marți, 10 ianuarie 2012

ion lazu: Scriitorul zilei: Tudor George, fotografii, poezii

Noi suntem stelele...

ion lazu 

***

Dar peste măsură de mare

E abia durerea din vis –

Când toate lacătele cugetului s-au închis

Şi nici ţipătul nu-şi mai află scăpare...

ion lazu: Scriitorul zilei: Tudor George, 3 februarie 1929 - d. 10 ianuarie 1992


  

Plecat dintre noi în mod surprinzător, la doar 63 de ani, Tudor George va fi ştiut bine şi va fi simţit în plin faptul că reprezintă o adevărată forţă a naturii, şi că în termeni simpli este un nemuritor, căci altfel nu se explică nici modul extrem în care s-a implicat şi s-a cheltuit, dar nici faptul că nu a acordat o minimă atenţie sănătăţii sale, care spre final i-a jucat festa. Va fi avut încă din copilăria sa petrecută în Bărăgan intuiţia că reprezintă omul plenar, din antichitatea greacă, posesor nu doar al forţei fizice herculeene dar şi al unor însuşiri prodigioase ale minţii şi spiritului; aceasta îi va fi abătut atenţia de la amănuntul că totuşi nu avea niciuna dintre aptitudinile omului practic: îl girau Zeii olimpieni, nu-i aşa? la ce s-ar mai fi obosit să-şi pună la punct, cu străduinţă şi aplicaţie, condiţii minimale de trai?!
Fiu de impiegat CFR, şi-a petrecut anii adolescenţei în cartierul Griviţa, care în anii 30 va fi fost tot o mahala, precum o şi descrie vecinul său de stradă Eugen Barbu. Liceul în cartier, apoi facultatea de ştiinţe juridice, încheiată în 1949. Însă tânărul nu era din serie, ci un ins cu deosebire deschis spre marile mesaje ale umanităţii: a asistat la cursurile lui Călinescu şi Vianu, dar şi la cele de matematică ale lui Barbilian, dar şi la cele de Fiziologie. Scria poezii încă din şcoala primară, le însoţea de desene, se încumeta în traduceri din latină, din scriitorii francezi şi germani. De o vitalitate ieşită din rând, s-a lăsat sedus de viaţa sportivă la vârf, a practicat un sport al bărbăţiei şi nobleţei totodată: rugby-ul şi ulterior a fost antrenorul echipei de juniori Griviţa Roşie, campioană doi ani la rând. Cronicar sportiv, dar şi cronicar de arte plastice. A scris şi pentru copii, ilustrându-şi cărţile. I-am văzut o expoziţie de autoportrete, în holul Casei Scriitorilor. Cu viaţă de familie problematică, femeile adorate şi cântate nu i-au înţeles firea dezgrădită, noncomformistă - l-au lăsat pe rând, excedate, alegându-se cu apartamentul primit de la Uniune.
Om de pahar, îndrăgind boema, s-a făcut faimos prin viaţa de noapte, la cârciuma Singapore din Piaţa Rosetti, dar intra haiduceşte în orice ată speluncă de cartier,sub imboldul clipei, mereu combatant, mereu comunicativ, bon-viveur, jucând roluri pe rând, cu nonşalanţă, recitând la nesfârşit din sine şi din clasici, spre bucuria convivilor. Sau abordând, după caz, temele de strictă specialitate ale literaturii şi artei...
Le-a dedicat fiecăruia în parte măcar un sonet, o baladă, un rondel, dacă nu mai multe, niciodată revendicativ, totdeauna bonom. Ştia totuşi să se dea mare boier, de exemplu când intra la restaurantul Bucureşti (fost Capşa), ca să se respecte, împreună cu vreun profesor universitar, de pildă, cu Romul Munteanu, director la editura Univers. Se întâlniseră ca să pună la punct Prefaţa profesorului şi formatul cărţii, coperta, pe care Ahoe ţinea să şi-o conceapă singur... Invitat al lui Ahoe, încercam să intru în atmosfera aceea sofisticată...
Nu vom trece peste faptul că poetul Tudor George a fost ţinut departe de publicul cititor până spre vârsta de 38 de ani- probabil considerat de culturnici drept un bulevardier, malagambist, personaj asocial, nbealiniat. Inclusiv neîncadrat în câmpul muncii! L-am cunoscut chiar în acea vreme: părea timorat de faptul că i se dă în sfârşit posibilitatea de exprimare, îndelung râvnită. Balade, 1967; Veveriţa de foc, acelaşi an, Copacul descătuşat, 1968, Balade, 1969, Ţara migrenelor, 1970, Sonete aeriene, 1972, Armura de sudoare, 1972 - simpla înşiruire a titlurilor dă seamă despre faptul că poetul, în fine "descătuşat", scria în dârdoră, era de neoprit. Balade, sonete, rondeluri, imnuri - vulcanul odată declanşat erupţia se desfăşura la scară urieşească. Tomuri groase, poezii plecând de la orice temă, de la orice sugestie, capacitatea de improvizaţie şi de fabulaţie a autorului era fără egal. Neologisme şi neaoşisme, dar şi argotice, dar şi exprimări lexicale răsucite, alambicate, aduse să-şi facă datoria în cadrul prozodiei clasice, ea însăşi impuls şi pretext de noi poeme. Întrebarea ar fi dacă Tudor George nu ţinea neapărat să-şi demonstreze că un Păunescu nu poate fi mereu pe piaţa literară decât dacă le cântă în strună culturnicilor; pe când el însuşi, odată scos din cuşca interdicţiilor, se sumeţea să demonstreze că se poate şi altfel, fără să te vinzi şi să-ţi pătezi obrazul, dacă nu-ţi lipseşte înzestrarea poeticească. De la un anumit punct încolo, nu prea poţi şti ce armistiţii se semnează între talentul autorului şi moralitatea sa, dar un anumit orgoliu nu va fi lipsit nici personajului ahoistic, mereu în revărsare de poeme. Culminând cu performanţe aproape imposibil de realizat, la nivelul înaltei exigenţe, ca de pildă o Coroană de sonete, o suită unitară de 16 sonete înlănţuite după principiul glossei: fiecare sonet începe cu un vers din poezia cadru şi se încheie cu versul ce-i urmează; ca la sonetul următor procedeul să se repete din nou, pentru ca ultimul sonet să reia toată glossa dinspre coadă spre cap. Încerce acei pe care îi ţin puterile! Însă pentru iscusinţa poetului Tudor George toate acestea reprezentau provocări ce trebuiau învinse,  bifate... Întâmplarea face să fi asistat la discuţia dintre poeţii sonetişti Tudor George şi Radu Cârneci, chiar pe această temă de maximă dificultate. De altfel cartea mea de însemnări: Scene din viaţa literară, Ideea europeană, 2007 este înţesată de secvenţe în care Tudor George este protagonistul din avanscenă. (Ceilalţi actanţi din linia întâi a Scenelor ... mele fiind: Mircea Ciobanu, Dumitru Alexandru, Constantin Popovici şi Pan Izverna, prietenii mei de pe acea vreme.)

















Din ion lazu: Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale, în manuscris
(...) 6 aprilie2007:
Ajung la nr 40-A din str. Paris şi am în faţă un imobil destul de ciudat, cam ca o vilă de munte, cu bârne şi acoperiş în mare pantă. Iar în dreapta şi stânga spaţiului din curte-grădină, nişte şanţuri-săpături lăsate de izbelişte. Îmi amintesc a-l fi căutat la această adresă pe poetul Tudor George, supranumit Ahoe, probabil i-am lăsat un plic, sau trebuia să ieşim împreună - nu mai ţin minte, oricum nu m-a invitat la el în casă. Prudent, neştiind dacă nu cumva sunt câini prin curte, intru, mă uit la cele câteva cutii poştale răzleţite în dreapta curţii, expuse intemperiilor, sun la prima uşă, repet gestul, nu răspunde nimeni. Imobilul nu pare părăsit, dar nu am idee cine ar fi acasă la ora asta. Revin la intrarea principală şi spre mirarea mea uşa este deschisă, urc la primul etaj, aici mai multe uşi dar una singură cu nume: fam. Manole. Sun, iese o tânără femeie cu copil în braţe, îi spun intenţia noastră, nu a auzit de poetul T.G. cunoscut şi sub numele de Ahoe, un domn mai în vârstă, cu barbă etc. Îl cheamă pe tati, se dovedeşte a fi vorba nu de tatăl ci de soţul ei – nu ştie să fi stat T.G. aici, deşi el cunoaşte bine povestea acestei case. V-aţi născut aici? întreb. Nu, s-a mutat acum 5 ani, răspunde cu seninătate. Păi bine, dar Tudor George, căruia de la Uniune vrem să-i punem placă memorială, cunoştinţă de-a mea şi pe care l-am condus aici şi i-am scris la această adresă, a murit acum 15 ani... Mă îndrumă jos, dar nu la prima uşă de pe partea dreaptă, ci la a doua. Reiau acţiunea de învăluire pe flancul drept, la a doua uşă iese o doamnă la 55-60 de ani. Da, poetul T.G. a locuit în spate, la mansardă (Cum altfel?!). Eu: Uniunea Scriitorilor a decis să pună o placă memorială acestui mare poet, care... Ea: Da, ştiu, am cărţi de la el... Şi adevărul e că Poetul avea acest obicei: să dea cu autograf cărţile sale doamnelor de pe la diverse ghişee, de ce nu şi vecinilor?, probabil în ideea de a le câştiga bunăvoinţa. Şi tare mai avea nevoie poetul sportului ultrabărbătesc rugby, jucător şi aprig antrenor, de bunăvoinţa funcţionarilor, doctorilor, surorilor medicale, vecinilor... fiind de felul său un om care în spatele superbiei bine jucate era un tip complet nepractic, nedescurcăreţ, inhibat, paralizat de hienele birocraţiei. Îmi amintesc cu câtă nedumerire am aflat că amâna de ani şi ani să-i cumpere mamei lui un frigider absolut necesar şi asta nu din lipsă de bani, cu atât mai puţin din nepăsare-ingratitudine, cât din inhibiţe-crispare, când era vorba să trateze cu funcţionarii sau orice altă chestiune practică. Domeniul lui fiind visătoria. Ca să nu spun că nu am văzut în viaţa mea şi nici nu mi-am imaginat că ar putea să existe ochelari ca ai lui, cu ramele făcute ferfeniţă şi relipiţi de multe ori... Încerc să-mi închipui ce relaţie va fi fost între poetul singaporean şi această doamnă, acum rubicondă, dar care va fi fost nurlie cu două-trei-patru decenii în urmă, pe vremea haiduciei lui Ahoe. Doamna Moraru admite că T.G. merită o placă, însă mă atenţionează că această casă se află în litigiu: o vecină Irina D. revendică imobilul, însă fără vreun temei, aşa că procesul se tot judecă de ani buni. Or, I.D. nu are telefon fix şi de fapt este plecată în străinătate. T.G. a locuit aici de prin 67-68. M-am uitat în spatele clădirii, lucrări şi acolo...












(...) 11 august 2007:
Trec pe str. Belgrad, să văd ce şi cum; noua construcţie de pe locul casei lui Ioan Alexandru e în acelaşi stadiu. Ajung pe Paris 40-A, la Ahoe, intru în curte cu precauţii, sun la cele două uşi de pe partea dreaptă, apoi mă aventuraz pe uşa din spatele vilei, urc abrupt până la mansarda acestui imobil cu alură elveţiană-montană, cu acoperişuri în pantă şi cu turnuleţe. O casă boierească, s-ar fi zis, pe vremuri, acum aflată în avansată degradare. Uşi încuiate cu lacăte. Când să cobor, apare un omuleţ fără vârstă, care tocmai înghiţea ceva, molfăind, fără dinţi. Vreun homless? Pare să locuiască în chichineaţa vecină. Îmi confirmă că aici a locuit Poetul, îmi arată uşa, acum baricadată, spune că înăuntru avea o chiuvetă şi un WC, altfel o cămăruţă mai mică decât orice garsonieră. Stăm pe un palier îngust, de aici scara se face de două ori mai îngustă şi se avântă spre podul vilei, urcând abrupt. Mi-l închipui pe Poet investigând cotloanele podului, lucarnele, păsările zburătăcind, cuibărite la căldura acoperişului...

Aflu că proprietăreasa Nina Dimiu stă în stânga intrării principale. Acolo poarta încuiată cu două lacăte, iar în grădiniţă un câine priponit cu sfoară, care mă latră. La poartă, o maşină străineză. În fine, apare o matroană la etajul II, discutăm la nivel de strigăte. În final, aflând de placa memorială pentru Tudor George, spune că noua proprietăreasă este o falsificatoare, aflată în proces pentru această casă. Şi că nu are rost să punem placa, din moment ce vila este în dărâmare. O percepţie dinăuntru, catastrofistă, să zic aşa... Sigur, Ahoe n-avea cum să facă bună impresie colocatarilor, venind acasă doar la ore mici şi pe mai multe cărări.... Cum va fi urcat pe scările abrupte, până la III? Deh!, fost faimos jucător de rugby, în vremurile lui bune, apoi şi antrenor. Armura de sudoare, alte cărţi pe teme sportive.... La înmormântare, la Cimitirul Sf. Vineri, unde am mers împreună cu Pan Izverna, s-a prezentat un lot masiv de foşti rugbişti, cu care apoi am fost la nu-ştiu ce restaurant dinspre Podul Grant... De faţă fiind şi fiica poetului, văzută de mine, cândva; am chestionat-o la telefon, mi-a confirmat adresa din str. Paris. Dar ciudat mi se pare faptul că nu ştia nimic despre placa memorială ce i-a fost pusă la ultima adresă, din Polonă nr.119.  Părinţi şi copii...

ion lazu: Fotografii de autor