Scriitorul zilei: Ion Hobana; poezii; fotografii

Scriitorul zilei: Ion Hobana, n. 25 ianuarie 1931 - d. 22 februarie 2011
   

 Bănăţean prin naştere, urmează filologia la Bucureşti şi îşi dă licenţa cu o temă despre literatura science fiction, prima la noi în ţară. A scris şi poezie, câteva romane, dar s-a afirmat în literatura de anticipaţie, începând din 1955. Volumele: Oameni şi stele, 1963, Un fel de spaţiu, 1988, Timp pentru dragoste, 2009 l-au impus ca scriitorul cel mai important în domeniu. Nu s-a rezumat însă doar la scrierea de literatură SF, ci l-a preocupat tot ce se leagă de tema respectivă: a dramatizat Omul invizibil de H.G. Wells, a scris volume de exegeză: Viitorul a început ieri, 1966; Vârsta de aur a anticipaţiei româneşti, 1969, Maeştrii anticipaţiei clasice, 1975; Scennce fiction. Autori, cărţi, idei, 2 volume, 1983, 1986. Autoritate incontestabilă în domeniu, a fost editor de cărţi SF, a alcătuit antologii, a scris prefeţe; a întocmit o monografie Jules Verne; s-a ocupat de ozenistică.

A colaborat la publicaţii internaţionale de profil, a obţinut premii internaţionale, pe lângă numeroase premii ale USR.

Încă din anii şaizeci era de întâlnit la sediul USR, fiind unul dintre secretarii acesteia, până în ultima vreme: util, eficient, neobstrucţionist. Nu am avut decât relaţii strict formale: un salut, o strângere de mână, o informaţie. Şi totuşi! Un adevărat domn, mereu impecabil vestimantar, prototipul intelectualului demn, amabil, sugerând relaţii de urbanitate desăvârşită. Un occidental printre balcanici. Nu ştiu să fi avut conflict cu vreunul dintre confraţi, era respectat de toţi, într-o lume de cârcotaşi şi orgolii nemăsurate.

În ce mă priveşte, după prima tinereţe, când fusesem fascinat de Verne, London, Wells, Poe..., m -am îndepărtat de genul SF, poate din teamă de lumile absorbante şi de pliurile Timpului - sau mai curând din inaptitudine pentru ficţiune; mai bine să-mi recunosc limitările decât să caut vini în altă parte.

Ion Lazu

  ***

cum aş scrie fără ochelari, bazîndu-mă doar
pe iscusinţa mîinii, ca într-o noapte a văzului –
ci mintea îşi urmează zburătăcirile ei, sufletul
îşi urmează târâşul, mîna şi ea poartă
condeiul abstract
pe hîrtie, în uitare de sine –
sub ceaţa unui rînd încerci să aşterni ceaţa
altui rînd –
se adună pe cerul alb al coalei un nor
vineţiu
instabil sub zare.
Ce s-a depus acolo
din sufletul neîmpăcat cu sine?

ion lazu: Fitografii de autor