Scriitorul zilei: Nicolae Breban; poezii, fotografii de autor

“Un caftan pentru Don Quijote” de Victor Ivanovici, lansat la MNLR

Posted: Agentia de carte

Joi, 2 februarie 2012, ora 15:00, în Rotonda Muzeului Național al Literaturii Române (bd. Dacia nr. 12, București), va avea loc lansarea-eveniment “Un caftan pentru Don Quijote” de Victor Ivanovici, Editura Ideea Europeană. Evenimentul este organizat de Muzeul Național al Literaturii Române, Revista Contemporanul și Editura Ideea Europeană. Invitați: Răzvan Voncu şi Ion Lazu. Recital de Lidia Lazu.

Scriitorul zilei: Nicolae Breban, n. 1 februarie 1934.

Reiau, la Aniversară, postarea mea din 9 noiembrie 2011:

LANSARE NICOLAE BREBAN : Singura cale, roman.

În această seară de miercuri, pe cea mai frumoasă vreme de toamnă târzie, la Rotonda MNLR a fost lansat noul roman al redutabilului prozator român Nicolae Breban. Sala neîncăpătoare, veniţi fiind şi invitaţi din străinătate: Teşu Solomovici, dar şi din provincie. De la Iaşi, Magda şi Petru Ursache, ambii în mare formă, destinşi, comunicativi, precum şi tânărul critic Bogdan Creţu, repartizat printre vorbitorii serii. Anfitrioana Aura Christi îi atrage în dezbateri pe Eugen Negrici, Răzvan Voncu şi desigur, Autorul. Să fi scris tot cuvântul cu litere mari? Poate nici aşa nu era deajuns.

Dintre greii literaturii, fapt semnificativ, în sală se aflau Augustin Buzura şi DRP, dintre poeţi George Virgil Stoenescu (probabil vicepreşedintele Băncii Naţionale), Ion Cocora, Liviu Ioan Stoiciu, Eugenia Ţarălungă, Mihai Gălăţanu, Claudia Voiculescu, Doina Ruşti, sculptorul Vlad Ciobanu, Jana Morărescu, Ilie Roşianu, Cornel Nistorescu, Nicolae Bârna, Paul Schuster-Stein, alţi oameni de cultură. Reporteri, televiziuni. Va fi vorba în romanul ce se lansează astăzi (cca 600 pagini, format mare) despre o înnoire tematică a autorului, căci este pusă în discuţie perioada stalinistă (care la noi a durat ani buni după dispariţia tiranului), însă de data asta abordată dintr-o etapă distinctă şi din alt unghi, nu o critică a perioadei dejiste din punctul de vedere al perioadei ceauşiste, care nu era decât o revoltă în genunchi: activistul rău şi care a făcut greşeli era înlocuit cu unul bun, patriot, din popor.

Bogdan Creţu remarcă faptul că pentru prima dată Breban povesteşte la persoana întîi, din subiectivitatea unui tânăr abia ieşit din adolescenţă, ins atipic, aparent cu tare psihice, care însă crede în ideea comunismului (deşi tatăl său era la închisoare!), nu neapărat şi în regimul instalat la noi. Un personaj care vorbeşte puţin, îi îngână pe alţii, aflându-se de fapt în căutarea unui mentor; şi care, în mod surprinzător are o ascensiune rapidă în ierarhia regimului. Fără să dea impresia că urmăreşte asta cu dinadins. Ca apoi să urmeze coborâşul. În fapt, regăsirea de sine. La Breban factologicul e pe plan secund, primează analiza psihologică.

Pentru Răzvan Voncu, miza romanului este descrierea epocii dejiste din afara ei, fără strecurările şi şabloanele atunci perfectate, pe care autorul le mătură cu hotărâre. Breban crează personaje vii, memorabile, le face introspecţia psihologică. Ne provoacă să exorcizăm răul din noi. Căci venim dintr-un regim al răului, care pusese tradiţia la pământ şi totuşi mergea mai departe, sub forme aberante. Absurdul epocii ar fi trebuit să ne deranjeze mai mult decât penuria alimentară, de exemplu. Cu acest roman, crede Răzvan Voncu, Breban s-a reinventat pe sine ca scriitor.

Aura Christi subliniază alt aspect: spiritul epocii se imprimă ca pe o coală albă în psihologia acestui adolescent; el înţelege că limbajul de lemn este un cod, învaţă să-l folosească eficient şi face carieră. Iar ceea ce îl diferenţiază totuşi de ceilalţi este foamea de mentori şi foamea de destin.

(Şi îmi dau mai bine seama că NB face cu adevărat figură neobişnuită printre romancieri pentru un fapt care scapă comentatorilor: abordările sale sunt ale poetului, este vorba de fiecare dată în romanele sale despre nişte intuiţii cu privire la natura umană, de la care se porneşte şi cărora în textele sale caută să le afle mobilurile psihologice. De pildă, această temă a discipolului. Ce să însemne, ca realitate psihologică umană? Ce este acea "îngânare a celorlalţi"? Cred a fi vorba exact despre firea artistului, care se apropie de artă prin imitaţie mai întîi, prin imitarea mentorului ca persoană dar şi a creaţiei acestuia / acestora. Şi este adevărat că la scriitor ucenicia începe prin imitarea cărţilor preferate, a maeştrilor admiraţi, a performerilor în general. Ca să se ajungă, după tatonări şi vocalize,  la tonul personal, la stilul propriu, la valorizarea de sine. Îl imiţi pe om, îi imiţi stilul, e ca şi cum ai face antrenamente, ca să-ţi găseşti domeniul, tema şi stilul... Ca să nu spun că în această râvnă de a-l imita pe maestru se include şi dorinţa, poate inconştientă, de a-l complexa pe mentor: repetându-i defectele, sugerându-i că unicitatea sa este fragilă. Etc. Însuşi Breban, în mărturisirile de la finalul lansării, luat de valul "fericirii că încă poate să scrie" (dar nu e acesta sentimentul lui Eugen Ionescu, din ultimna sa fază? al altor mari creatori, care scriau zilnic pentru a-şi dovedi că o mai pot face, că zeul nu i-a părăsit?), spunea că singura lui problemă, în cei 7 ani de aşteptare a debutului - în fapt mult mai mulţi ani, căci scria de pe la 14 - a fost aceea de a-şi pune la punct fraza adecvată felului său de a se pune în pagină.)

Eugen Negrici observă că personajul lui Breban este un arivist de vremuri noi, comuniste, un fel de Julien Sorel, de Rubampre, tipul de personaje care apar tot după o revoluţie, cea din 1830 în Franţa şi intuiesc faptul că se poate face cărieră folosindu-se de soţiile altora, de cămătari, de femei de societate. Pentru arivist e însă decisiv să fie singur, să-şi facă nederanjat jocurile, deşi el ştie că trebuie să respecte aparenţele: se căsătoreşte, are viaţă de familie, însă totul formal, el fiind acaparat de cariera sa. Bogdan Creţu: personajul nu este un arivist în adevăratul sens, el experimentează, se testează pe sine. Eugen Negrici: mereu suspiciunea în relaţiile dintre personaje, în toate situaţiile, inclusiv în iubire, în admiraţie. Ipocrizia., bănuiala. Frica.

Aura Christi: Un roman nietzskean, un jos de măşti, cititorul simte că este mereu tras pe sfoară... Răzvan Voncu. În sistemul stalinist toţi sunt măcinaţi, nimeni nu reuşeşte să propăşească decât parţial şi pe moment, apoi e dat la fund. Apoi păstrat sub supraveghere, pentru o nouă încercare.

Cuvântul Autorului:  A simţit ca pe un cadou această revenire la perioada primei tinereţi, deşi ea a fost extrem de complicată, marcată de disconfort, chiar umilă. Părinţii, contrariaţi ei înşişi: de ce literatura? Cu rezultatele lui bune din liceu...Încrezător în ce avea de spus, nimeni nu credea în vocaţia sa, toţi îl considerau un marginal, un veleitar, un ratat; doar Nichita avea încredere în el. Şi ambiţia de a debuta cu roman, ceea ce l-a întârziat cu 6-7 ani faţă de DRP, de Fănuş, care debutaseră strălucit, însă cu proze scurte. Fiind şi DRP în sală, Breban comentează: proze scurte atât de bune n-aş fi putut scrie...Până a găsit fraza cu care să lucreze. Şi care este cea de totdeauna şi de astăzi. Se fericeşte pentru a nu fi părăsit literatura română. Mulţumeşte vieţii că i-a dat şansa să se realizeze în roman, aşa cum şi-a dorit cu ardoare, în loc de orice altceva.

                                   Ion Lazu

ion lazu: Poezia...

Poezia, să-ţi spun,
Se întîmplă s-o scriu în genunchi
Răstignit peste muchia patului
Însă nu din umilinţă,
Ci ca să-mi astîmpăr cumva
Viscerele presîndu-le pe stinghie -
Aşa dispar durerile trupeşti
Şi nu rămîn decît eu, în coate
Şi în genunchi, scrutînd peretele
Foaia, nimicul. Poemul.
Dacă-ţi spun, mă vei crede?

ion lazu: fotografii de autor: