ion lazu: Scriitorul zilei: Henriette Yvonne Stahl, fotografii de autor, poezii

Noi suntem stelele...

ion lazu: Cabana forestieră

O cabană părăsită, între arini, lângă pârâu

Acolo unde drumul se fereşte-n lături

Cu silă; străjuită de maluri ruinoase

O cabană forestieră unde cauţi adăpost

Până va trece ploaia cu pântecu-i vânăt lăsat –

Bântui dintr-o cameră în alta, călcând

peste cioburi, surprins de curenţii ursuzi

şi de sclipătul straniu din geamuri – o casă

părăsită nu se iartă: i se sparg ferestrele –

să sară-n ţăndări ochii nenorocului!

I se dărâmă sobele, i se strâmbă cuiele-n pereţi

I se destupă nodurile din podele, i se

Scrijelează pân-la sânge tencuiala –

Se loveşte cu şpiţul în cârpe şi ghemotoace.

O casă părăsită nu se rabdă – e ca un vacuum

Pândit de bălăriile în expansiune, aşteptând

Surparea pereţilor, ca să pătrundă cu primele

Şuvoaie ale ploii. Într-o casă părăsită

Scândura miroase a bejenie, cimentul

Răzbubuie a catacombă – te trezeşti

Jinduind la picioarele ţigăncii

Întâlnită pe drumul spre casă – picerele

Ei subţiri ca ploaia, înnegrind în fugă dungile

Stropilor. O cabană părăsită este un

Abis al propriei firi, un cuţit fierbinte

Desfăcându-ţi viscerele...

1979, Goranu - Vâlcea
(din volumul Cuvinte lângă zid, 1999)


ion lazu: Scriitorul zilei: Henriette Yvonne Stahl, n. 1900 - d. 25 mai 1982

    

Născută chiar la începutul secolului XX, într-o localitate din Lorena-Franţa, familia se naturalizează la Bucureşti, tatăl  H. Stahl, devenind stenograful lui N.Iorga şi prieten de-o viaţă. Sora sociologului H.H. Stahl, afiliat şcolii lui Dimitrie Gusti, Henriette-Yvonne, cu mari probleme de vitalitate încă de la naştere, face şcoala primară în particular, apoi liceul şi urmează actoria între 1922-1925. Debutează în 1931 şi în acelaşi an se căsătoreşte cu poetul Ion Vinea. Duce o viaţă sentimentală mai ciudată, în 1945 se cuplează cu mult mai tnărul Petru Dumitriu, pentru încă 10 ani şi tot ce urmează în viaţa ei particulară nu e lesne de urmărit şi poate nici de înţeles. Oricum ar sta lucrurile din acest punct de vedere, care mai puţin interesează, fapt este că autoarea se afirmase în proza ultimului deceniu interbelic, (apreciată de Ibrăileanu şi de Sadoveanu) - aşa că G. Călinescu îi consacră o coloană în Istoria sa, insistând pe observaţia de mediu social dar în principal pe tematica feministă, cu subiecte în care femeia are prim-planul atenţiei naratoarei, luptând pentru fericirea sa, dar în fapt dând frâu liber unei sexualităţi  ce nu are legături cu moralitatea şi cu rânduielile sociale.

Cu instalarea Regimului bolşevic, urmează douăzeci de ani de interdicţie scriitoricească, iar reintegrarea se va face în anul 1965, cu Fiul meu, omul; în anul precedent apăruseră, cu modificări de circumstanţă, spre a deveni publicabile, poeziile lui Ion Vinea, Ţara fântânilor - exemplarul de semnal l-a primit pe patul de moarte! -, în acelaşi an avusese loc reapariţia lui Doinaş, a lui Ovidiu Cotruş; H.Y.S. apare un an mai târziu, în serie cu Dragoş Vrânceanu, cu Adrian Maniu, cu alţi câţiva, printre care şi vecinul de stradă Vladimir Streinu. E de meditat asupra destinului acestor mari scriitori, nevoiţi să tacă - şi să se teamă! - iar unii să facă ani grei de puşcărie politică - în perioada cuprinsă între 45 şi 65 de ani, de maximă putere creativă la autor. N-ar fi aici o explicaţie că literatura română, la 1989, recuperând cât s-a vrut şi cum s-a putut din opera scriitorilor interbelici, nu a reuşit să devină chiar ce s-ar fi cuvenit?

Traducătoare de mare forţă stilistică, a îmbogăţit cultura noastră cu traducerea integrală a ciclului Forsyte saga, dar şi cu La răscruce de vânturi, dar a tradus şi din autori japonezi, din palmaresul ei neputând să lipsească tocmai literatura franceză: Maurice Brion, Andre Maurois... Câteva romane de-ale sale au apărut în Franţa, în traducere proprie.

Capodopera autoarei pare să fie romanul Voica, 1924, având subiect din viaţa rurală ( a trăit într-o familie de la ţară, în copilărie, din cauza sănătăţii precare), apărut în foileton în Viaţa Românească, apoi în volum, reeditat în 1947 şi pentru care îl acel an a primit Premiul S.S.R.

În 1928 apăruse Mătuşa Matilda, un grupaj de 4 nuvele, în 1934 Steaua Robilor, în 1965 Fratele meu, omul, în 1971 Între zi şi noapte, iar în 1972 Pontiful.

Fotografia pe care o reproduc aici, preluată de pe Wikipedia, pare să fie de la sărbătorirea scriitoarei, la Sala oglinzilor USR, la vârsta de 80 de ani, ciocnind cu Eugen Jebeleanu, eternul vicepreşedinte al U.S.R..

Rog, citiţi mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Henriette_Yvonne_Stahl

***

S-a întâmplat să asist la lansarea romanului Între zi şi noapte, la Librăria Sadoveanu, invitat de redactorul de carte de la editura Minerva. Autoarea, a venit însoţită de o altă doamnă în vârstă, presupun a fi fost Alice Botez, totuşi cu 10 ani mai tânără decât sărbătorita. Amândouă numai spirit, aş spune, căci pierite fiziceşte, slabe-pergamentoase, aproape nişte fantome, cu priviri fosforescente, halucinate. Le priveam eu însumi fără să clipesc: fascinante, apariţii neverosimile în plin ceauşism, translate ca de pe altă lume, cu vestimentaţia de zile mari, din anii 30, cele două "foste" sprijinindu-se una de alta, mai ales la modul simbolic. Fragile, însă bravând triumful, iar în fapt doar neînfricate, decise să înfrunte viscolul ostilităţilor ideologice...

Aflasem de concubinajul cu mult mai tânărul Petru Dumitriu, care o preluase fără ezitare de la Ion Vinea. Se spunea că aceşti doi mai vârstnici scriitori, care nu întrevedeau nici o şansă de a publica ei înşişi, îi relataseră lui P.D., poate că îi şi scriseseră într-o primă variantă, întâmplările din Cronică de familie, romanul ce l-a făcut celebru pe Dumitriu, după ce mai înainte se prezentase lamentabil cu Drum fără pulbere, romanul descalificant despre măreţele înfăptuiri ale Canalului Dunăre-Marea Neagră. Ceva trebuie să fi fost adevărat în tot ce se spunea. Şi am avut o confirmare directă, chiar din partea lui Petru Dumitriu, pe care l-am întrebat, la întâlnirea din Sala Odobescu, în preajma alegerilor prezidenţiale din 1992 (venise invitat de Iliescu...): Este adevărat că aţi semnat traducerea lui Hamlet, efectuată de Ion Vinea?. Răspunsul a fost afirmativ, fără alte detalii, fără vreun mea culpa, doar cu menţiunea cinică: "Dar cine trebuia să ştie a ştiut..."

Imobilul în care a trăit Henriette Yvonne Stahl, B-dul Pache Protopopescu nr, 89, pe faţada căruia există o placă memorială  "Aici a locuit şi scris scriitoarea Henriette Yvonne Stahl."

 ion lazu: fotografii de autor