luni, 16 ianuarie 2012

Eminescu forever...Scriitorul zilei: Aurel Dragoş Munteanu

un recital LIDIA LAZU: MIHAI EMINESCU - Frumoasa fără corp

http://youtu.be/cdxoTgcR37o

consemnare: Dor de Eminescu - continuare.

Şi a început recitalul Dor de Eminescu. În liniştea ce se instalează după căderea frunzelor, de foarte departe se aude, precum dulcele corn eminescian, clarinetul lui Aurelian Octav Popa. Şi, fiind foarte departe, cântarea ce din nimic se-nfiripă, tot vine către noi, melodiosul, tînguiosul firicel de cântec ce tot creşte în auz şi se zbuciumă şi palpită în faţa noastră, invadându-ne simţirea... Vor fi şase sau mai multe astfel de intermezzouri ale clarinetistului, între recitările lui Caramitru. Poate ar trebui să spun că un spectacol Eminescu al celor doi am vizionat anul trecut, la Sala mare a Teatrului Naţional. De asemenea cu mare succes. Însă, subliniez, cu aceeaşi temă şi în aceeaşi formulă care s-a dovedit inspirat aleasă, salutară, însă un cu totul alt recital, de fapt, cu alte poezii, cu altă abordare, în fond.
Acum Caramitru porneşte recitalul din cu totul altă direcţie, ascuiltându-l îmi închipuiam că ar putea fi vorba despre un eseu în care marele actor, preluând din ideile şi sugestiile scrierilor eminesciene, preluând şi tonul şi limba acelor vremi, ale studenţiei la Viena şi ale formării poetului, îi aduce un omagiu, o reverenţă, un fel de îngânare atentă şi respectuoasă. Dar nu e doar asta şi n-ar fi fost nepotrivit, dacă textul rezistă ca atare, însă pe parcursul celor vreo 8-10 minute mi-am dat seama că avem a face cu texte selectate din Fragmentarium, minunata carte apărută la Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică în anul 1981, îngrijită de Magdalena D. Vatamaniuc. Nu poţi decât să te minunezi de faptul că actorul a reuşit să înveţe pe dinafară zeci de pagini de proză-însemnări eminesciene. Revenit acasă, deschid cartea şi aflu la pagina 128 fragmentul cu care a început recitalul: "Să ne închipuim că Cezar ar fi trăit pe un pământ îndepărtat de noi, ale cărui raze nu ajung la noi decât după o mie de ani. Să ne-nchipuim că astăzi Brutus îl ucide şi noi ţinem ocheanul spre acea stea. Acum nu vedem nimic - abia peste o mie de ani am vedeea ceea c în steaua X se petrece astăzi... Şi demonstraţia este dusă mai departe..." Am dat acest citat ca să se înţeleagă intenţiile lui Caramitru. Actorul leagă un text de altul, continuă temele mari ale poeziilor lui Eminescu şi aveam această revelaţie, a extraordinarei coerenţe în tot ce a gîndit şi scris Poetul. Cine eşti tu, Eminescule, întreabă actorul, şi e de parcă ar îndrepta asupra poetului reflectorul proriilor cugetări cu privire la destinul individului şi al universului...Fără eu nu există Dumnezeu... Mă gândeam: poţi să fii un mare actor-recitator - şi veţi concede că termenii nu sunt superpozabili - şi să ţi se pară că faci tot ce depinde de tine ca să-l slujeşti cu devoţiune pe Poetul naţional: Să reciţi la perfecţiune marile sale poezii, ştiute de toată lumea, mereu dorite, proaspete în auz. Bine şi aşa! Spun asta pentru că am ascultat chiar ieri pe cineva care citea La steaua şi ... citea greşit!!!
Or, caramitrus-a cufundat în cercetarea însemnărilor vieneze ale studentului, a găsit texte în care se întrevăd nucleiele poeziei eminesciene,  le-a legat între ele, a imaginat un scenariu prin care să le etaleze ascultătorului. E alt ceva, e devoţiune, e înaltă conştiinţă artistică, e curaj şi vocaţie înaltă. Repet: să înveţi pe dinafară pafini şi pagini de manuscris... Mai trece prin faţa noastră o draperie melodică. A.O. Popa, fie că foloseşte la rându-i fragmente din clasici, fie că improvizează pe motive ce se pliază pe imaginarul eminescian, străbate scena improvizată şi avem astfel fundalul sonor al desfăşurărilor lirice ale lui Eminescu: Glossa, într-o interpretare proaspătă, neaşteptată; o nouă draperie sonoră la clarinet, care se dovedeşte un instrument total, fără limite, de la notele cele mai adânci, abisale, la triluri serafice... Şi: Cu gândiri şi cu imagini... apoi Făclie de veghe... Apoi desfăşurarea de viziuni cosmologice din Scrisoarea I-a. Din nou clarinetul. Sau clarinetistul.  De fapt sunt corp comun. Până într-atât că instrumentistul uită de instrumentul său, pare să nu mai facă nimic altceva decât să dea glas vâlvătăilor din suflet, să-şi dea drumul firii sale. Căzând în străfunduri, zvîrcolindu-se acolo, în întunericul durerii şi oprimării, apoi ridicându-se deasupra condiţiei sale, deschizându-se spre lumină, plutind, vălurind prin faţa ochilor noştri, fluturând sub înaltul cort al cerului senin... Întorcîndu-se apoi asupră-şi , cu o nouă îndoială: Eu nu cred nici în Iehova /Nici în gloria Sakia Munii.. Şi ai sentimentul clar că fiecare poezie a lui Eminescu este o capodoperă... De ce te temi? Vezi, rîndunelele se duc... Trecut-au anii...  Şi totul se va încheia cu o Poveste de geo Bogza. Pe vremea când Dumnezeu şi Sfântu Petru mai umblau pe pământ... Până la fericita, dureroasa încheiere: Şi din acel neam de oameni a apărut Eminescu...
                                                     (va urma)


Scriitorul zilei: Aurel Dragoş Munteanu, n. 16 ianuarie 1942 - d. 2000



Născut la Buda-Lăpuşna, nu departe de Chişinău, familia se refugiază din faţa frontului sovietic, stabilindu-se în apropiere de Turda. Fratele mai mare moare imediat după refugiu. Facultatea la Cluj, absolvită în 1964, devine asistent la Universitatea din Oradea. Primul volum, de proze scurte, După amiază neliniştită, 1967. În 1968, după evenimentele din Cehoslovacia, se mută la Bucureşti şi devine membru PCR,  deodată cu alţi doi scriitori basarabeni: Adrian Păunescu şi Paul Goma.. Îi apare romanul Singuri, 1968, iar în 1970 Scarabeul sacru. Beneficiază de o bursă Fullbright 1970-71 în Iowa, împreună cu Adrian Păunescu. Îl cunoaşte pe Mircea Eliade. În 1974 face o călătorie în India. Se împrieteneşte cu intelectuali neagreaţi de regim: Petre Ţuţea, N. Carandino, Belu Zilber, D. Stăniloae. Devine un redutabil eseist şi critic literar. În 1977 apare romanul Marile iubiri. Se dedică studiilor Bibliei şi scrierilor sacre, pe care le citeşte în original căci învăţase ebraica, aramaica. În 1987 i se ia dreptul de semnătură. Scos din redacţia Luceafărul. Îşi cere demisia din PCR, iar în vara lui 1989 cere stabilirea în USA. La revoluţie devine primul preşedinte al noii televiziuni, dar îşi dă demisia la începutul lui februarie. În aceeaşi lună este numit ambasador la Washington, cu activitate prodigioasă. Preşedinte al Consiliului de Securitate ONU. Obţine pentru România Clauza naţiunii celei mai favorizate, de asemenea primirea Republicii Moldova în NATO. În 1994 se stabileşte în USA cu familia. Moare în 2005, după o luptă de 2  ani cu cancerul. La înmormântare oficiază părintele Gh. Calciu.
Ca redactor la Luceafărul, ADM mi-a publicat câteva texte, în principal traduceri din poezia luxemburgheză şi de limbă spaniolă. Prin jurnalele mele se vor fi găsind multe consemnări ale întâlnirilor noastre, în acelaşi birou redacţional cu Ion Gheorghe, cu Grigore Hagiu, Nicolae Velea şi Mircea Florin Şandru. Om de vastă cultură, nealiniat, considerând cu mefienţă malversaţiunile redacţionale, m-a uimit prin discursurile lui dinamitarde la Sala oglinzilor, în parteneriat cu Al. Ivasiuc. Imediat după Revoluţie, m-am prezentat la poarta strict păzită a teleziviunii cu un text patetic: Salvaţi pădurea română! Nu m-au lăsat să discut cu Preşedintele. Se pare că textul meu nu a ajuns sub ochii săi. După o lună, plecase ca ambasador în USA...

Citeşte mai mult: http://www.marileiubiri.org/pagini/index.php?option=com_content&task=view&id=13&Itemid=32

Din Ion Lazu; Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale, în manuscris:

4 aug. 07. Ies la prima oră, ajung cu metroul la liceul Şincai, rătăcesc printre blocuri, tot întrebând trecători care ori nu ştiu, ori, şi mai grav, mă pun pe piste greşite. Scot planul Bucureştiului şi mă întorc la Bulev. Dimitrie Cantemir; apoi din Lânăriei pe str. Didiţel, unde a locuit Aurel Dragoş Munteanu. Aici vilişoare, în spatele valului de blocuri înalte de la bulevard.  La nr. 11, o firmă de construcţii, uşi deschise, urc la etaj, acolo doi funcţionari: ei nu sunt proprietari, mă îndrumă la nr. 15; sun la interfonul de la poartă, răspunde o doamnă în vârstă, de la etajul unei vile mai depărtate de stradă, îi spun ce doresc, îmi trimite în locu-i o tânără, dar nu putem vorbi ca în scena balconului, o chem la poartă; e suplă, înaltă, cu sâni mari, faţă prelungă, căutată de pictori-graficieni; iniţiez tentativa de seducţie: la 11 a locuit scriitorul A.D.M., devenit Preşedintele Televiziunii imediat după revoluţie, se spunea că este nepotul lui Brucan, a fost apoi trimis ca reprezentant al nostru la Washhington, nu s-a mai întors, mai mult de-atât, a cerut cetăţenie americană, iar acum vreo doi ani a decedat. Spun toate astea numai pentru captarea bunăvoinţei, dar tânăra prezenabilă nu dă niciun semn că numele şi situaţia i-ar induce cine ştie ce entuziasm, aşa că îmi urmez spiciul: Un bun scriitor şi un om inteligent, cu discurs convingător, ne-am cunoscut cândva..., el ceva mai tânăr ca mine, dar s-a impus prin talent şi iată că... Da, sunt proprietarii acelei vile, însă părinţii ei revin peste o săptămână, să dau atunci un telefon. Mi-l dictează, ne despărţim fără alte vorbe.



















  Ion Lazu: Fotografii de autor...