Consemnare: Premiile Mircea Sântimbreanu.
Noi suntem stelele...
Ion Lazu: Fiica norocului
Guri spun şi spun pe-afară
Tot mai greu se trăieşte, vecine
Ci mie, cu voi, preaiubiţilor
Îmi e din zi în zi tot mai bine.
Pînă-ntr-atît se dovedeşte invulnerabilă
pelicula străvezie ca nălucirea
Cu care ne-nvăluie de-o vreme
Fiica norocului, fericirea.
Cîntul privighetorii nu ni-e la-ndemână
n-am putea spune ghiersu-i cum îşi află urmarea,
dar cînd se va-nălţa, tîrziu, sub pala nopţii
fără greş vom răsări: privighetoarea!
1987 (din volumul Elegii noi/vechi, în manuscris)
Sâmbătă la orele 11:00, pe o vreme de toamnă-iarnă, cu ploaie şi ninsoare, prima din acest an!, am ajuns la Rotonda MNLR, unde se finaliza concursul de creaţie literară al elevilor, cu acordarea premiilor Mircea Sântimbreanu, pentru secţiunile: poezie, proză, jurnal-eseu, la nivelul fiecărei clase, începând cu a V-a şi încheind cu a VIII-a. Premii I, II, III şi menţiuni, în multe cazuri împărţite între mai mulţi participanţi - vă închipuiţi că era o listă destul de lungă... În sală, şcolari din toate colţurile ţării, desigur însoţiţi de profesoarele lor, de părinţi, toţi emoţionaţi la culme, fiind vorba despre primele lor succese în acest domeniu deosebit de delicat... Prezenţa în sală fiind asigurată, începem ostilităţile. Le regizează dna muzeograf de la MNLR Oana Oros, care şi-a asigurat sprijinul câtorva scriitori pentru a decide premiile speciale ale juriului pe ţară, după ce şcolile participante îşi prezentaseră propriile opţiuni.
Sunt rugat să repet versurile pe care i le spusesem Oanei Oros la sosire, în legătură cu vremea de afară: "Vezi, ploaia cu ninsoarea şi-au dat mâna / Alături bat cu paşii uzi ţărâna...(de Nicolae Labiş). Menţionez a fi vorba de versuri pe care le-am învăţat în adolescenţă, când memoria este prodigioasă. Le-am mărturisit bucuria de a fi împreună, într-un moment privilegiat, când munca lor este recompensată cu premii. Şi am subliniat ceea ce poate aspiranţii la favorurile Melpomenei nu aveau în vedere: faptul că ei sunt nişte autori ale căror texte au fost citite: de profesori, de colegi, decomisiile judeţene, de juriul final: Noi chiar am citit textele scrise de voi! Aceasta ar trebui să-i facă fericiţi, căci este tot ce-şi poate dori un autor, mai ales astăzi, în România. Problema insurmontabilă a scriitorului nostru fiind aceea că, după ce scrie o carte, după ce o editează, nu primeşte nici un semn că ar fi fost citită, receptată de critică, de cititorul obişnuit.
Aflăm că la început concursul a avut un caracter restrâns doar la Şcoala Mircea Sântimbreanu, dar în curând a cuprins întreaga capitală, apoi şi restul ţării. Invitat să fac o evocare a scriitorului Mircea Sântimbreanu, am repetat, cu emoţiile de rigoare, ceea ce scrisesem deja la rubrica Scriitorul zilei de pe acest blog, pe data de 7 ianuarie: O personalitate de primă linie a literaturii române contemporane, un om fascinant, de teribilă vitalitate, un moţ provenind din Ţara Zarandului, iar într-altfel, un bărbat deosebit de înalt, croit parcă pentru o lume de alte dimensiuni. Dar care, în mod paradoxal şi minunat, s-a aplecat cu nebănuită delicateţe şi înţelegere asupra universului celor mici, scriind literatură pentru copii şi tineret... L-am cunoscut pe când era preşedintele Studioului Cinematografic, pentru că s-a întâmplat să câştig premiul cel mare la primul concurs de scenarii de film. Un film care nu s-a făcut niciodată, nefiind pe linie... Într-o altă etapă a carierei sale la vârf, pe când era directorul editurii Albatros, Mircea Sâmtimbreanu mi-a publicat romanul Curtea interioară, care aşteptase prin redacţii preţ de 12 ani.
Redactora Domniţa Ştefănescu a completat portretul făcut de mine, căci a lucrat în redacţia despre care adusesem vorba. A relalat faptul cum acest scriitor cu personalitate fermecătoare a fost înlăturat fără milă din postul de director cu puţin înaintea ieşirii sale la pensie, tocmai pentru că devenise un personaj incomod, mereu în luptă cu cenzura neînduplecată. Pretextul a fost caracterul subversiv al unui roman de Ion Anghel Mănăstire.
S-a trecut la punctul principal din program, împărţite fiind premiile. Fiecare dintre cei premiaţi a fost îndemnat să-şi citească poezia câştigătoare, proza, fila de jurnal. Sau să povestească împrejurările în care a ajuns să scrie altceva decât temele curente. Criticul literar Alex Ştefănescu, prea cunoscut tuturor de la televizor, unde are emisiuni pe teme literare, a citit câteva dintre poeziile care i-au plăcut în mod deosebit şi nu doar atât, ci a făcut un gest care m-a uimit, răsplătind-o pe câştigătoarea premiului de poezie, căreia i-a oferit un exemplar din Istoria literaturii române din 1941 până în actualitate - binecunoscuta Istorie care a avut un mare succes de critică şi de public, altfel o carte nu cu mult mai uşoară decât fericita câştigătoare a trofeului... Alex Ştefănescu a spus şi câteva lucruri cu deosebire interesante despre literatură în general şi despre cea românească în particular. Literatura este o formă esenţială de comunicare. La noi în acest moment sunt mii de scriitori, unii membri ai USR, alţii cu dosare de intrare, mulţi alţii aspiranţi, care toţi scriu, publică, doresc să fie citiţi, omologaţi etc. Nu este nimic rău într-asta, dimpotrivă. Avem de unde selecta lucrări de calitate, viabile. În plus de asta, literatura este o marfă miraculoasă, o exportezi dar ea rămâne şi în ţară, sporindu-şi valoarea. Şi încă un aspect interesant: în lumea concurenţială, ţările mici, fără resurse, sunt net dejavantajate economic, ceea ce nu se întâmplă în cazul culturii, unde un stat foarte mic poate obţine succese fulminante. Apoi reputatul critic le-a povestit, cu un haz irezistibil, aspiranţilor la laurii literaturii câteva întâmplări cu autori care sunt deosebit de ingenioşi, dacă nu doar foarte insistenţi în a-l convinge pe critic să le citească şi să le valideze scrierile.
Premii, cadouri din partea MNLR, buchete de flori din partea profesoarelor, a părinţilor, n-aş crede că şi din a colegilor, vineţi de invidie, cum se şi cuvine... De jur-împrejur, ca o centură de siguranţă, expoziţia Eminescu în colecţii particulare. Spiritul său tutelar.
Filmări digitale. Fotografii. Schimburi de adrese şi e-mailuri. Frumoase promisiuni de veşnică prietenie... Zâmbete adolescentine. Ceas "senin / şi negrăit de dulce...".
Redactora Domniţa Ştefănescu a completat portretul făcut de mine, căci a lucrat în redacţia despre care adusesem vorba. A relalat faptul cum acest scriitor cu personalitate fermecătoare a fost înlăturat fără milă din postul de director cu puţin înaintea ieşirii sale la pensie, tocmai pentru că devenise un personaj incomod, mereu în luptă cu cenzura neînduplecată. Pretextul a fost caracterul subversiv al unui roman de Ion Anghel Mănăstire.
S-a trecut la punctul principal din program, împărţite fiind premiile. Fiecare dintre cei premiaţi a fost îndemnat să-şi citească poezia câştigătoare, proza, fila de jurnal. Sau să povestească împrejurările în care a ajuns să scrie altceva decât temele curente. Criticul literar Alex Ştefănescu, prea cunoscut tuturor de la televizor, unde are emisiuni pe teme literare, a citit câteva dintre poeziile care i-au plăcut în mod deosebit şi nu doar atât, ci a făcut un gest care m-a uimit, răsplătind-o pe câştigătoarea premiului de poezie, căreia i-a oferit un exemplar din Istoria literaturii române din 1941 până în actualitate - binecunoscuta Istorie care a avut un mare succes de critică şi de public, altfel o carte nu cu mult mai uşoară decât fericita câştigătoare a trofeului... Alex Ştefănescu a spus şi câteva lucruri cu deosebire interesante despre literatură în general şi despre cea românească în particular. Literatura este o formă esenţială de comunicare. La noi în acest moment sunt mii de scriitori, unii membri ai USR, alţii cu dosare de intrare, mulţi alţii aspiranţi, care toţi scriu, publică, doresc să fie citiţi, omologaţi etc. Nu este nimic rău într-asta, dimpotrivă. Avem de unde selecta lucrări de calitate, viabile. În plus de asta, literatura este o marfă miraculoasă, o exportezi dar ea rămâne şi în ţară, sporindu-şi valoarea. Şi încă un aspect interesant: în lumea concurenţială, ţările mici, fără resurse, sunt net dejavantajate economic, ceea ce nu se întâmplă în cazul culturii, unde un stat foarte mic poate obţine succese fulminante. Apoi reputatul critic le-a povestit, cu un haz irezistibil, aspiranţilor la laurii literaturii câteva întâmplări cu autori care sunt deosebit de ingenioşi, dacă nu doar foarte insistenţi în a-l convinge pe critic să le citească şi să le valideze scrierile.
Premii, cadouri din partea MNLR, buchete de flori din partea profesoarelor, a părinţilor, n-aş crede că şi din a colegilor, vineţi de invidie, cum se şi cuvine... De jur-împrejur, ca o centură de siguranţă, expoziţia Eminescu în colecţii particulare. Spiritul său tutelar.
Filmări digitale. Fotografii. Schimburi de adrese şi e-mailuri. Frumoase promisiuni de veşnică prietenie... Zâmbete adolescentine. Ceas "senin / şi negrăit de dulce...".
Noi suntem stelele...
Ion Lazu: Fiica norocului
Guri spun şi spun pe-afară
Tot mai greu se trăieşte, vecine
Ci mie, cu voi, preaiubiţilor
Îmi e din zi în zi tot mai bine.
Pînă-ntr-atît se dovedeşte invulnerabilă
pelicula străvezie ca nălucirea
Cu care ne-nvăluie de-o vreme
Fiica norocului, fericirea.
Cîntul privighetorii nu ni-e la-ndemână
n-am putea spune ghiersu-i cum îşi află urmarea,
dar cînd se va-nălţa, tîrziu, sub pala nopţii
fără greş vom răsări: privighetoarea!
1987 (din volumul Elegii noi/vechi, în manuscris)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu