Eminescu Forever
La Muzeul Satului, am descins (la demisol) în marea sală din corpul principal, unde mai erau etalate Măştile expoziţiei de la sfârşitul anului (Trei sute de participanţi!). Ce-i drept, anul abia s-a schimbat, pe stil vechi... În organizarea Uniunii Naţionale a Femeilor din România, preşedintă dna Ileana Mândrilă, care ne invitase din seara de la Rotondă, vom participa la omagierea poetului naţional: Dor de Eminescu, titlul ce se repetă, chiar la distanţă de câteva ore, dar nu ne formalizăm.Protagoniştii erau deja acolo, luaseră loc în capătul sălii: Studioul de muzică veche condus de soprana Georgeta Stoleriu, cu Anca Iaroşevici la viola da gamba şi Verona Maier la percuţie; actorii Cristina Deleanu şi Eugen Cristea, Eusebiu Ştefănescu şi Lidia Lazu.
Actorii având îndeobşte un program mai încărcat (iar de ziua Eminescului, ce să mai vorbim!) recitalul este deschis de cuplul Cristina Deleanu-Eugen Cristea. C.D. ne citeşte câteva sentenţe din Eminescu, apoi împreună cu E.C. ascultăm Glossa, în română şi traducerea în engleză, urmată de La steaua, citită de actor şi de câteva aprecieri ale Poetului la scară internaţională, selectate de C.D.. Fiecare cu talentul său, precât i s-a dat; cât despre învăţatul pe dinafară, nici acesta nu este obligatoriu, ci este salutară stăruinţa pe text, asimilarea lui în fibra sufletească. Străduinţa de moment lasă bună impresie, dar abia iubirea de poezie face minuni. M-a intrigat să constat cât de grav poate să-mi pară faptul că un cuvânt este înlocuit cu altul. Lumina stelei... nu doar că se află... la ani lumină de Icoana stelei..., dar chiar este altceva, din altă ordine a lucrurilor. O dovadă în plus, de care n-ar mai fi fost nevoie, că în poezie fiecare cuvânt e de neînlocuit...
Şi a venit rândul lui Eusebiu Ştefănescu. Un admirat de mine interpret al poeziei româneşti. Să fim bine înţeleşi: actoria este ceva, iar recitarea poeziei se situează în alt plan estetic. A crede că un actor talentat este şi un bun recitator înseamnă a nesocoti specificul poeziei. Eusebiu Ştefănescu începe prin a ne spune un fel de basm: în trecute vremuri, cu ierni generoase, de 15 ianuarie se afla în faţa Ateneului. Apare ca o fantomă albă, din ninsoarea potopitoare însuşi poetul Nichita Stănescu. Îi explică actorului: Tocmai mi-am schimbat nesuferitul de ghips de la picior cu altul mai suplu, mai cochet, anume ca să pot veni până aici, să-i depun o floare, o lumânare şi o rugăciune Poetului. Şi pleacă împreună, conducându-l pe Nichita cel cu piciorul în ghips înapoi spre casă, în Piaţa Amzei. Îl opreşte Nichita şi îi şopteşte: Iată acolo, în acel pridvor al fostei case a lui Ion Slavici a scris conu Mişu poema Kamadeva. Aici a chiar scris-o. Dar spune-ţi: Ţii cu mine un Kamadeva? Actorul, intimidat, dar înbărbătându-se în sine, răspunde: Ţin! Şi începe Nichita: De durerile iubirii / Voind sufletul să-mi vindec.., la care vine replica actorului: L-am chemat în gând pe Kama / Kamadeva, zeul indic... Şi tot aşa, poezia de la un capăt la altul, câte două versuri ale fiecărei strofe, după schema: Zice Nichita: Eu:... Nichita:... Eu:... La sfârşit, cei doi recitatori de suflet s-au îmbrăţişat, ne povesteşte Eusebiu Ştefănescu. Continuând astfel: Şi eram alb pe dinafară dar şi pe dinăuntru: alb pe dinafară de ninsoarea fără contenire, mirifică, iar pe dinăuntru alb de emoţie – căci nu mă pregătisem dinainte. Deşi, cum se înţelege, dusese recitarea la bun sfârşit... Se vede totuşi că nu fără tâlc ne-a fost povestită întâmplarea, se vădeşte că ea l-a pătruns pe actor.
Şi a venit rândul lui Eusebiu Ştefănescu. Un admirat de mine interpret al poeziei româneşti. Să fim bine înţeleşi: actoria este ceva, iar recitarea poeziei se situează în alt plan estetic. A crede că un actor talentat este şi un bun recitator înseamnă a nesocoti specificul poeziei. Eusebiu Ştefănescu începe prin a ne spune un fel de basm: în trecute vremuri, cu ierni generoase, de 15 ianuarie se afla în faţa Ateneului. Apare ca o fantomă albă, din ninsoarea potopitoare însuşi poetul Nichita Stănescu. Îi explică actorului: Tocmai mi-am schimbat nesuferitul de ghips de la picior cu altul mai suplu, mai cochet, anume ca să pot veni până aici, să-i depun o floare, o lumânare şi o rugăciune Poetului. Şi pleacă împreună, conducându-l pe Nichita cel cu piciorul în ghips înapoi spre casă, în Piaţa Amzei. Îl opreşte Nichita şi îi şopteşte: Iată acolo, în acel pridvor al fostei case a lui Ion Slavici a scris conu Mişu poema Kamadeva. Aici a chiar scris-o. Dar spune-ţi: Ţii cu mine un Kamadeva? Actorul, intimidat, dar înbărbătându-se în sine, răspunde: Ţin! Şi începe Nichita: De durerile iubirii / Voind sufletul să-mi vindec.., la care vine replica actorului: L-am chemat în gând pe Kama / Kamadeva, zeul indic... Şi tot aşa, poezia de la un capăt la altul, câte două versuri ale fiecărei strofe, după schema: Zice Nichita: Eu:... Nichita:... Eu:... La sfârşit, cei doi recitatori de suflet s-au îmbrăţişat, ne povesteşte Eusebiu Ştefănescu. Continuând astfel: Şi eram alb pe dinafară dar şi pe dinăuntru: alb pe dinafară de ninsoarea fără contenire, mirifică, iar pe dinăuntru alb de emoţie – căci nu mă pregătisem dinainte. Deşi, cum se înţelege, dusese recitarea la bun sfârşit... Se vede totuşi că nu fără tâlc ne-a fost povestită întâmplarea, se vădeşte că ea l-a pătruns pe actor.
Iar în continuare ne ţine un fel de dizertaţie, recitând alternativ din Eminescu, sărbătoritul zilei, şi din Nichita – cu înţelesul că a-l iubi pe Eminescu înseamnă a iubi marea poezie de limbă română, indiferent de numele autorului. Cum se apropie Eminescu de tema timpului? Iar Timpul creşte-n urma mea. Mă-ntunec... Dar Nichita? Care este abordarea privind spaţiul, privind iubirea. leoaică tânără, iubirea... Lumina. Tristeţea. Mama. Copilăria. Rugăciunea: Crăiasă alegându-te... Ilustrându-şi aserţiunile cu un întreg poem de Eminescu, apoi cu strofa a şaptea dintr-un poem de Nichita, şi cu o altă poezie de-a acestuia, recitată până la sfârşit. Cu lista temelor în faţă şi cu opera poetică a celor doi autori, încă n-ar fi fost uşoară demonstraţia, din partea unui critic şi istoric literar, din partea unui destoinic eminescolog; ci nouă ni se prezintă lucrurile ca un joc al memoriei, prodigios, ca o dublă oglindire a unor fantasme poetice. Impresie copleşitoare, de iubire pătimaşă a poetului Eminescu, a poeziei ca atare; sentiment de jubilaţie în preajma marilor texte ale liricii româneşti. Pot spune că am citit şi recitit integrala poetică a lui Nichita, cu toată atenţia şi comprehensiunea. Dar abia acum am avut sentimentul că lirica lui Nichita este cu bătaie foarte lungă, ascunzând profunzimi pe care ai putea să le ratezi. Or, această punere pe două coloane a celor doi mari poeţi, departe de a-l scădea pe vreunul dintre ei, dimpotrivă, potenţează sensurile, le relevă adevăratele dimensiuni şi frumuseţi estetice. Permanenţa lor în timp şi în durata poeziei.
Urmează muzică medievală, apoi colinde în varianta cultă, interpretate de soprana Georgeta Stoleriu. O baladă de Ioana Stuparu, o poezie de Petru Solonaru. Căci, oricât de puţini, scriitorii noştri nu lipsesc de tot de la sărbătoarea poeziei...
Iar la finalul sărbătoririi lui Eminescu, ce se va relua mereu în eternitatea limbii române, „Luna tremură pe codri, se aprinde, se măreşte/ Vârf de arbori, colţ de stâncă ea pe ceruri zugrăveşte ...” şi un tril de încheiere din fragmentul de recital al Lidiei Lazu.
Scriitorul zilei: Mateiu Caragiale, n. 25 martie 1885 - d. 17 ianuarie 1936
Fiu natural al marelui I.L.Caragiale din legătura sa amoroasă cu Maria Constantinescu, este adus peste patru ani în noua familie întemeiată de dramaturg cu Alexandra Burelly. Nu înseamă că situaţia sa delicată printre ceilalţi copii nu-l va fi marcat pe viitorul autor al Crailor, nici că proximitatea genialului său tată va fi fost de neglijat pentru copilul dificil, apoi pentru tânărul prezumţios ce s-a dovedit a fi Mateiu. N-a fost o relaţie simplă între cei doi, dar au rămas în contact până la urmă. Iar la înmormântarea lui Ion Luca, fiul Mateiu se prezintă la Berlin. Mai fusese acolo încă în 1904, la începutul perioadei berlineze a lui Caragiale, îndrumat de acesta să urmeze studii de Drept. Nu le-a dus la capăt, cum nu va termina nici Dreptul de la Bucureşti, în schimb din experimentul berlinez se trag începuturile romanului Remember, pe care îl va publica în Viaţa Românească abia în 1921, iar în volum în 1924. Tot în Viaţa Românească debutase încă în 1912 cu un număr de 13 poezii; i-au mai apărut câteva grupaje, în deceniile doi şi trei, însă volumul de poazii Pajere va fi editat de soţia sa postum, în anul decesului 1936. Se căsătorise în 1923 cu Maria Sion, cu 25 de ani mai în vârstă. O moşioară la Fundulea, cale de câteva ore cu caleaşca, îi va fi dat împătimitului de heraldică şi de ascendenţă nobiliară speranţa că va izbuti pentru sine statutul visat cu ardoare, niciodată abandonat, mereu vizat în proiectele mateine. Nu era doar visătorie şi evazionism, căci din 1927 şi preţ de vreo 7 ani Mateiu se ocupă efectiv de moşioară, dorind să o pună în stare de eficienţă maximă. Se documentează, discută cu specialişti şi cu oameni ai practicei agricole, arendaşi, vechili etc şi se implică direct la dările în dijmă ale lotirilor, la recoltat şi valorificat producţia. primăveri şi toamne consacrate exclusiv treburilor la moşie. Nu doar violetele, nu doar rândunelele şi plantaţiile de arbori sofisticaţi. Însă... însă în agricultură depinzi de vreme, de secetă, de inundaţii, cum eşti la cheremul furturilor, hoţiilor, devastărilor corturarilor pripăşiţi la marginile moşiei. Nu s-a realizat nici rodnicia vizată, nici un cont gras în bancă. Ci poate doar ruinarea săătăţii acestui om chinuit de propria fire orgolioasă, cârcotaşă, nemulţumită cu nimic. Moare la doar 51 de ani. La intervale, prin intervenţii, obţinuse posturi în cabinetele a două ministere. Îmi este neclar de ce tentativa de a-i capta bunovoinţa lui Nicolae Titulescu, spre a fi numit ambasador în vreo ţară europeană nu a avut rezultatul scontat. Întreprinsese o călătorie în acest scop tocmai la san remo, unde Titulescu îşi petrecea vacanţa, cu nici un alt câştig decât frumuseţile pe care le-a admirat în câteva oraşe italiene.
Personaj enigmatic, autor de înalt rafinament, strunjindu-şi ani şi decenii textele - fiecare carte a sa a avut gestaţie de 15-20 de ani - a început Craii în 1916, între 1926 şi 1928 i-a publicat în revista Gândirea şi abia în 1929 apare volumul. Stârnind un entuziasm care şi pe autor l-a surprins. Şi primind marele premiu al Societăţii Scriitorilor. La un sondaj efectuat cu câţiva ani în urmă, Craii fusese pe primul loc în preferinţele criticii literare - sau oricum pe unul din primele 2-3 locuri. Însă critica literară este fatalmente elitistă. Nu cred ca romanul Crailor să aibă aceeaşi cotă în preferinţele cititorilor obişnuiţi.
De fiul defavorizat al marelui Caragiale s-a ocupat cu pasiune şi adecvare scriitorul de excepţie Ion Iovan, o recentă carte despre Jurnalul lui Mateiu fiind răsplătită cu premiul Academiei.
Urmează muzică medievală, apoi colinde în varianta cultă, interpretate de soprana Georgeta Stoleriu. O baladă de Ioana Stuparu, o poezie de Petru Solonaru. Căci, oricât de puţini, scriitorii noştri nu lipsesc de tot de la sărbătoarea poeziei...
Iar la finalul sărbătoririi lui Eminescu, ce se va relua mereu în eternitatea limbii române, „Luna tremură pe codri, se aprinde, se măreşte/ Vârf de arbori, colţ de stâncă ea pe ceruri zugrăveşte ...” şi un tril de încheiere din fragmentul de recital al Lidiei Lazu.
Fiu natural al marelui I.L.Caragiale din legătura sa amoroasă cu Maria Constantinescu, este adus peste patru ani în noua familie întemeiată de dramaturg cu Alexandra Burelly. Nu înseamă că situaţia sa delicată printre ceilalţi copii nu-l va fi marcat pe viitorul autor al Crailor, nici că proximitatea genialului său tată va fi fost de neglijat pentru copilul dificil, apoi pentru tânărul prezumţios ce s-a dovedit a fi Mateiu. N-a fost o relaţie simplă între cei doi, dar au rămas în contact până la urmă. Iar la înmormântarea lui Ion Luca, fiul Mateiu se prezintă la Berlin. Mai fusese acolo încă în 1904, la începutul perioadei berlineze a lui Caragiale, îndrumat de acesta să urmeze studii de Drept. Nu le-a dus la capăt, cum nu va termina nici Dreptul de la Bucureşti, în schimb din experimentul berlinez se trag începuturile romanului Remember, pe care îl va publica în Viaţa Românească abia în 1921, iar în volum în 1924. Tot în Viaţa Românească debutase încă în 1912 cu un număr de 13 poezii; i-au mai apărut câteva grupaje, în deceniile doi şi trei, însă volumul de poazii Pajere va fi editat de soţia sa postum, în anul decesului 1936. Se căsătorise în 1923 cu Maria Sion, cu 25 de ani mai în vârstă. O moşioară la Fundulea, cale de câteva ore cu caleaşca, îi va fi dat împătimitului de heraldică şi de ascendenţă nobiliară speranţa că va izbuti pentru sine statutul visat cu ardoare, niciodată abandonat, mereu vizat în proiectele mateine. Nu era doar visătorie şi evazionism, căci din 1927 şi preţ de vreo 7 ani Mateiu se ocupă efectiv de moşioară, dorind să o pună în stare de eficienţă maximă. Se documentează, discută cu specialişti şi cu oameni ai practicei agricole, arendaşi, vechili etc şi se implică direct la dările în dijmă ale lotirilor, la recoltat şi valorificat producţia. primăveri şi toamne consacrate exclusiv treburilor la moşie. Nu doar violetele, nu doar rândunelele şi plantaţiile de arbori sofisticaţi. Însă... însă în agricultură depinzi de vreme, de secetă, de inundaţii, cum eşti la cheremul furturilor, hoţiilor, devastărilor corturarilor pripăşiţi la marginile moşiei. Nu s-a realizat nici rodnicia vizată, nici un cont gras în bancă. Ci poate doar ruinarea săătăţii acestui om chinuit de propria fire orgolioasă, cârcotaşă, nemulţumită cu nimic. Moare la doar 51 de ani. La intervale, prin intervenţii, obţinuse posturi în cabinetele a două ministere. Îmi este neclar de ce tentativa de a-i capta bunovoinţa lui Nicolae Titulescu, spre a fi numit ambasador în vreo ţară europeană nu a avut rezultatul scontat. Întreprinsese o călătorie în acest scop tocmai la san remo, unde Titulescu îşi petrecea vacanţa, cu nici un alt câştig decât frumuseţile pe care le-a admirat în câteva oraşe italiene.Personaj enigmatic, autor de înalt rafinament, strunjindu-şi ani şi decenii textele - fiecare carte a sa a avut gestaţie de 15-20 de ani - a început Craii în 1916, între 1926 şi 1928 i-a publicat în revista Gândirea şi abia în 1929 apare volumul. Stârnind un entuziasm care şi pe autor l-a surprins. Şi primind marele premiu al Societăţii Scriitorilor. La un sondaj efectuat cu câţiva ani în urmă, Craii fusese pe primul loc în preferinţele criticii literare - sau oricum pe unul din primele 2-3 locuri. Însă critica literară este fatalmente elitistă. Nu cred ca romanul Crailor să aibă aceeaşi cotă în preferinţele cititorilor obişnuiţi.
De fiul defavorizat al marelui Caragiale s-a ocupat cu pasiune şi adecvare scriitorul de excepţie Ion Iovan, o recentă carte despre Jurnalul lui Mateiu fiind răsplătită cu premiul Academiei.
Ion Lazu: Fotografii de autor
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu