Consemnare: La Rotonda MNLR, o expoziţie Mihai Eminescu în colecţii şi biblioteci particulare.. 

La Rotonda MNLR, o expoziţie cu ocazia aniversării Eminescu 162. Exponate din colecţii şi biblioteci pariculare: Maria Mihaela Stanciu, Ion C. Rogojanu, Lucia Valentina Stanciu, Adrian Boieriu, Ion T. Vescan, Cristian Ştefănescu, la care se adaugă materiale de la MNLR. Ajung la ora prânzului şi timp de 30-40 minute sunt singur în expoziţie. Privesc, revin, îmi notez câte ceva. E ca şi cum aş fi stat de vorbă cu Poetul, nestingheriţi de nimeni. În stânga intrării, un Cap atribuit lui C. Brâncuşi. De ce "atribuit"? De ce nu s-a putut stabili, în decurs de un secol, cum stau de fapt lucrurile? Chipul unui tânăr frumos; chipul luminos al unui intelectual de mare rasă. Două pagini din Universul literar, cu articole semnate de Mircea Eliade, Nicolae Crevedia, Ion Pillat, N. Davidescu, T. Vianu, o poezie de Ştefan Neniţescu.

O ediţie Eminescu pentru nevăzători, 1998. Două exemplare din revista Familia, exemplare legate, din 1877. Un Eminescu, număr comemorativ. Revista Glasul, cu texte de Ioan Druţă, Leonida Lari, grafică de Sabin Bălaşa, Oda în metru antic: Nu credeam s-nvăţ a muri vreodată... Arborele Eminescu, gravură de C. David. Cărţi şi reviste: Poezii, Cartea semicentenarului, România Jună. Un Cap Mihai Eminescu de Marcel Guguianu. Masca mortuară a poetului. Una dintre reolici, altele există la Casa Pogor, la Ipoteşti şi la Academie. Revista Luceafărul, trei colecţii legate, alte trei din revista Familia, anii 1869-1986. Cufărul poetului. Cele patru portrete ale lui Eminescu, în succesuine dramatică. Ceasul poetului.Oprit la orele 14:04... Ediţia princeps de Poesii, scoasă de Maiorescu, Un studiu al doctorului C. Vlad: Eminescu din punct de vedere psihanalitic.Geniu pustiu, roman inedit. Cum a iubit Eminescu, de O. Minar. Eminescu pedagog şi revizor şcolar. Scrisori către Cornelia Emilian şi către fiica sa Cornelia. Trei stampe Steinien. Periodice din arhiva MNLR. Caietele lui Eminescu, în ediţia Fundaţiei naţionale pentru Ştiinţă şi Artă. Corpusul receptării critice a lui Eminescu.

În mai multe rânduri am văzut prin expoziţii obiecte ce au aparţinut Poetului. De data asta m-a uimit Cufărul poetului. De parcă nu l-aş fi văzut niciodată, de parcă n-aş fi ştiut nimic despre el, în afară de chiar faptul că era foarte încăpător şi că poetul nu se despărţea niciodată de el, căci acolo îşi ţinea singura comoară: cărţile şi manuscrisele. Ştii aceste lucruri de bază, de bun simţ, şi totuşi vederea cufărului te uimeşte... Nu doar că este ceva din alte vremuri, ale călătoriilor cu diligenţa.  În fapt, o cutie solidă, fasbricaţie franceză, din scândură, rezistentă la lovituri şi buşeli, (în cazul nostru, puţin deteriorată la un colţ...), acoperită cu piele maronie, de vită sau de ceva încă mai trainic. Ghintuită cu nituri mari, de vreun cm diametru, cu un mâner ultrasolid, ca obiectul să poată fi lesne manevrat, pus pe acoperişul diligenţei. Şi chiar acesta e şocul: Nu e un cufăr pe care să-l poţi duce ca pe o geantă, ca pe un geamantan, ci un obiect de transportat numai cu trăsura. Şi totuşi, mânerul s-a rupt, a ieşit la un capăt din rostul lui, pielea nu a mai rezistat în timp... Pe faţa cufărului, două prinzători, din piele groasă, cu catarame. Şi o broască îngropată, mare, solidă, de deschis cu o cheie specială, cu două aripi. În mod suprinzător, cufărul nu se deschide prin detaşarea uneia dintre feţe, fie cea de deasupra, fie cea din faţă, ci se desprinde o parte mare din el, cam două treimi din cufăr se desprinde de restul... Pe faţa cu cataramele şi încuietoarea există un dreptunghi de metal cu numele inscripţionat: M. Eminovici. Un semn de întrebare vine nu de la numele Emonovici, care trebuia să corespundă cu cel din paşaport, ci există posibilitatea ca obiectul să fi aparţinut fratelui Matei. Înclin să cred că este vorba despre fabulosul cufăr al Poetului. Vrem să avem sub priviri măcar locul unde poetul îşi depozita manuscrisele, dacă pe de altă parte nu ne putem face nicicum o idee despre sursa operei...

Eminsecu, de Marcel Guguianu

Scriitorul zilei: Nicolae Ioana, n. 17 noiembrie1939 - d. 20 ianuarie 2000.

Dintr-o familie de ţărani argeşeni înstăriţi , face liceul la Piteşti şi până să intre la Filologia bucureşteană îndeplineşte diferite servicii la fabrica de autoturisme Dacia din Colibaşi-Mioveni, localitate de unde provine şi scriitorul mai tânăr Radu Aldulescu. Terminând Filologia, 1864, este redactor la AGERPRESS, la nou înfiinţata Editura Tineretului, apoi la Albatros, Sport-Turism şi Eminescu.

Debutează editorial în 1967, în cadrul colecţiei Luceafărul cu volumul Templu sub apă. Urmează Moartea lui Socrate, 1969; Monologul alb, 1972; Cartea de nisip, 1973, alte patru volume de poezii, până la Tabloul singuraticului, 1979, titlu reluat pentru antologia din prestigioasa colecţie Hyperion a editurii Cartea românească, volum reeditat de editura Eminescu în 1998 şi de Editura Dacia XXI în anul 2011. Între timp, publicase alte câteva volume de versuri, dar şi câteva romane, printre care Pavilionul, 1981, Pasagerul, 1986, Strada Occidentului, 1986, Vizită la domiciliu, 1989 şi Goana după vânt, 1999.

Bine primit de critica literară a timpului, poezia sa suscită şi în acest moment interesul exegeţilor, printre care Gh. Grigurcu, Al. Cistelecan, Nicolae Manolescu.
Citiţi mai mult:

http://www.agentiadecarte.ro/2011/06/%E2%80%9Etabloul-singuraticului%E2%80%9D-de-nicolae-ioana-aparut-la-dacia-xxi/

   
 L-am remarcat pe aspirantul la poezie încă pe vremea Cenaclului Labiş, unde a debutat sub aripa mai vârstnicului poet Dragoş Vrânceanu - detalii în Himera literaturii, Curtea veche, 2007; în cele două decenii cât a funcţionat ca redactor am încercat să forţez un debut în poezie, fără rezultat. Cartea avea să apară după 12 ani... Locuiam în acelaşi cartier mărginaş Berceni şi ne vedeam la prietenii comuni din cartier: scriitorii Mircea Ciobanu şi Dumitru Alexandru. În mod firesc, atunci când am lansat la Slatina volumul Blana de viezure, apărut la cartea românească, în redacţia lui Mircea Ciobanu, l-am invitat şi pe N. I,  împreună cu ceilalţi doi. O zi de neuitat. În Scene din viaţa literară, dar mai cu seamă în Jurnalul meu inedit voi fi consemnat unele dintre întâlnirile noastre. Apoi, după Decembrie, am făcut cu maşina lui o descindere la casa părintească din Racoviţa, unde eu şi un alt coleg geofizician trebuia să-i spunem dacă bunicii şi stăbunicii lui îngropaseră vreo comoară în grădina casei.... I-am cunoscut familia, o soră mai mică şi pe venerabila mamă Maria. Aveam să le revăd după numai zece ani, zdrobite de durere, la biserica Boteanu din centrul Bucureştiului, unde s-a oficiat slujba de înmormântare a poetului.  Nu e durere mai mare decât a mamei care îşi pierde fiul cel mare. Orice ar susţine Dante, cu vorbe meşteşugite.

I-am pus o placă memorială pe faţada imobilului de din jos de intrarea la Patriarhie, căci poetul făcuse tot posibilul să se mute din îndepărtatul cartier Berceni....

Din Ion Lazu - Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale, în manuscris.

(...) 5 aprilie 2007.

Urmând o intuiţie de-a mea, ca să găsesc locuinţa lui Nicolae Ioana, continui să înaintez pe Ienăchiţă Văcărescu şi dau pe dreapta de o alee-scară pe unde se poate accede în aleea Patriarhiei. Dar mai întâi vorbesc cu o bătrână de la prima vilişoară de pe dreapta: nu ştie, să înteb la blocul din stânga, pe scări, unde s-au mutat multe familii. (Ea, biata, va fi ştiut cum stau lucrurile cu vecinii de acum vreo 4 decenii, apoi viaţa a depăşit-o...)

La prima scară pe stânga îmi deschide o femeie înconjurată de câini; mă sfătuieşte să abordez clădirea pe sus, dinspre intrarea la Patriarhie, deşi la familia căutată se poate ajunge şi urcând în continuare pe aceste scări. Desigur, prefer să merg pe afară, această femeie îmi face impresia că a trăit toată viaţa într-o hrubă, atât e de gălbejită, cumva atemporală... Din treaptă în treaptă urc la nivelul aleii ce duce la Patriarhie, nu e un acces lejer pe vreme de iarnă, asta-i adevărat. Sus, clădirea de 3-4 etaje mai ridică deasupra străzii un fel de moţ, un etaj-mansardă cu intrarea meschină, acoperişul cu bârne coboară până deasupra intrării. Un imobil ciudat poziţonat, cam ca la Sinaia, pe o pantă prea înclinată, caz singular în Bucureşti. Ce idee la poetul Ioana, să se mute aici! Loc pentru o eventuală placă memorială e greu de găsit, poate în stânga intrării. Când să intru, tocmai apare un bătrânel cu doi câini de rasă, unul alb şi celălalt galben, blânzi amândoi. Mă îndeamnă să merg înainte pe coridor şi să cobor pe scară un etaj. Dar ca să nu greşesc, vine înapoi după mine, cu indicaţii amabile. Sun, apare doamna Ioana, fostă planturoasă, cu ochelari, o recunosc de la înmormântare, îi spun în ce chestiune; acum mă  recunoaşte şi dânsa, mă invită înăuntru – o cameră hol, cu uşi pe cele trei laturi, mari, late, cu geam opac. Mi se plânge că nu a reuşit nimic cu şcoala din satul lui Nae, cea din comună are deja un nume, cea din sat, de 4 clase, abia dacă mai funcţionează; şi primarul care îi promisese nu a mai fost ales... Îi spun că am fost şi la soţia lui Nicolae Velea. Cele două sunt prietene. Cu casa de la ţară, problema e încurcată, fratele lui Nae vrea să vândă, cele două fete ale ei sunt strâmtorate, nu pot să-l răscumpere, cea mare s-a recăsătorit, cea mică este avocată, cam strâmtorată şi ea, nu o poate ajuta decât pe sponci, şi e foarte umilitor pentru un părinte să stea cu mâna întinsă la propriii copii,- ea nu are decât o pensioară de 5 milioane. Casa de la Racoviţa ar fi de vânzare, dar mai trăieşte acolo mama lui Nae, de 92-94 de ani, se mişcă greu, are nevoie de îngrijiri etc. Nu-mi dau nicicum seama care dintre cele două fete m-a ţinut pe vremuri la uşă, când cu pompa de zugrăvit. Şi care este frumoasa cu care poetul se prezenta în ultima vreme la restaurantul scriitorilor, de-l invidiau toţi craii tomnatici: ce fete frumoase agaţă Nae Ioana! Îi spun că am fost cu Nae la casa lui părintească, cu un detector de metale, am cunoscut-o pe venerabila lui mamă, am revăzut-o şi la înmormântare. Ea: că Nae s-a zbătut prea mult, nu s-a cruţat, nu s-a mulţumit cu ce-l sfătuia ea, cu o editură, pretindea că merită mai mult, se plângea că ea îl trage în jos...Frază la care mi se strânge inima - o femeie care îşi varsă ofurile şi refulările...El s-a băgat în afaceri, nu se pricepea, l-au folosit şi l-au tras pe sfoară toţi, a ajuns şi în SUA pentru afaceri, numai cacealmale a luat. Făcuse sediu acasă, aici, mereu invitaţi, ea îi slugărea, oameni nesimţiţi, i-au stricat scaunele, fotoliile, etc. Defunctul a lăsat-o cu multe procese, căci şi acum mai primeşte citaţii. Îi spun că am fost vecini în Berceni şi prieteni cu familia Mircea Ciobanu şi Dumitru Alexandru. Am fost împreună cu cei trei poeţi la Slatina, pentru lansarea unei cărţi de-a mea, în 1979, am poze de acolo, făcute de mine. Ea caută şi nu găseşte poze, cum s-a întâmplat şi cu Lala Velea. Promite să le caute, auzind că vreau să scot o carte cu scene din viaţa literară, caută iar prin sertare, pe moment nu le găseşte.

Îi spun de copiii lui Mircea, recunoaşte că n-a mai ţinut legătura, e mereu tracasătă, fugind de colo colo, după medicamente compensate, are diabet şi colesterol mare. Valentina Pituţ a făcut mai bine, e şi acum în serviciu, a intrat în Uniune, va avea o jumătate de pensie în plus. Între ele tot promit că se vizitează, dar nu apucă să o facă. Mă serveşte cu trei sendviciuri de post şi apă plată, căci refuz cafeaua. Îmi dă Goana după vânt a lui Nae, despre călătoria lui de afaceri în SUA. Şi Tabloul singuraticului, antologia apărută la Eminescu, pe când şef era prietenul Mircea Ciobanu, cartea pe care autorul nu mi-a dat-o când aşteptam amândoi pe bancă, în holul Cărţii româneşti, să ne primească Dan Cristea. Care, aflu, nu i-a dat nici un ban pentru cartea apărută la ei, Goana... Îi scot din vitrină şi îi arăt Blana de viezure, pe care i-am dat-o lui Nae cu dedicaţie cu prilejul lansării de la Slatina. Nu-i mai spun ce straşnic a băut Nae al ei în seara aceea, nici faptul că a doua zi nu am reuşit, noi trei, să-l urnim din camera de la vila partidului, ci am fost nevoiţi să-l lăsăm acolo, dormind, protestând, ricanând... „Astfel vieţile /şi tinereţile / trec şi se sting...” Îmi dă fixul şi mobilul, la care tot timpul este solicitată în timp ce conversăm....

***

18 august 2007: (...) De acolo pornim spre Nicolae Ioana, Geo Dumitrescu şi Ioan Flora, conform planului de atac. Urcăm dealul Mitropoliei, casa lui Nae I. nu e de văzut de sub crengile copacilor. Abia când ajungem, sun la dna Ioana, între timp constat că locul din stânga intrării, mai dinainte ţintit este inpracticabil; ne hotărâm asupra unui perete de lângă cutiile de scrisori, în partea dreaptă a intrării. Sun la prima uşă din coridor, iese o tinerică, are mari probleme cu tenul, coşuri urâcioase, îl cheamă pe tatăl ei care nu vrea să ne ajute, ricanează: Am vreo obligaţie? Şi ne trânteşte uşa. Trebuie să te aştepţi la orice, în rău, vreau să spun. Între timp fata cu ten urâcios trece pe lângă noi, pleacă în oraş, totuşi îşi dă seama că noi nu avem nici o vină, se scuză pentru izbucnirea tătălui ei, e grăbită. Îi zâmbesc, îi spun că nu contează, dar fapt e că nu găsim alt amplasament al plăcii decît deasupra cutiilor de scrisori. Intru din nou în coridor, sun pe la alte uşi, apare o mascată, mă şochează aspectul ei, îşi cere scuze, peste câteva momente revine, spălată pe faţă şi poate pentru a şterge reaua impresie, se declară de acord să ne dea curent prin geamul de la bucătărie. Cu mare grijă, instalăm placa. O pereche de nemţi care tocmai ieşiseră de la Mitropolie, dau ocol, fac poze cu placa abia instalată. Carieră internaţională asigurată. Mi s-a spus că dna Ioana e plecată în excursie, de unde se plângea de lipsa banilor. Dar mai ştii, poate chiar lipsa lor a alungat-o în excursie, ca să nu mai ştie de necazuri o săptămână... Va avea o plăcută supriză la revenire. Ca şi Geta D. Ca şi alţii. Căci s-a înţeles deja, cred: lucrurile stând cum stau, degeaba aş da telefoane cu o zi două înainte: venim mâine la orele cutare, nu putem fi siguri că ajungem la ora anunţată, cu întârzierile pietrarilor, care vin tocmai de pe la Târgovişte, cu traficul bestial, cu atâtea altele; aşa că, încercând să grupăm acţiunea de fixare a plăcilor pe cartiere, evitând drumurile lungi, aglomerate, ajungem la adresă când ajungem şi căutăm să ne descurcăm la faţa locului, apelând la cine vrea să ne ajute şi ridicând din umeri dacă ne refuză sau şi mai rău...