consemnări, poezii, eseuri: Deschiderea Festivalului Enescu, 1 septembrie 2011

Deschiderea Festivalului Enescu.

Printr-o fericită întâmplare, am reuşit sî iau parte la concertul din seara de deschidere a Festivalului, aflat la a douăzecea ediţie, la Sala Palatului. Sala aproape plină, inclusiv balcoanele. În timpul concertului am observat că anumite elemente din structuta bolţii marii săli au fost bandajate cu o pânză albă, probabil se încearcă astfel augmentarea sonoriţii sălii, aflată de când se ştie în suferinţă.

Marea orchestră din Haga, în jur de 100 intrumentişti, care şi-au dat măsura virtuozităţii mai ales în partea a doua a serii, cu nenumărate episoade solistice. Dirijor Christian Badea. În program Enescu, Simfonia Nr.1 ]n Mi bemol major şi Şostakovici, Simfonia Nr.10 în Mi minor.

Discursuri inaugurale: Ioan Holender - despre supravieţuirea eroică a Festivalului în vreme de criză, în timpuri când toate relaţiile interumane se reduc la bani, la imagine cu orice preţ. Apoi Andrei Pleşu, care a depăşit cu aplomb proba de mare dificultate pentru gabaritul dsale, aceea a strecurării printre scaunele instrumentiştilor. Rezum, din lipsă de spaţiu: un discurs elegant, căci AP are şi idei, unele personale, dar mai presus de asta are stil. Reţine atenţia auditoriului/cititorului.

A mulţumit în principal publicului, care numai el merită etc. Şi-a amintit ce devenise în anii ceauşismului Festivalul, redus drastic, devenit o anexă a Cântării României. Pe vremea când era la putere, în guvernul Roman, s-a hotărât să redea Festivalului amploarea cuvenită şi o largă deschidere internaţională. Cu ajutorul lui Ludovic Spiees. Căruia crede că îi putem cinsti memoria cu aplauze. Ceea ce s-a şi produs. Consideră că după 90 am făcut greşeala de a căuta modele, cel suedez, cel japonez, altele... De ce n-am renunţa la modele geografice şi să adoptăm modelul orchestrei?! Fiecare instrumentist cântă în legea lui, dar împreună emit o melodie. Armonia diferenţelor, asta ne trebuie. Pe când la noi, doar ni se pare că lumea spune acelaşi lucru, dar fiecare trage în altă parte...Dacă dl Holender îi aminteşte puţin de banat şi mult de Viena, iar dl Hunor de Transilvania şi împreună de Imperiul Austro-ungar, el se consideră un regăţean, bucureştean autentic. Un Mitică, din lumea lui Caragiale. Or, în Scrisoarea pierdută, poliţaiul Pristanda, în fapt administratorul ostilităţilor din piesă, are onoarea de a încheia piesa cu doar două cuvinte: Muzica! Muzica! Dl Hunor a citit un text echilibrat. Încep să am respect pentru banalităţile spuse cu decenţă, cu rigoare, într-o viaţă culturală devenită cacofonică.

În cazul meu fiind vorba despre un ascultător neşcolit, care nu poate emite judecăţi de valoare cu privire la partituri şi la interpretare, am să reţin câteva aspecte colaterale, ce pot face parte din meseria scriitorului, până la urmă. După ce şi-au luat fotografii, după ce au notat câte ceva despre cei trei vorbitori, am observat cum reporterii din media s-au retras în mare grabă. Meseria, veţi zice. Paradoxal mi se pare doar faptul că ei aleargă la redacţie să dea ştiri despre un concert la care nu asistă efectiv. Pentru ei, dacă iubesc muzica, poate fi o mare frustrare. Răsplătit în 2-3 rânduri cu aplauze, plus repriza chiar de dânsul solicitată, în contul lui Spiees, AP se pare că a avut mână rea. La fiecare pauză dintre cele 4 parţi ale simfoniei lui Enescu s-a aplaudat. Lucru foarte deranjant. Criticul muzical Grigore Constantinescu, din faţa mea, ridica neputincios din umeri. Iar când a fost de aplaudat la final nu a mai făcut-o, probabil contrariat de cele ce se întâmplă chiar la marile festivaluri, unde nu lipsesc iniţiaţii. O tânără femeie din stânga mi-a făcut un semn explicit: Ar trebui să apară pe fundalul scenei, cu litere luminoase: Nu aplaudaţi! Mi s-a părut o fatalitate. Cum spunea în pauză prietenul Mihai Nenoiu, este vorba despre o lipsă elementară de educaţie. Să li se spună la şcoală: o sinfonie are 4 părţi, între el nu se aplaudă. Dar vei reuşi să-l opreşti pe concetăţeanul nostru să-şi arate entuziasmul etc etc.? Cred că mai curând se va generaliza această modalitate de a întrerupe când nu trebuie, de a transforma totul în formalism. Mă gândeam că la noi, cel puţin, absolvenţii de liceu, de facultate, intelectuali altfel cu mari pretenţii nu ştiu lucru elementar: că rocile scoarţei terestre sunt de 3 feluri: eruptive, metamorfice şi sedimentare. Nu se învaţă la şcoală... E simplu, dar pe de altă parte e esenţial pentru a înţelege pe ce... pământ trăim, nu?

Ghinionul a făcut ca nu numai la lucrarea lui Enescu, să zicem mai puţin cântată, au fost aplauze neavenite, dar situaţia s-a repetat cu Şostakovici; practic, s-a aplaudat pe finaluri în forţă, pe finaluri foarte paşnice sau lirice, sau. Dirijorul Christian Badea, exact, la obiect, decis să ţină în vârful baghetei chiar toate notele partiturii. Extrem de mobil, schiţând un fel de mişcare de balet în faţa orchestrei. A dirijat Enescu foarte diferit de Şostakovici, ai fi crezut că pe al doilea în dirijează fără partitură, dar nu era decât o diferenţă de abordare a celor doi mari compozitori, unul venind din şcoala franceză, deconstructivistă, celălalt din mare şcoală muzicală rusă, generoasă, vitală, copleşitoare.