că am ajuns la Călugăreni, unde sunt de văzut crucea ce marchează locul bătăliei de la 1595, monumentul lui Mihai Viteazul, aflat în deteriorare şi biserica în care s-a ţinut prima slujbă de după victorie. Iar la vreo 12 km la stânga ar fi de vizitat, cu altă ocazie, mănăstirea de la Comana.

Trecem prin Giurgiu, aflu de unde vine expresia ”latră câinii în Giurgiu. Pe vremea transhumanţei, turmele treceau dincolo pe bacuri, iar câinii rămaşi pe malul valah începeau să urle...  Nici un post de grăniceri, se trece vraişte de aici dincolo şi invers.

Totuşi urcă un poliţist bulgar, ca la 40 de ani, bărbat bine, sigur de el, ştiind perfect româneşte. Se uită la persoană şi la cartea de identitate, fără măcar să confrunte cu tabelul. O doamnă foarte în vârstă are buletin de pe vremuri. Se iscă o mică discuţie. Aud: Şi nici măcar nu mai există o R.S.R., doamnă!... Dar asta a fost tot. S-a conştientizat acest fapt istoric: RSR nu mai există şi basta! Vom trece pe Podul Prieteniei, de care s-a făcut atâta caz, pe vremuri. Lidia, aflând că am urcat pe pod, nu vrea să creadă că firul de apă ar fi chiar Dunărea, cel mai mare fluviu al Europei. Dar îi spun că e vorba de un mic braţ. Şi vedem o insuliţă pe care s-a plantat pilonul de rezistenţă. Mai sunt de văzut alde insuliţe, în josul şi în susul Dunării, care acum ni se prezintă ca un fluviu de luat în seamă. 

Suntem dincolo, în Bulgaria, scris cu chirilice s-ar citi Bălgariia.  Oprim la un chioşc şi şoferul dă fuga să achite vinieta, caligrafiată în 4 limbi, apoi ne vedem de drum. Suntem în Bulgaria... Pe marginea şoselei văd pâlcuri de cicoare, văd bălării, lobodă, scaieţi, - natura nu ia seama la graniţele statale. Îi spun doamnei de alături despre şocul meu când am fost prima dată în Vestul Europei. O civilitaţie net diferită, altfel de oraşe, de rânduieli, de oameni. În schimb aceiaşi măceşi, tufe, buruieni ca şi în România... Până într-atât se înstăpânise în noi schizofrenia politico-ideologică, încât te-ai fi aşteptat ca lucrurile să se resimtă la toate nivelurile. Ci natura îşi vedea de-ale ei...

 S-ar zice că traversăm oraşul Ruse, de fapt ne mişcăm printr-o zonă cu case rare, pe străzi cu multă verdeaţă, ce pare a fi mai puţin chiar decât o suburbie. Oricum, altă imprersie decât cea pe care mi-o făcusem: că Ruse, spre deosebire de Giurgiu, e un oraş pe promontoriu, ridicat şi luminos. Ba aş spune că, dimpotrivă, impresia de moment, deconcertantă, este că şi la noi şi aici sunt turnuri industriale răzleţe, în zona de luncă a Dunării, macarale portuare, iar cele două oraşe gemene nu vin până spre malul fluviului, ci se menţin la distanţă, poate de teama inundaţiilor.

Ieşim din zona suburbană şi în curând, coborând într-o vale largă, ne pomenim cu un escarpament stâncos în strânga şoselei, precum o rană în peisaj.  Nişte calcare, după aspect, cu pereţi nu foarte înalţi, însă abrupţi. Iar jos o apă leneşă, lâncezind între maluri scunde, năpădite de vegetaţie: râul Lom, despre care îmi dau seama că şi-a făcut cu destoinicie traba, din vârful Balcanilor până aici şi acum se relaxează, înainte de vărsarea în Dunăre. Peste cîteva sute de metri deja oprim. Prin geamurile autocarului se vede pe partea stângă un perete alb-gălbui, cu escavaţii, inclusiv cu peşterile în care s-a nevoit sfântul Dimitrie cel Nou. Coborâm. Mă răzleţesc de grup şi, dincolo de şosea văd un monument de cca 2 m înălţime, practic un basorelief săpat în marmoră albă. Sfântul Dimitrie cel Nou, cu un picior încălţat şi cu altul gol.  Aflasem şi povestea:  Dimitrie, ca tânăr cioban al satului Basarabov, a călcat din greşeală într-un cuib de vrăbii şi puişorii au murit. Asta l-a obsedat, visa mereu acest episod, mila l-a copleşit şi s-a decis să ia calea credinţei. S-a retras într-o peşteră. Şi niciodată nu s-a mai încălţat la acel picior, ca să-l pedepsească. Poate şi ca să nu uite. La o inundaţie, a fost înecat. L-au găsit la indicaţiile unei tinere care îi văzuse trupul în vis. Era în apele râului, între pietre, însă mumificat. A devenit Sfântul Basarabov. Revendicat şi de români. Poate şi pentru că pe-atunci, într-un „atunci” imprecis, legendar, teritoriul aparţinea de Ţara Românească. A existat mereu aceest balans administrativ. Şi mereu migrarea unei părţi din populaţie, de pe un mal pe altul, în funcţie de păsuirea sau prigonirea stăpânirilor. Mă gândesc: de aici să vină expresia: „L-a trecut Dunărea”? (L-a bălăcărit, l-a asuprit...).

Urcăm să vedem locul/ peştera unde s-a nevoit Sfântul, apoi şi alţi călugări, nu doar în perioada de înflorire a isihasmului, dar şi mereu după aceea, până în stricta contemporaneitate. Iar în fapt este vorba de nişte trepte săpate în piatră, câteva tronsoane, în peretele stâncos, nu mai late de un metru, acum cu balustradă, dar se văd şi lanţuri de care se ţineau cei care urcau la chilii. Iar chiliile, 4 sau 5, cu legătură între ele sau separate, sunt nişte nişe-alveole săpate de râu, de doar 2-4 m lungime, înguste de 2-3 m, - toate la acelaşi niveş, cu 46 de trepte deasupra drumului.  Nişte eroziuni ale râului, în surplombă, cărora monahii le-au adăugat un zid spre exterior, ca să-i protejeze de intemperii. În chilioare, icoane vechi, în stil neobizantin naiv, una cu Sf. Gheorghe şi scene din viaţa lui eroică, alta cu scene din viaţa lui Dimitrie cel Nou; alte artefacte monahiceşti, câteva candele. Oamenii privesc în linişte, se închină, aprind lumânări, murmură rugăciuni, încearcă momentul unei norocoase reculegeri. Sau târguiesc mici suveniruri. Şi mereu, din văzduh se risipesc asupră-ne, triluri de nevăzute prigorii, locuitoarele isihaste ale nenumăratelor găurele din peretele de piatră. Laitmotivul, poate nu de toţi înregistrat, al vizitei la Basarabovo. Constat că peretele de stâncă este în fapt un calcar cu abundenţă de cochilii, valve de lamelibranchiate şi cochilii de gasteropode, într-un liant calcaros nu îndeajuns consolidat, lesne erodabil şi dizolvabil. Aşa numitul calcar lumeshelic. Dar nu este acelaşi calcar precum în Dobrogea, la Basarabi, unde există biserica subterană, în cretă a sfântului Nicolae? Cu vreo mie de ani anterior lui Basarabov... Fac această precizare, scuzaţi.

Aflu că în zonă a fost descoperit un sistem carstic/peşteri cu lungime totală de mulţi km, deci a doua peşteră ca lungime din Bulgaria. Unii dintre excursionişti /în fapt femei mai în vârstă, dar şi tinere, stăruie în chilioare, sau poate le-a luat mai mult timp până să urce treptele... La robinetele din curte, câteva doamne îşi dau pe faţă cu apă de Basarabovo, poate tămăduitoare, dacă legenda cu fata ce şi-a recăpătat vederea are o câtime de adevăr. Iar mergând mai în profunzime, ajungem tot la vorbele Mântuitorului: "Credinţa ta te-a vindecat!".La biserica de sub cornişa cu chilii monahiceşti, tocmai se ţine slujba, suntem sâmbătă şi înainte de prânz, într-o blândă zi de la debutul Toamnei.

Pornim cu autocarul spre al doilea obiectiv al excursiei: Rezervaţia naturală de la Ivanovo. Nu departe de peştera lui Dimitrie Basarabov şi în context geomorfologic similar. Este vorba despre acelaşi pachet de calcare în care râul a ferăstruit în timp lungi canioane, ce-i drept nu foarte înalte. Pereţi neîntrerupţi, verticali de stâncărie, cu goluri carstice vizibile de la distanţă, reperabile cu ochiul liber. Ajungem la capătul traseului turistic, marcat de panouri indicatoare. Urcăm pe scări săpate în piatră, spre alte chilii monahiceşti, sihaştrii find oameni care simt nevoia să se izoleze fizic de restul lumii, ca să excludă ispitirile, tentaţiile mundane, să se poată dedica trup şi suflet celor duhovniceşti, lui Hristos, Fecioarei Maria, lui Dumnezeu cel Sfânt. Ajungem la un grup de 2-3 chilii, cândva locuite, cu picturi pe pereţi şi pe tavan, acum amenajate cât de cât cu balustrade, ca să fie prevenite accidentele. Fotografiatul interzis, ni se spune, în limba rusă, ale cărei interdicţii le înţelegem şi noi, românii, din instinct, nu numai bulgarii, care mai lesne pricep slava. Se spune că dintre toate limbile slave sudice şi central-europene, bulgara este cea mai veche. Oricum, pentru noi contează faptul că prin călugării bulgari şi sârbi scrierea cu chirilice, preluată de la greci, a fost exportată şi pe teritoriile noastre. Dar bulgara veche stă şi la baza limbei ruse ca atare. Aici decid filologii, când nu mai pot decide politicienii gen Stalin, marele lingvist, nu?

 Ni se spune, pe ruseşte, că trebuie să ţinem cărarea (trapinka) pe orizontală şi cândva vom răzbi la o  "belvedere”. Ceea ce şi reuşim, spre destinderea generală. Căci este un tărâm numai al Naturii, cu nici o urmă de existenţă umană: văi fierăstruite în platoul calcaros sarmaţian. Ieşisem pe un promontoriu, îngust ca o muchie de palmă, cu prăpăstii în dreapta şi-n stânga; iar deasupră-ne, un teribil ţanc de piatră, semeţ, fotogenic. În totul: un adevărat răsfăţ al sufletului, nu doar al privirilor.

Le dau celor care vor să asculte câteva explicaţii geologice privind aceste aspecte ale carstului din zonă. Vreau să se înţeleagă că toată această zonă plată precum orice câmpie, este de fapt un pachet gros de calcare, în care eroziunea fluviatilă a săpat lungi canioane, surpriza fiind chiar această lume aflată sub câmpia  pe care o percepi din prima; că au existat etape ale eroziunii pe verticală, apoi etape mai liniştite, în care a predominat eroziunea laterală, când au rezultat nişele-devenite în unele cazuri locaşuri pentru sihaştri. De aici faptul că peşterile sunt plasate la acelaşi nivel. În aceste perioade exista însă şi o circulaţie a apei în subteran, prin masa calcarelor poroase - un adevărat sistem de râuri subterane: au rezultat peşteri, toate la acelaşi nivel şi adesea comunicante. Şi mi-am amintit cazul similar al oraşului Luxemburg: acolo, tot aşa, s-ar părea că te afli pe o câmpie plată, dar brusc constaţi că râurile au ferestruit un sistem de canioane în grosimea masei de calcare, în acel caz de vârstă jurasică, mult mai dure. Or, tocmai aici s-a edificat Luxemburgul, oraşul luminos, în traducere; pe aceste abrupturi inespugnabile se bazează faimosul sistem de apărare medievală a Luxemburgului, cea mai fortificată cetate a acelor timpuri, folosită ca atere, pe rând de francezi, de germani, de spanioli. Istorie militară. Iar cei 30 km de galerii subterane permiteau retragerea regimentelor, a cavaleriei, a artileriei, cu tot cu provizii pentru cazuri de asediu prelungit....

Din când în când trag cu ochiul la Lidia, mereu zâmbitoare, mereu lansând ghirlande de triluri sonore... Şi brusc am revelaţia acestui lucru cum nu se poate mai simplu: Frumuseţea vine din armonizarea omului cu propria fire şi din racordul perfect, dezinhibat, la miracolul lumii înconjurătoare.

Ne întoarcem la Ruse. Despre care nu reuşisem să-mi fac o imagine precisă. Şi din nou s-ar spune că rătăcim prin extravilan, ba spre răsărit, ba spre apus, sau că am ajuns într-un alt oraş decât cel aşteptat. Dar se face că autocarul trage undeva, la umbră, chiar pe faleza Dunării şi ni se spune că avem liber pentru masă timp de 2 ore.. Lidia şi Lulu hotărăsc să luăm masa pe puntea superioară a unui vapor, Princesse ..., după ce alte doamne nu se înţeleseseră cu cei de la bucătărie. Mai vin înapoi şi din cei ce plecaseră, se ocupă toate mesele de pe covertă. Comandăm peşte, desigur, anume şalău. Şi ne lăsăm legănaţi de ... legănarea lină a vasului.

Privim în tihnă mişcarea de pe fluviu, pescarii şi pe cei ce fac plajă. Lidia regretă că nu şi-a luat costumul, să fi făcut o baie în Dunăre... Mă calmează însăşi ideea că, oricât de târziu, lucrurile au intrat în normalitate. Aici erau grăniceri, plimbarea pe faleză interzisă, apropierea de ţărm cu atât mai mult, iar înotul în Dunăre un vis, dacă nu riscul de a fi împuşcat pe loc.  O nebunie care a durat 50 de ani... Cândva, oamenii se vor mira, sau nici nu le va veni a crede...Numai pentru asta şi tot ar fi meritat să facem această excursie...

La plecare, ne mişcăm pe faleză, eu pun ochii pe un copac mai aparte, îmi dau seama că este vorba de un Gingko biloba. Ne apropiem, eu şi prietenul Nick, şi supoziţia mea se confirmă. Dar măcar fraţii bulgari ştiu despre ce e vorba? Îi chemăm şi pe ceilalţi de pe faleză, care în autocar ascultaseră cu interes relatarea Lidiei despre cele trei pâlcuri de Ginkgo-biloba din parcul IOR; acum nu vine decât o doamnă (L.B.), căreia, ca recompensă îi dăm  toate frunzele pe care le putem recupera de pe jos.

Urcăm în autocar şi suntem duşi la capătul străzii Alexandrovskaia (numele îmi aminteşte de strada principală din Chişinău), centrul vechi al oraşului. Îmi/ne face o teribilă impresie, de oraş vechi, cu ceva din centrul Sibiului, Braşovului, Clujului. Mult mai frumos decât în centrul oricărui oraş din Muntenia noastră, îmi zic. Toate imobilele îngrijite la maxim, faţade încântătoare, nici un detaliu nu a scăpat edililor. Zonă ca pe Burg-Ring, în Viena, ceea ce mă entuziasmase la vizita mea din 1979, prima în Vest, Viena fiind cel dintâi popas dincolo de graniţă. Zonă pietonală, pavată cu dichis, măsuţe cu bănci de lemn, cu copertină şi ascunse în spatele unor ziduri de verdeaţă; fântâni arteziene, firme vest-europene, faţade de un gust desăvârşit. Deci se poate. Căutăm Catedrala, despre care ni se spusese că este închisă.  Dimpotrivă. Şi coborâm seria dublă de trepte, spre interiorul unei nave lungi, oarecum în stil catolic (?) , cu vitralii nu prea mari pe ambele laturi lungi. Dar s-a înţeles deja că suntem într-o biserică pe jumătate afundată, deci sub nivelul terenului? Catapeteasmă aurită, icoane frumoase, stil bizantin, fac destule poze. Iar când să ieşim, se adunaseră pe trepte grupuri de nuntaşi, iar mirii, în faţa preotului înalt, bărbat mândru, fotogenic, abia încărunţit pe la tâmple, primeau ultimele îndrumări înaintea slujbei de cununie. 

Sub această impresie, de reculegere şi solemnitate, ne retragem în sus, pe scările de marmoră. Şi nu mai urmează decât drumul grăbit, pe străzi de o aleasă urbanitate, înapoi spre locul de la intersecţie, unde autocarul ne va lua oarecum din mers...

O întreagă zi în Bulgaria. Şi o notă bună pentru vecinii de dincolo de Dunăre. Dar şi pentru noi, receptivi participanţi la o excursie inspirat aleasă, în prima sâmbătă, de la un capăt la altul însorită, totuşi blajină şi îngăduitoare, a începutului de septembrie curent.

ION LAZU

Al optsprezecelea sonet

Ion Lazu: Grăbitul

Un om grăbit trecu pe lângă mine,

Care nici eu nu lâncezeam pe-alee,

Ci pritoceam la stanţe şi la rime

Tot patinând pe-o slovă, pe-o idee,

Tot încercând să potrivesc o cheie

În broasca firii mele din vechime,

Iar din priviri furam doar o câtime

Din ce Natura zeie vrea să-mi deie.

Şi  simt că omul se opreşte-o clipă

Mai la o parte, sub un bec, îşi scoate

Carnet şi pix şi scrie câte toate –

Cumva el scrie ce gândeam, în pripă?

Sau sunt tot eu cel ce-mi scriam sonetul

Iar cel rămas în urmă e...poetul?

28 august 2011

ion lazu: Fotografii din Album, 1984