marți, 31 ianuarie 2012

Scriitorul zilei: Nicolae Velea; poezii, fotografii de autor

Scriitorul zilei: Nicolae Velea, n. 13 aprilie 1936 - d. 31 ianuarie 1987
Născut la Cepari-Tigveni, judeţul Argeş dintr-o familie de învăţători, a urmat liceul la Curtea de Argeş, apoi înscris de părinţi la Silvicultură în Braşov, a făcut diligenţe pentru transfer la Filologia bucureşteană, absolvind în 1958. Devine redactor la Gazeta literară, apoi la Studioul cinematografic, în fine la Luceafărul, până la sfârşitu-i dramatic (îngheţat în nămeţii din Parcul Herăstrău, noaptea, la întoarcerea spre casă).
Debutează în 1958 şi are o intensă activitate creativă, ce face o excelentă impresie, căci suntem spre sfârşitul perioadei proletcultiste (realismul socialist schematizant şi propagandistic) şi tânărul argeşean vine cu o viziune diferită, pe urmele lui Preda din Întâlnirea din pământuri şi din Moromeţii, I. Oameni mărunţi, dintre tinerii plecaţi de la ţară care au încă mentalitatea satului tradiţional şi reacţionează foarte personal pentru a găsi o soluţie de adaptare şi racord la noua realitate socialistă, uniformizatoare. Proză scurtă, sau povestire, niciodată un roman propriu-zic, stil de mare rafinament, pitoresc, ironie, comedie a limbajului, ton hâtru, plin de tâlc, prestaţia din prima fază a lui Velea a marcat o înnoire în literatura timpului. Era o nouă abordare, adaptarea stârnea în personajul scriitorului reacţii bizare, un limbaj viu colorat, specific, ingenios pus în pagină, acroşant la lectură, însă nu era decât o adaptare mai nostimă la noile comandamente, nicidecum o opoziţie la sistemul care se impunea la toate nivelele vieţii sociale, cu mijloacele totalitarismului. Unanim apreciat, se aştepta să devină un scriitor consistent,de largă suprafaţă; nu s-a întâmplat. Autorul a debutat editorial cu volumul Poarta, 1960, în colecţia Luceafărul; a urmat 8 povestiri, 1964; Paznic la armonii, 1965; Zbor jos, 1968; Cutia cu greieri, 1970; În război un pogon cu flori, 1972; Vorbă-n colţuri şi rotundă, 1973, iar în 1981 Întâlnire târzie, antologie din prozele publicate mai înainte. Premiat, prezent în antologii de gen, tradus în câteva literaturi vecine şi prietene.
Chintesenţă a propriilor personaje "sucite", era bonom, colocvial, cu vorbă plină de spirit; dar s-a pierdut în boemă, risipindu-şi marele talent.

Citeşte mai mult:
 http://www.crispedia.ro/Nicolae_Velea
 http://www.autorii.com/scriitori/nicolae-velea/





















***
Din Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale, în mauscris:

 28 martie 07. Starea plăcilor. Ieri d.m. am refăcut lista, am scos în faţă tabelul celor cca 50 scriitori care deja au placă memorială, inclusiv adresele şi textele, luate din cartea lui C. Lupeş. Ca să ştim de unde plecăm, nu? Azi merg la Asociaţie, iau alte adrese, dar tot nu-i am pe Velea, Ivasiuc, Baconski, nici măcar pe Zaharia Stancu, faimosul preşedinte, ceea ce pare incredibil. Secretara nu are alte catastife, mi le dă pe cele două, să-mi copiez ce doresc; spune că trecerea pe calculator a acestor date o depăşeşte, abia au găsit un voluntar care să expediaze sutele de plicuri la membrii care nu şi-au achitat cotizaţia, unii chiar de la Revoluţie încoace. Totuşi, sunt doar două caiete studenţeşti, îmi zic, care ar putea fi bătute la o dactilografă din oraş pe câteva mii de lei. Dar unde este iniţiativa? Unde e mistica lucrului bine făcut?
(...)
4 aprilie 2007: Ies la bulevardul Barbu Văcărescu, o iau la picior spre strada Ceaicovski, preţ de 2-3 staţii de tramvai; ajung şi îmi dau seama că pe Mozart sunt în dreptul numărului 16, deci aş fi putut să scurtez drumul... Drum înapoi, cam cât mersesem, căci fiecare bloc de 4 etaje se lungeşte pe câte 3 scări, ajung la cel de la nr. 2 şi încep cu scara 3, sun la diferite interfoane şi nu răspunde nimeni. Vine din spatele meu un domn şi spune că vrea să sune la 06, îi atrag atenţia că ap. 6 este la scara 1, scoate o însemnărică, o consultă, zice: Da, la scara 1 şi pleacă; eu însumi mă mut la scara 2, de acolo tocmai iese o doamnă slăbănoagă, la vreo 60 de ani, confirmă că dna Velea stă la etajul I, mi-ar deschide dar... şi-a uitat cheile, totuşi se întoarce cu mine, între timp a coborât o doamnă scundă şi grăsuţă, cu părul vopsit negru pieptănat în două părţi, e chiar doamna Velea!, care ieşise să-şi caute pe la farmacii medicamentele compensate şi să alerge după alte angarale. Îi spun de plăcile memoriale, se bucură, mă invită sus, în timp ce domnul care urma să o ducă cu maşina va mai lucra la motor.
Urcăm la I, în casă văd pe pereţii sufrageriei 5-6 desene de C. Baciu, uşor de recunoscut după stilul abordării. În rest vitrine şi biblioteci cu multe cărţi. Îi cer câteva poze cu împrumut, pentru că voi scoate o carte de amintiri cu scriitori Scene din viaţa literară. Scoate nişte albume, dar n-ar vrea să-mi dea poze din ultima perioadă, când era bolnav. Îi spun că ne-am cunoscut. Da, Velea era prieten cu toţi, pe toţi îi aducea acasă, seara târziu era nevoită să-l aştepte îmbrăcată, îl ruga să-i ducă la bucătărie, căci dincolo dormea băiatul. Deci 2 camere şi în rest bucătărie şi baie. Când mă aflu într-un apartament de bloc încerc să-i descifrez schema: locuind eu însumi la bloc în ultimele decenii, şi schemele nu sunt decât câteva, prin forţa lucrurilor. Un apartament mic, să nu zic meschin, în străinătate astea sunt considerate locuinţe de serviciu. Îmi relatează: Ei beau, jucau şah, cel mai bun prieten fiind Grigore Hagiu. O lungeau peste noapte, ea se ducea la culcare. La începutul căsniciei lor au stat în Roma 13, unde Jalea construise pe terasa vilei o cămăruţă de rezervă, acolo aveau doar câţiva metri patraţi, loc de o masă, un pat şi un scaun, cărţile le sprijineau de peretele exterior, să le ţină de cald. Apoi ea a primit de la serviciul ei acest apartament. O întreb despre convieţuirea lui Nicolae cu Grigore Hagiu şi Cezar Baltag, în demisolul de pe pictor Stahi nr.16. Nu intră în detalii, poate acea perioadă îi scapă. Are mari greutăţi cu cei din Comuna Cepari („Pe şoseaua din Cepari/ Trece-o mândră cu-n jăndar/Jandarmul mergea călare/Fata mare pe picioare...” fiind un cântec la modă pe vremea copilăriei mele în comuna de lângă Slatina. Şi mă întreb: ce şanse de a fi abstinent are cineva născut-crescut într-o comună al cărei nume aminteşte de poloboc?), n-au vrut să-i dea şcolii numele Nicolae Velea, precum că el a învăţat în satul vecin, unde părinţii lui erau învăţători. Pot, numai să vrea, zic, dându-mă cunoscător al legilor. Primarul a promis, la un moment dat, zice, dar nu mai e la putere. Celor de acolo le duce cărţi, dispar. Fratele lui Nicu nu se interesează, deşi cumnata e profesoară de mate, ce-i drept, stă rău cu nervii, face urât, e chiar resentimentară, la rigoare. Nici un interes. Cărţile lui Velea nu le-a putut reedita. A fost acum în ianuarie la MLR în vederea unei expoziţii cu fotografii de-ale lui N.V., din fondul lui Ion Cucu, dar Al. Condeescu fiind în râcă cu Eugen Simion n-a vrut să-l cheme la  vernisaj, or E.S. îl iubea mult pe Velea. Nici fiul Andrei nu o ajută în vreun fel, deşi este redactor la Evenimentul Zilei, un ziar cam oficios, pe care ea nici nu-l deschide. Adevărat, fiul a cam avut de tras cu Velea, pe când era mic. Zic: Îl aducea uneori la restaurantul scriitorilor, l-am văzut şi eu pe când „era cu creştetul cât masa”, vorba lui Coşbuc. Ştie că Valentina Pituţ e răzbătătoare, dar ea stă bine cu sănătatea, e zdravănă pe picioare. I-o dau de model: multe a realizat, reeditări peste reeditări, la o ediţie definitivă am fost redactor la editura Vinea, cu inedite, cu poze etc, a iniţiat comemorări la Uniune, la CCA, la care şi eu am participat, tot Valentina a instituit un concurs şi un festival naţional de poezie, Oradea şi Beiuşul o sprijină etc. Ce mai, soţia lui Gh. Pituţ s-a zbătut, s-a descurcat şi a realizat mai mult decât toate celelalte neveste de scriitori, e o forţă, zic. Să insiste şi ea la Judeţ, la Consiliul culturii, la comitetul şcolar, la... O să-mi dea poze chiar de la expoziţia care s-a închis la Rotondă, dar ea nu a apucat să meargă să recupereze fotografiile. Îmi dă telefonul. Coborâm. E de acord să punem placa în drepta intrării, la loc mai deschis. Şi nu-i mai spun că Velea mi-a „pierdut” manuscrise, că nu m-a publicat niciodată, în două decenii de „colaborare”.
E fragilă, bolnăvicioasă. A fost muncită de mică. A scris undeva N.V.: „Lala e aşa fragilă şi frumoasă că mă tem să n-o pierd.” Iar acum câteva luni, îi ieşise un neg pe decolteu, s-a dus la doctor, acela din uşă i-a spus că e cancer. Mai apoi i l-a lichidat cu laserul. Dar să dea un asemenea diagnostic, în gura mare, fără biopsie..., zice, cu năduf.. Un tâmpit!, zic. A depus la MLR Jurnalul lui NV. Iar la şcoala din sat le duce foi de manuscris, dar aceia le pierd... Nu a reuşit nimic, nici fiul, nici cumnaţii nu o sprijină. Ar vrea să scrie o carte despre N.V., are multe fişe, dar toate insuccesele au descurajat-o. Mi le-ar da mie, să le valorific, să scriu. E şi ea membră USR, sub numele Ana Velea. Îmi spune câteva poante cu Grigore Hagiu. N.V. îi spunea lui Hagiu, când luau împrumuturile de la Fondul literar: Hai Grigore să-i bem cât mai repede, că altfel îi cheltuim... Alta: Jucau şah, de data asta H. era mai beat decât N.V., de obicei era invers. H. mută cu tura lui V, ăla îi zice: Eşti beat, boule, nu vezi că ai mutat cu tura mea? La care Hagiu: Lasă, mă, Nicule, că nu ne vede nimeni, suntem între noi... Ar fi trebuit să o întreb dacă n-am fost cumva colegi de studenţie. Prin 60 la alegeri a apărut în Viaţa studenţească un articol „Nu fii tristă, Lala”, apoi cineva mi-a arătat-o în grupul de demonstranţi: o copilandră candidă, cu ochi râzători, comunicativă...
Promite că va obţine aprobarea de la colocatari. Foto în faţa scării. A lucrat la MLR, toate doamnele de acolo i-au fost colege, prietene. Acum are mari probleme de sănătate. Tensiunea sau tiroida sau...

***
ion lazu: Frica

Tatăl ieşi în prag şi-l întrebă pe flăcăul
Care tocmai se urca în căruţă: Ai luat toporul?
L-am luat, răspunse – şi ridică hăţurile, ca să plece caii.
Toporul pentru doborît copaci
Toporul pentru ascuţit araci
Toporul pentru despicat fiarelor ţeasta
Toporul pentru aia şi asta
Toporul pentru de toate şi pentru nimica
Toporul pentru despicat iar şi iar frica.

(1985)

***
Un comentariu pe blogul scriitorului Tudor Cicu: 

Foarte delicată poveste, pe cât de tristă în lumina ei de început sufletesc, această relatare "dintr-a şasea". Anecdota ei e prea-cunoscută, cu fata bălăioară şi cu ochii precum cicoarea. Spui/scrii ochii de cicoare şi te înhaţă "jalea unui veac trecut", nu? E ca în viaţă - discrepanţa dintre cel ce visează, cel ce aspiră şi cel ce câştigă, fără vreun merit special sau şi la vedere. Am scris cândva (dar câte decenii să fie de-atunci?!): El era frumos şi-nalt /Şi-o iubea cu-n fel de milă,/ Dar zăluda de copilă /Gându-şi trimitea spre alt/ Ins, ce strâmb era din fire./ Şi aşa trăiră ei / Doi în fapt dar totuşi trei / Ani la rând acea iubire...Etc. Nu citez mai departe, poezia te duce încotro i-i vrerea...Şi, desigur, poezia nu demonstrează nimic, ea "nu răspunde la nici o întrebare"... Dar nu e aici eterna frustrare a celui îndrăgostit de Cătălina? Ridicată la rang de poveste arhetipală, ea se disipează printre milioanele de poveşti de amor ale băietanilor de acum şi din totdeauna. Dar mai este ceva, totuşi, care o readuce în contingent. Faptul că amorezii s-au coalizat să-i returneze poeziile celui ce "scria cu inima", în absolut. Nu cumva deja proza vieţii lor în doi căta să se debaraseze de sentimentul elevat al suspinătorului, în puritatea lui ideală? Povestea nu ne mai spune cum şi în ce fel s-a scuturat Cicoarea de amorezul devenit inutil. Îi va fi destăinuit ceva despre fată? ceva dezagreabil, poate? Nu aflăm şi e bine să nu insistăm. Îl revede pe "învingător" şi nu-i spune că talentul lui a rodit.  Era a-i spune: eu am iubit o fantomă şi iată că am izbutit, întimp ce tu ai iubit o fetişcană şi nu v-aţi ridicat la înălţimea sentimentului...Să fie reuşitele în scris răsplata celui ce pierde în  arena vieţii? O compensaţie, un premiu de consolare al pierzătorului? O revede (al nostru " Le Soupirant") în aglomeraţia unei autogări şi îi trimite, din treacăt, un semn de salut. Privirea aceea albastră, deschizându-se în aşteptare... Şi doar atât... Ca să rămână poetul pe tărâmul visătoriei sale ce-l însoţeşte din spre copilărie şi îl întăreşte întru Poezie. Felicitări pentru acest text de sonuri curate, fără nimic distonant, meşteşugit forjată, încât nici nu ne mai interesează cât e aici adevăr simplu şi dureros şi cât e poem al începuturilor. Un gând bun, Lazu

Ion Lazu: Fotografii de autor:





2 comentarii:

  1. Nici Azi, nici "ieri", nici de cînd îl ştiu: ţăranul muntean nu iese-n "lume" fără baltag. Este alpenstockul său milenar, cu care se apăra mai des, decît ataca.
    Însă, din păcate, la munte, Azi, sunt tot mai puţini Ţărani şi tot mai mulţi fermieri agroturistici, iţiţi din ştim cu toţi cine, dar nu din Ţărani.

    RăspundețiȘtergere
  2. Încerc, să nu cer un lucru peste putinţa. Acel amănunt cu care m-a înzestrat Dumnezeu. Ne-am zămislit ca-n basm, cu câte şapte dealuri de aruncat arcul dinaintea celui ce binevoişte a-mi sorbi cuvintele, ca pe sfintele moaşte, şi cu alte şapte frunţi de dau în soare, cu fiecare noapte pândită de Călin file de poveste, şi mă tot frământ în sinea-mi, că ne lovim ca-n stâncă, în mari scânteieri de cremene, ca cei de pe margine să-şi hrănească un pui străin, pus în cuibul celui rămas acasă fără nici o mângâiere. Aveţi multă dreptate, d-le Lazu: uneori autorii îşi construiesc cărţile, ca pe o poartă de comunicare cu lumea de dincolo, cu lumea de după ei, cu tot felul de lumi, spre înţelegerea cititorului, că, viaţa celor despre care a ars în paginile scrise, nu s-a petrecut în zadar. Aceste însemnări, sunt adresate direct cititorului, celui care n-a apucat încă să citească, până acum, cât har a trecut prin mintea celui, ce însuşi, Cel-de-Sus, a binevoit a-i umple straiele cu izul povestirii. Şi, poate mă va înţelege cineva, dacă am să-i spun sincer, că, eu, zămislitorul acestor şarade (postate pe blog), şi pe care încerc să le redau în scris, ori, lectorul vreunei cauze oarecare, prin întâmplare, căzându-i în mână aceste schiţe, îmi va repeta, odată şi încă odată, cam tot ceea ce spuneaţi odinioară în „Himera literaturii”: „scrisul este cea mai însingurată meserie din lume. Şi cea mai grea”, abia atunci, vom şi avea dreptate. Apoi, după cum eu, dar şi cititorul, voi gândi vreodată, că putem uita asta, pot eu în clipele acestea influenţa cititorul, să nu-şi închipuie mai departe ce ar fi urmat dincolo de poveste? Pentru că, uitaţi în această pustiitoare singurătate, scriitorul moare cu fiecare cuvânt scris. Chiar şi Dumnezeu, la Facerea Lumii, a uitat, din păcate, să-i dea ca bonus câteva vieţi în plus. Târziu însă, i-a făcut, cumva, dreptate: i-a dat viaţă veşnică prin opera sa. Cuvântul scris, se vrea şi el o poartă de comunicare cu lumea de dincolo. Îl înţelegem pe acel autor (despre care ni se tot aminteşte pretutindeni, aureolat de operele sale), dar, realizăm câte ceva, abia când aflăm ce spunea Cioran despre nenoroc: „Fericitule Iov, care nu erai silit să-ţi comentezi strigătele!”
    P.S. Mi-aş dori ca aceste fotografii în iarnă, să devină tablouri expuse pe pereţii holului de intrare în apartamentul meu. Aş şovăi, şi aş închina câte un poem la fiecare pas făcut.

    RăspundețiȘtergere