Scriitorul zilei: Ileana Mălăncioiu; consemnări, poezii, fotografii

Scriitorul zilei: Ileana Mălăncioiu, n. 23 ianuarie 1940

Să mi se ia pentru o vreme trupul,
să rămân suflet şi atât,
să plâng cum plâng sufletele singure
când li se face urât.
Să mi se lase amintirea că am fost
trup şi suflet odată,
să mi se lase chinul vinei mele
şi dreptul de-a fi judecată.
Să-not în marea Lui cea mare
şi să mă-nfricoşeze înotul,
din când în când să fii şi tu alături
Şi-apoi să cred că ai pierit cu totul.
Să nu îmi fie clar cuvântul Lui
Să-ncerc să-l aflu şi să mă-nspăimânt
Să mi se lase toată îndoiala
Pe care am avut-o pe pământ.


***

A doua fată dintr-o serie de patru a unei familii muscelene (Godeni), viitoarea poetă a făcut liceul la Câmpulung, absolvit în 1957, a urmat Filozofia la Universitatea din Bucureşti, luându-şi licenţa (1968) cu Locul filosofiei culturii în sistemul lui Lucian Balga, apoi doctoratul cu Vina tragică, 1977. A fost redactor la Televiziune, la revista Argeş, la Animafilm apoi la Viaţa Românească, din 1980 până în 1988, când şi-a dat demisia în semn de protest faţă de presiunile cenzurii.  Apucase să publice din Noica, Liiceanu, Pleşu. După 1989 a lucrat la Revista 22, la editura Litera şi la România literară.

A debutat cu poezii în Luceafărul, 1965, iar în volum cu Pasărea tăiată, 1967. Au urmat volumele de poezii: Către Ieronim, Inima reginei, Poezii, Crini pentru domnişoara mireasă, Ardere de tot, Peste zona interzisă,1984, Sora mea de dincolo, Linia vieţii, 1982, Urcarea muntelui, 1985; în 1996 îi apare o antologie de Poezii la Vitruviu, în colecţia înfiinţată de Mircea Ciobanu. Între timp îi apăruseră câteva volume antologice, inclusiv în colecţia Biblioteca pentru toţi. Câteva ediţii bilingve, în franceză, în engleză, în suedeză, în germană.

Eseuri şi publicistică: Vina tragică, 1978; Călătorie spre mine însămi, 1987; Crimă şi moralitate, 1993; Cronica melancoliei, 1998; A vorbi într-un pustiu, 2002; Recurs la memorie, 2003. Exerciţii de supravieţuire, 2010.  Unele volume au fost reeditate în edituri prestigioase. Premii ale USR, ale Academiei.
O poezie meditativă, abstrasă din context, de o anumită monotonie semnificativă, plasată ca sub hipnoza unui vis-coşmar, pe care poeta încearcă să-l descifreze, să-l îmblânzească, să-l decodeze - să-l stilizeze până la urmă. Un descântec împotriva răului ce se insinuează în sufletul omului, totdeauna singur în faţa existenţei, a morţii prin urmare. Trebuie să existe o motivaţie a marii forţe de persuasiune a acestor poeme, toate înnegurate, evoluând cu o lentoare terifiantă, rău-prevestitoare, atrăgându-te în vortexul unor spuneri oraculare, doar aparent asemenea cu vorbirea curentă.

Dintre poetesele sfârşitului de secol şi mileniu, Ileana Mălăncioiu este una dintre cele mai importante, dimpreună cu Ana Blandiana, Constanţa Buzea, Angela Marnescu, Nora Iuga, toate ajunse la pragul celor şapte decenii. Ileana Mălăncioiu, o certitudine a liricii româneşti postbelice, mereu în atenţia criticii literare, receptată cu înalte aprecieri, dar şi cu succes constant la cititori.
Toate poetesele numite mai sus şi-au câştigat un prestigiu bine meritat, unanim considerate ca nobeliabile, dacă ruleta suedeză ar indica vreodată şi numele României.

Am remarcat-o pe tânăra studentă încă la cenaclul Labiş, unde a citit de câteva ori, cu mult succes şi unde avea mereu un cuvânt greu de spus cu privire la poetul care citise în seara respectivă. Frecventa şi alte cenacluri: Neculuţă, Junimea, unde se desfăşura inevitabilul Adrian Păunescu. Am obţinut un autograf pe primul volum Pasărea tăiată. În Himera literaturii, Curtea Veche, 2007, evocând serile magnetice de la Cenaclul Labiş, îi fac poetesei partea cuvenită. În Scene din viaţa literară, Ideea europeană, 2007 este adesea semnalată, în contextul de dinainte de Decembrie, la restaurantul Uniunii scriitorilor. Am luat parte împreună la numeroase lansări de carte la Târgurile Gaudeamus. 

La începuturi, din nu ştiu care motiv sau fără vreun motiv,  îmi făcusem impresia că ar proveni dintr-o familie de basarabeni refugiaţi ca şi ai mei. De aici un plus de atenţie, chiar o duioşie confraternă. Când lucrurile mi s-au clarificat, sentimentul meu, în niciun fel exprimat vreodată, nu s-a şters. Rămânem în frăţia cultului pentru Poezie.

Consemnare: La Sala Euterpe, Centenarul I.L. Caragiale.

Duminică dimineaţa, în cadrul emisiunii televizate Ilinca Dumitrescu şi invitaţii săi a fost deschis anul aniversar I.L. Caragiale.

Se împlinesc în acest an un secol de la moartea genialului dramaturg şi 160 de ani de la naşterea sa.  Marele dramaturg a trăit doar 60 de ani, ultimii 10 în exil la Berlin. Se speră că manifestările omagiale centenare vor fi pe măsura celui mai mare dramaturg din literatura noastră. Invitaţii dnei Ilinca Dumitrescu au fost prof. univ. dr. Grigore Constantinescu, muzicolog şi istoricul şi criticul literar, prof. univ. Valeriu Râpeanu. Tema anunţată: Caragiale şi muzica, nu putea decât să ne intereseze la maximum, căci nu ştiam decât lucruri nesemnificative despre legăturile dramaturgului cu muzica. Au fost, nu doar statornice de-a lungul unei vieţi, ci marcate de mari emoţii şi de indicibile bucurii.  Îmi dau seama că nici despre clasicii literaturii noastre nu cunoaştem decât unele aspecte, dar în lipsa ansamblului este imposibil să-ţi faci o idee corectă despre personalitatea unui mare scriitor. Cei trei protagonişti ai discuţiei, vin cu numeroase citate semnificative din scrierile celor care l-au cunoscut îndeaproape pe Caragiale. Un sensibil portret este făcut de Cella Delavrancea, care a crescut sub semnul marii prietenii dintre Barbu Delavrancea şi Caragiale. Tânăra pianistă a locuit o vreme la familia Caragiale, în Germania şi dramaturgul a ascultat-o în nenumărate ocazii. 

Alt portret este semnat Nicolae Iorga. O evocare scrisă în 1912, la dispariţia marelui dramaturg. Cei doi mari oameni au fost în relaţii privilegiate, de preţuire, întrerupte de mici disensiuni de moment. Pe când Iorga nu avea decât 19 ani a primit o carte cu dedicaţie de la Caragiale, încrezător în talentul de excepţie al tânărului literat şi istoric. Or, această evocare a lui Caragiale de către Iorga (din volumul într-o nouă ediţie Oameni cari au fost) îngrijit de valeriu Râpeanu, este fără îndoială una dintre cele mai frumoase pagini de literatură scrise în limba română. Câtă pătrundere în adâncurile firii unui om despre care noi credeam a fi fost o fire pozitivă, un scriitor talentat, cu vervă, ironie, spirit de observaţie şi replică nimicitoare. Dar până la urmă o fire complementară lui Eminescu. Era în schimb omul Caragiale un romantic, era un sentimental, o fire ultrasensibilă, trecând de la entuziasm la suferinţă atroce, om care izbucnea în lacrimi la ascultarea unui pasaj din Mozart, din Beethoven... 

Alte referinţe cu privire la Caragiale împătimit de muzică aflăm din scrierile unui Paul Zarifopol. În perioada berlineză a lui Caragiale, deci după 1904, cei doi se întâlneau în mod special ca să meargă împreună la concertele de la Berlin, dar şi la Leipzig, pe atunci un foarte important centru muzical al întregii Europe. Corespondenţa dintre cei doi este înţesată cu amănunte legate de concertele pe care le audiaseră sau la care urma să asiste. Nu ştiam decât foarte vag că I.L. Caragiale a ţinut cronică muzicală în numeroase reviste, că era preocupat de starea Operei române, pentru a cărei înfiinţare se zbătea pe acea vreme George Ştephănescu. Dramaturgul avea în casă un pian şi se exersa în momentele de destindere. Mereu subliniind cu regret, ca pe un complex al său, că nu a făcut destulă şcoală, I.L. Caragiale deţinea cunoştinţe cu privire la intrumentele muzicale, era în situaţia să poată face deosebirea dintre sunetul unei viori a lui Paganini, de exemplu, şi vioara la care solistul X interpretase o sonată, la Berlin. Scria un astfel de text: O vioară pe care Paganini ar fi aruncat-o în sobă, şi la care totuşi X a reuşit să cânte mai mult decât onorabil. E genul de minune asemănător unui frizer care nu te rade cu briciul ci cu o custură, fără ca totuşi să te taie... (citat din memorie, ca să ne facem o idee despre nivelul abordărilor lui Caragiale în ceea ce priveşte arta interpretativă a marilor muzicieni ai acelor vremuri). Cu sublinierea faptului că dramaturgul îi ascultase aproape pe toţi înterpreţii şi soliştii vremii sale - şi nu doar atât, ci cunoştea muzica tuturor marilor compozitori ai sfârşitului de veac XIX şi începutului de veac XX.

Este discutată nu doar contribuţia lui Caragiale la viaţa muzicală a timpului, ci şi modul cum opera sa a insipirat pe compozitori: Paul Constantinescu a scris Noaptea furtunoasă, o capodoperă. Care din păcate n-a mai fost pusă în scenă de decenii. Sabin Drăgoi a scris o operă Năpasta, nici aceasta jucată de multă vreme. Când aceste compoziţii ar trebui să se afle în repertoriul permanent al Operelor din ţară. Iar Teatrul Naţional din Bucureşti, după multele renovări, ar trebui să-şi înscrie pe fronton adevăratul nume: teatrul Naţional I.L. Caragiale

Cunoscut ca autor al unor piese de excepţie: Noaptea furtunoasă, Scrisoarea pierdută, D-ale carnavalului, Conu Leonida faţă cu reacţiunea, a unor sclipitoare Momente şi schiţe, se cunosc mai puţin şi se discută doar în treacăt despre nuvelele lui Caragiale. Kir Ianulea, Păcat, O făclie de Paşti. Sau despre drama Năpasta. Or, există două etaje ale operei lui Caragiale: scrierile care au în obiectiv lumea oraşului şi a mahalalei - comediile sale, schiţele sale - şi un alt etaj, al scrierilor cu subiecte din lumea satului, toate acestea sunt de natură dramatică-tragică. Dramaturgul considera că la sat viaţa se desfăşoară sub alte coordonate morale, acolo sunt trăirile fundamentale ale omului din totdeeauna, neinfluenţat de istoria momentului. "Pentru faptă răsplată şi năpastă pentru năpastă!", replica Anei din drama Năpasta sintetizează viziunea lui Caragiale cu privire la lumea satului românesc. Administraţia statului nu are a se amesteca în treburile obştei, care se conduce după legi imuabile şi îşi face singură dreptate, restabilind cursul firesc al vieţii.În acelaşi sens se desfăşoară lucrurile şi în nuvela Păcat, inspirată dintr-un caz real.

Ascultăm aria lui Spiridon, aria Ziţei, ambele din Noaptea furtunoasă şi aria lui Ion din Năpasta de Sabin Drăgoi.

Un foarte substanţial debut al anului centanar Caragiale. Pe care ni-l dorim plin de realizări la cel mai înalt nivel, cum o şi merită genialul dramaturg.