sâmbătă, 7 ianuarie 2012

Scriitorul zilei: Mircea Sântimbreanu; poezii, fotografii

Noi suntem stelele...

ion lazu: Picătura de cerneală

Revenit acasă, dintre diurne dezastre, ar fi prea simplu

să dai frâu liber lacrimilor pe coala albă, virginală –

Şi atunci te încăpăţânezi să laşi un semn scris

despre aleanul din sufletu-ţi oprimat – încerci

să întinzi pe hârtie materia stelară a unei picături

albastre; o împingi încolo şi încoace, delimitezi litere,

le însăilezi în cuvinte – şi e de parcă în interiorul picăturii

de cerneală s-ar afla un ce viu şi neostoit, care se zbate

să răzbească într-o parte sau alta, afară din

captivitatea pungii elastice – un spirit vital, care împunge orbeşte,

nereuşind să irumpă, blestemat să se chinuiască acolo,

veşnic...
(din volumul Cuvinte lângă zid, 1999)


Scriitorul zilei: Mircea Sântimbreanu, n. 7 ianuarie 1927 - d.10 august 1999

   
Născut la Băiţa, în ţara Zarandului, Mircea Sântimbreanu s-a făcut cunoscut şi îndrăgit ca scriitor de cărţi pentru copii.  Probabil un rol în această alegere să-l fi avut faptul că la începutul carierei sale a fost profesor la o şcoală generală de cartier din Bucureşti (care acum îi poartă numele). Cu şi fără ghiozdan, Lângă groapa cu furnici, Recreaţia mare, Extemporale, Mama mamuţilor mahmuri, Mi s-a terminat caietul sunt titluri care indică domeniul în care s-a plasat autorul, dar atestă şi umorul cu care a abordat subiectele sale din lumea copilăriei şi şcolarităţii. Trebuie să ne închipuim efectul extraordinar pe care îl realiza autorul la apariţiile sale printre şcolari, dacă avem în vedere faptul că scriitorul era un om cu deosebire înalt, parcă dintr-o lume a uriaşilor. Însă mereu cu un zâmbet mucalit şi bonom pe faţă, jucându-şi cu haz rolul de Guliver în ţara piticilor - făcea asta şi printre confraţii de condei, pentru că, repet, diferenţa era bătătoare la ochi. Avea umorul să spună despre sine: Sunt cel mai mare scriitor român. Şi privindu-i carura intimidantă, nu aveai temei să-l contrazici.
Trebuie să fi avut mare succes cu cărţile sale pentru copii, dar nu numai succes editorial, căci prin anii şaizeci îl ştiam deja Preşedinte al Studioului cinematografic, unde va fi domnit pe puţin un deceniu, dacă nu chiar două. Oricum, în 1970, când am câştigat marele premiu la primul concurs de subiecte de film, m-am adresat în mod firesc dlui Sântimbreanu. Expeditiv, căci mereu foarte ocupat, toţi trăgând de el, regizori, actori, acxtriţe mai ales, mi-a notiificat din mers că trebuie să-mi găsesc un regizor. Ceea ce pentru un director va fi fost floare la ureche, pentru mine  s-a dovedit ceva ce m-a depăşit. Nu s-a ales nimic din marele premiu. Iar în fapt fusese o mişcare hazardată a CCS acest concurs, s-a renunţat imediat, cinematografia avea clientela ei sigură, devotată, pe cât de bine plătită... Apoi l-am avut ca director la editura Albatros, pe când scoteam romanul Curtea interioară, după ce schimbasem trei edituri. Cartea i-a plăcut, mi-a declamat pe loc o cronică vorbită, foarte laudativă, de faţă cu colaboratorii din editură, care până atunci îmi făcuseră destule obstrucţii, cum se mai întâmplă...
Nu doar că părea un uriaş, dar în spatele chipului bonom se ascundea un temperament de luptător, de învingător. Lupte mari va fi avut şi la direcţia cinematografiei, unde controlul era draconic, dar le-a avut mai departe şi ca director de editură, pentru că scriitorii sunt orgolii abisale, iarcenzura, pe faţă dar mai ales ascunsă îşi făcea datoria fără milă. La prima conferinţă a scriitorilor de după Decembrie, Mircea Sântimbreanu s-a prezentat de şase ori la microfon, insistând, necedând, deţinător al soluţiilor salvatoare, al adevărurilor peremptorii...
***
Pe data de 30 august 2007, deci la 6 ani de la dispariţia scriitorului, i-am pus o placă memorială pe faţada imobilului din str, Hrosto Botev nr. 8. Imaginea apare şi în albumul Literaturile Bucureştiului, ed. MNLR, 2010.


ion lazu: fotografii de autor



i. lazu: Zeiţa Mării