Scriitorul zilei: Veronica Micle, n. 22 aprilie 1850 - d. 3 august 1889
S-a născut la Năsăud, tatăl său murind
încă înainte de naşterea Veronicăi. În acelaşi an 1850 mama se mută cu cele
două fetiţe la Tg. Neamţ, iar în 1852 se stabileşte cu familia la Iaşi.
Veronica face Şcoala centrală de fete, absolvind în 1963 cu calificativul
"eminent". Un an mai târziu, în 1864 se căsătoreşte cu Ştefan Micle,
cu 30 de ani mai vârstnic, profesor universitar la Iaşi, apoi rector al
Universităţii. Vor avea două fiice, în 1866 şi 1868. În 1872, în timpul
unei călătorii la Viena, îi este prezentat Mihai Eminescu. El va veni la Iaşi,
în 1874, ca director al Bibliotecii centrale. Iubirea lor platonică, celebrată
în lirica poetului şi unanim cunoscută, este concretizată în 1876, dar abia
spre sfârşitul lui 1879, după moartea profesorului Ştefan Micle se va pune
problema oficializării unei căsătorii. Nepregătit, nehotărât, demisionar
într-ale vieţii, Eminescu tergiversează, sub cele mai diferite motive, dar
poate foarte îngrijorat cu privire l propria sănătate. După o ruptură de
aproape 2 ani, la sfârşitul lui 1881 relaţia este reluată, dar în august
următor are loc ruptura definitivă.
În 1886 Veronica Micle donase mănăstirii
Văratec casa din Tg. Neamţ, moştenită de la mama sa. În acelaşi an apare un
volum din scrierile Veronicăi Micle: Poezii,
traduceri din Lamartine şi Gauthier, aforisme.
Unanim considerată muza Poetului naţional,
adorată de acesta, Veronica Micle, mamă a două fete de liceu, repetând soarta
mamei sale, de asemenea văduvă cu două fiice, nu avea o situaţie materială
asigurată, căci pensia de urmaş, aşteptată de pe urma profesorului Micle, nu a
fost aprobată la timp. Tergiversarea se poate să se fi datorat şi lui Titu
Maiorescu, ce nu i-a trecut cu vederea Veronicăi faptul că la sfârşitul
liceului compăruse ca martoră a acuzării într-un proces intentat Mentorului de
la Junimea. Vor mai fi fost şi alte motive, fapt este că nedreptatea a
precumpănit, strivind-o pe biata femeie, cu comportament discutabil într-o
societate conformistă. Eminescu însuşi, care s-ar fi cuvenit să pună piciorul
în prag, s-a derobat: obosit, bolnav, strâmtorat, nehotărât, incapabil să-şi asume
răspunderea, toată această dramă, deductibilă din corespondenţa celor doi
îndrăgostiţi, cunoscută în întregime abia spre anul 2000, oglindeşte falia
dintre realitate şi iluzionarea în van.
Citeşte mai mult:
http://ro.wikipedia.org/wiki/Veronica_Micle
https://melidoniumm.wordpress.com/2012/08/04/un-destin-tragic-veronica-micle/#comment-907
http://www.veronicamicle.eu/
Imaginea se află și în albumul Literaturile Bucureștiului, 2009.
Poezia zilei, Veronica Micle
Frumoasă,
sfântă poezie
Frumoasă, sfântă poezie,
Ce-ai fost unicu-mi Dumnezeu
Pe dulcea ta zădărnicie
Cât preţ a pus sufletul meu.
Cât îmi părea că sunt de mare
Că idol eu mi te-am ales,
Cu ce avânt şi adorare
Prinos adusu-ţi-am ades.
Adânca mea cucernicie
De mitul tău când s-a legat,
Pe dulcea ta zădărnicie,
Sufletu-mi jertfă ţi l-a dat.
Am plecat...
Am plecat far’ de căinţă
Şi m-am dus fără de dor,
Ca să uit a ta fiinţă,
Ca să uit al tău amor.
Şi plecând m-am dus în lume
Numa-n voia întâmplării,
Nici cu gând de zile bune,
Nici cu jalea-nstrăinării.
De-am mers mult pe-acea cărare
Nu mai ştiu de-atâta chin
Căci cu dor şi disperare
Îndărăt la ţine vin.
Alţi scriitori:
N. Ciobanu, n. 1931
C. Lupeanu, n. 1941
Paul Daian, n. 1954
Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 2006
9 decembrie. Nunta noastră de argint! Vin din piaţă cu cel mai
colorat şi mai înmiresmat buchet de flori pentru Lidia, care se arată
încîntată. De fapt sunt 26 ani, zice. De fapt sunt 31, zic, căci ne cunoaştem
din vara lui 75... Andrei pleacă pentru două zile la Comarnic, la ziua lui
Adrian. La masă vine nepotul B. Un mesaj dnei Doina Jela, poate reluăm discuţia
despre Himera... Dar de fapt nu mă
mai precipit cu cartea asta. Bine că am scris-o (a fost un noroc, o
inspiraţie), exact în momentul cînd i-a venit sorocul. Dintr-un imbold ce se
cerea urmat. Iar cît priveşte publicarea ei, cum ne-o fi norocul.
Ieri, la Popeşti-Leordeni pentru înmormîntarea lui
Didi. Apoi discuţii la ei acasă. După ce plec eu, Miţi povesteşte una dintre
boacănele soţului adorat, tot minunîndu-se şi ruşinîndu-se cum a putut să-i
suporte ticăloşiile, inclusiv să primească în casă lucruri provenind de pe la
amantele lui. Şi s-o accepte pe Lupeasca. Imprevizibilul Didi fură nişte bani,
e prins, face pîrnaie la Aiud, acolo se descurcă, aveau o crescătorie de
nutrii, le gătea gardienilor, i-au dat bune recomandări, s-a eliberat deci mai
devreme. Dar cum pune vîrf la toate? Miți primeşte un telefon, precum să
trimită urgent la Post-restant 200 lei, pe atunci erau bani, ea avînd grija
celor două fetiţe şi trimiţîndu-i lui pachete, ca să nu slăbească masculul...
Se gîndea că va fi făcut altă năsărîmbă, dar trebuia să-l ajute, dacă a apelat.
Se împrumută, îi trimite banii, iar după două zile se pomeneşte cu el la uşă.
Cu o damigeană în mînă şi cu alte sticle. Se eliberase, dar omul nostru s-a
orientat, în zona Aiud băuturile erau ceva mai ieftine, şi atunci de ce să nu
profite, să vină la Bucureşti cu băutură pentru mandea?! Nicidecum nu s-a
gîndit să facă economii, sau să nu facă alte împrumuturi, ci a ţinut să nu
pierdă chilipirul la băutură...să fie asigurat pentru o vreme. Să le fi
cumpărat fetiţelor ceva? N-a făcut-o niciodată... Iar după aceea a tîndălit vreo
9 luni pe-acasă, pentru că nu-l angajau pe nicăiri, cu tinicheaua de coadă...
Îi spun Lidiei: Acum sunt aproape sigur că Didi este
cel care ne-a devastat casa, luîndu-ne inelele, aparatul fotografic, etc., căci
nu ştim în detaliu ce ne-a mai sustras. Ăsta era omul, le-a furat, le-a dat pe
băutură, iar după aceea s-a uitat nonşalant în ochii noştri. Ba mi se pare că
tot atunci l-am invitat pentru o săptămînă la Victoria, la Sîmbăta, ca să se
simtă bine rudele noastre... Pentru burta lui, pentru băutură, pentru viciul
lui, era în stare să facă orice ticăloşie. Oricui. Om fără Dumnezeu. Iar la
urmă striga: De ce Doamne? Adică de ce este chinuit... Pînă i-a spus Lidia: Dar
de ce te miri, Didi, doar n-ai fost vreun sfînt, o Maica Tereza... N-a mai zis
nimic....
La înmormîntare, 8-10 oameni, din familie, şi vechiul
prieten Nicu poliţaiul, sosit în ultima clipă. Nu s-a vărsat o lacrimă.
Înmormîntare ca la pocăiţi, o adevărată ironie pentru un ins precum Didi. Iar
Miţi cînta cu ceilalţi trei din adunarea la care merge de vreo 15 ani deja. Transportată.
Nici o lacrimă, nu a meritat nimic, măcar Mihaela nu a dat nici un semn că i-ar
păsa cumva că tatăl ei a plecat de pe lumea asta... Dar va fi existând o
determinare genetică, descendenții preiau tarele părinților din părinți, cum
s-a spus.
Va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu