În întâmpinarea aniversării Mihai Eminescu

În întâmpinarea aniversării lui Mihai Eminescu...

Un recital LIDIA LAZU: MIHAI EMINESCU - Frumoasa fără corp

http://youtu.be/cdxoTgcR37o

 
  Mihai Eminescu 

Afară-i toamnă...


Afara-i toamna, frunza 'mprastiata,

Iar vântul svârla 'n geamuri grele picuri;

Si tu citesti scrisori din roase plicuri

Si într'un ceas gândesti la viata toata.



Pierzându-ti timpul tau cu dulci nimicuri,

N'ai vrea ca nimeni 'n usa ta sa bata;

Dar si mai bine-i, când afara-i sloata,

Sa stai visând la foc, de somn sa picuri.



Si eu astfel ma uit din jet de gânduri,

Visez la basmul vechiu al zânei Dochii,

În juru-mi ceata creste rânduri-rânduri;



De odat'aud fosnirea unei rochii,

Un moale pas abia atins de scânduri...

Iar mâni subtiri si reci mi-acoper ochii.


 

Consemnare: Eminescu şi Sărbătoarea de la Putna...

Ieri după amiază, la Rotonda Muzeului Literaturii Române, în faţa unei săli arhipline (sosit în ultima clipă, am stat în picioare până spre sfârşit), după o succintă prezentare din partea directorului Lucian Chişu a temei şi a conferenţiarului, l-am ascultat pe muzeograful şi cercetătorul Valentin Coşereanu citind un studiu foarte amplu despre momentul Serbării de la Putna. Eminescologul, în tinereţea sa ucenicind lângă Perpessicius, apoi lângă Petru Creţia, custode al Muzeului de la Ipoteşti, şi-a organizat prelegerea pe trei compartimente: situaţia din Imperiu austro-ungar, mai precis de la Viena în momentul 1870; situaţia din Bucovina de nord şi în special din Cernăuţi, capitala provinciei imperiale; în fine, atmosfera de la Putna în preajma şi în timpul Serbării, cu privire specială la contribuţia lui Mihai Eminescu la eveniment. Ideea de bază fiind aceea că Poetul nu dorea o serbare festivistă, cu discursuri oficiale urmate de petrecere cîmpenească, pentru anestezierea spiritelor, ci viza deşteptarea conştiinţei populaţiei, în primul rând a tinerilor, a studenţilor cu privire la chestiunea naţională, la eliberarea Bucovinei de sub stăpânirea habsburgică.

1. La Viena se putea lua pulsul stării de fapt din imperiul bicefal, cunoscut şi ca închisoare a popoarelor, pentru că ţinea sub asuprire toate naţiunile din centrul european. Dincolo de jumătatea secolului XIX, germana devenise limba oficială în imperiu, evreii primiseră drept de vot, exista un mare avânt economic şi, simetric, o mare deschidere culturală: în prim plan se aflau Burgtheater-ul, Opera vieneză, chiar Opereta, menită să satisfacă pretenţiile claselor mijlocii; artele frumoase, chiar filosofia primiseră un impuls remarcabil; exista un nemaicunoscut avânt al ştiinţei şi cercetării, un progres tehnologic fără precedent, de care beneficiau tot mai mulţi oameni, însă nu se cunoşteau binefacerile căzii de baie, doamnele care dădeau nota în societate, etalându-se în saloane, printre foarte pretenţioasele mobile Bidermayer, nu aveau cunoştimţe medicale minimale cu privire la igiena intimă, la procreare, de exemplu. Studenţime din toate colţurile imperiului, universitatea se strămutase într-un imobil impunător, în plin centru urbei. Catolicismul era atotstăpânitor, cu interdicţia căsătoriilor interreligioase precum şi a divorţului, în aşa fel că peste un milion de cupluri trăiau în concubinaj. O înflorire fără precedent a muzicii, compozitori şi interpreţi ce au dat o şcoală, au făcut istorie. S-au dat zeci de nume de compozitori, savanţi, filosofi, scriitori etc, nu le mai înşir aici, sunt general cunoscute. Valsul, din dans popular a căpătat brevet la curtea imperială şi la balurile din înalta societate. Recviemul lui Mozart sugerează că moartea nu mai este considerată spaima cea mare, o scadenţă implacabilă, ci un prilej de împăcare şi reconciliere cu eternitatea. Peste tot, ofiţerimea privilegiată, iar agenţi ai siguranţei statului se strecurau peste tot, extrem de vigilenţi, bine organizaţi, raportând, întocmind dosare... Aveau şi de ce: discriminările faţă de populaţiile asuprite stârneau reacţii de autoapărare. Însă vienezii se distrau ca niciodată până atunci în istorie, în fiecare seară erau peste o sută de baluri în capitala imperiului, în aşa fel că s-a simţit nevoia unei legi care interzicea muzica după orele 23.

Trebuie să ni-l închipuim pe tânărul Eminescu student la Viena, audiindu-i pe corifeii universitari, asaltând bibliotecile, adunând cunoştinţe, făcând fişe, traducând, comentând; dar frecventând şi restaurantele-berăriile, unde nu doar se consuma, dar se citeau reviste, articole, reportaje, foiletoane, eseuri... Merau atent la tot ce înseamnă soarta Bucovinei ocupate de austrieci. De fapt el considera că Austro-Ungaria „există prin discordia popoarelor pe care le stăpâneşte”. Observat la sindrofiile unei mari actriţe (îmbrăcat modest, stingher etc), un ofiţer prezumţios a chestionat-o pe anfitrioană: Ce caută aici acest domn care nu are nici o legătură cu alde noi? I s-a atras atenţia că este un student cu minte sclipitoare şi care în conversaţie foloseşte subtilităţi ale limbii germane.

1. Bucovina de Nord, care sărbătorea cei o sută de ani de stăpânire bicefală, era în fapt un laborator etnic, în care se experimentau şi se puneau în practică metodele de oprimare a populaţiilor supuse. Principala direcţie de asuprire, în afară de expolierea ca atare, era deznaţionalizarea, germanizarea intensivă, nimic în limba locului. A nu stăpâni limba naţiunii dominante era a nu avea acces la niciun drept. De aici expresia: supus austriac. În rezumat, câteva intenţii civilizatoare şi în rest: o expoliere nemiloasă. Faţă de care stăpânirea Otomană în Principatele române era... mană cerească. Aşa încât avusese motive serioase Maria Tereza să spună: Noi nu avem dreptate în Bucovina. Să vedem cum ne vom spăla obrazul (citat din memorie). Se referea la faptul în sine că Bucovina revenise Austriei printr-o tranzacţie diplomatică, nici măcar ca rezultat al vreunul război. Mai apoi, împăratul Iosif al II-lea mimând în mod machiavelic iluminismul, era în fapt un om care se opunea sensului istoriei. Teritoriul bucovinean era de aceea ţinut sub ocupaţie militară strictă. La serbările anuale de la Cernăuţi, stăteau la pândă o mie patru sute de poliţişti, jandarmi şi militari, care nu luau masa decât a doua zi după încheierea festivităţilor. Mihai Eminescu a numit situaţia de înrobire a Bucovinei de Nord „o ficţiune diplomatică”. Nu va mira pe nimeni că tema Bucovinei înrobite are o pondere deosebită în publicistica politică a Poetului, care o cunoştea nemijlocit şi suferea peste măsură din cauza nedreptăţii ce-i apăsa pe concetăţenii săi.

3. Serbarea de la Putna avea ca obiect un pelerinaj la mormîntul lui Ştefan cel Mare. Serbarea fusese plănuită pentru vara lui 1870, dar a trebuit amânată din cauza războiului Franco-prusac. La descinderea lui Eminescu la Viena, existau în imperiu două societăţi culturale ale studenţilor din provinciile româneşti şi din afara lor; Mihai Eminescu, ajutat de Ion Slavici, a reuşit să le unească într-una singură, mai puternică: Junimea română. În ideea lu Eminescu, nu trebuia ratat momentul 1870, ce putea fi transformat într-o serbare cu conţinut naţionalist. S-a constituit un comitet de iniţiativă. Nicolae Teclu, preşedinte, iar Eminescu secretar. O împrejurare nefericită (sau un sabotaj bine orchestrat, aş opina eu!) a făcut ca banca unde fuseseră depuse cele 5000 de coroane să dea faliment. Amânarea serbării a complicat lucrurile, primejdia fiind ca ideea să se piardă pe parcurs. De aceea Eminescu a insistat ca serbarea să aibă loc fără altă amânare îm 1871, ca interesul să nu se diminueze. Iar a doua zi să aibă loc un congres al studenţilor români de pretutindeni. S-a purces la noi strângeri de fonduri, care au început să sosească din cele mai neaşteptate direcţii. Dar atenţie: o serbare cu participarea unui mare număr de studenţi români de la universităţile din Viena şi de pe cuprinsul imperiului, la Putna, deci în proximitatea Bucovinei ocupate şi la graniţa cu imperiul reprezenta în sine o împrejurare cu potenţial exploziv. Slavici şi Eminescu au fost audiaţi la poliţie. Până la urmă autorităţile şi-au dat aprobarea, chiar mimând bunăvoinţa, căci o serbare de aceeaşi natură, în Viena li se va fi părut mult mai primejdioasă şi greu de ţinut sub control.

Şi a avut loc Serbarea, pe 15 august 1871, la mormântul marelui voievod Ştefan al Moldovei. Pentru susţinerea celor veniţi de pretutindeni, localnicii s-au mobilizat spre asigurarea condiţiilor de cazare şi masă peste toate aşteptările, în aşa fel că imperialii ocupaţi cu spionajul au avut de ce să se minuneze. Mihai Eminescu, iniţiatorul şi sufletul Serbării, a trăit mari emoţii. Este ştiut că îşi iubea poporul cu patimă şi disperare. Au ţinut cuvântări: Mihail Kogălniceanu, Cerchez, Al. Xenopol şi Ion Slavici. S-a transmis mesajul că trebuie făcut tot posibilul pentru a activa coeziunea culturală a românilor de pretutindeni, singura cale sigură spre etapa următoare, care viza lupta politică pentru unirea provinciilor româneşti, în acel moment atârnătoare de cele trei mari imperii care şi le disputaseră în istorie: Otaman, Austro-ungar şi Ţarist. Va fi fost pentru Poet una dintre puţinele mari bucurii, această serbare de la Putna. Ce a urmat în viaţa ipoteşteanului ştim de-acum bine. A fost mai mult decât poate duce un singur om, fie el şi „omul deplin al culturii noastre”, după o exprimare a lui Noica. Iar ce ne-a rămas ca moştenire literară, se strămută an de an în fibra spirituală a acestui popor ocolit de noroc, nu însă şi de genii.

                                                  ION LAZU